ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 645/2015

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 2131/2/2013,astfel

cum a fost completată, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul C.N.A., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se

dispună, în principal, anularea Deciziei C.N.A. nr. 110 din 28 februarie 2013

și exonerarea de plata amenzii în cuantum de 15.000 lei, iar, în subsidiar, să

se constate că sancțiunea aplicată este disproporționată față de gravitatea

faptei și să se dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice

sau diminuarea spre minimul prevăzut de lege a cuantumului amenzii aplicate.

instanțe

Prin sentința civilă nr.

2720 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea contestației

formulate de reclamanta SC A. SA, astfel cum a fost completată, ca

neîntemeiată.

exercitată în cauză.

Împotriva sentinței

civile nr. 2720 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal

reclamanta SC A. SA, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru

următoarele motive:

prima instanță a respins apărarea reclamantei privitoare la nulitatea deciziei

de sancționare, în temeiul art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic

al contravențiilor.

Din analiza acestui

text de lege rezultă că autoritatea care constată săvârșirea mai multor

contravenții are obligația de a individualiza sancțiunea aplicată pentru

fiecare dintre contravențiile săvârșite.

Totodată, îi revine

obligația de a individualiza, potrivit algoritmului reglementat de lege,

sancțiunea finală care este aplicată.

Or, această condiție

esențială a adoptării măsurii administrative de sancționare nu a fost

respectată în cauză.

Având în vedere că

Legea nr. 504/2002 nu conține nicio normă derogatorie de la dispozițiile

generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001, rezultă că obligația reglementată de art.

10 din O.G. nr. 2/2001 revine și pârâtului C.N.A. în cadrul activității sale de

sancționare.

Faptul că în Legea nr.

504/2002 se menționează expres că dreptul comun este aplicabil contravențiilor constatate

de A.N.A.R.C. nu înseamnă că în mod tacit dreptul comun nu este aplicabil

contravențiilor constatate de C.N.A., întrucât o derogare tacită nu poate fi

primită.

În consecință, prima

instanță a aplicat în mod greșit legea, acordând caracter special și

derogatoriu unei norme care în realitate nu instituie o derogare de la dreptul

comun.

3.2. În mod eronat

prima instanță a înlăturat apărările reclamantei în sensul inexistenței contravenției

constând în informarea publicului în mod incorect și fără obiectivitate.

Din interpretarea

dispozițiilor Codului audiovizualului prima instanță a reținut că obligația de

a prezenta punctul de vedere al unei persoane care face obiectul unei dezbateri

subzistă în mod necircumstanțiat, indiferent de tipul de dezbatere și de orice

alte elemente care ar caracteriza cazul.

Or, această concluzie

este greșită, întrucât norma legală face referire la „acuzații”, deci la

dezvăluirea unor fapte imputabile unei persoane.

Elementele factuale

la care s-a făcut referire în cadrul dezbaterilor au reprezentat reluarea

conținutului unor hotărâri judecătorești. Nici reclamanta, în calitate de

furnizor de servicii audiovizuale, nici invitații din emisiune nu au formulat

acuzații, ci au exprimat opinii, exclusiv sub forma judecăților de valoare,în

baza constatărilor instanțelor judecătorești.

C.N.A. nu a susținut

niciun moment că informațiile prezentate ar fi false sau că ar fi de noutate.

Ceea ce s-a realizat prin actul administrativ a fost încadrarea judecăților de

valoare emise în baza unor hotărâri judecătorești definitive ca fiind

„acuzații” cu privire la care exista obligația „prezentării principalelor

puncte de vedere aflate în opoziție”.

Prin urmare, pretinsa

abatere este una fără corespondent în realitate, întrucât aceasta ar fi

însemnat obținerea și difuzarea unui punct de vedere al procurorilor și al

reprezentanților parchetelor în contra hotărârilor pronunțate de instanță.

3.3. În mod nelegal

prima instanță a înlăturat apărările reclamantei privitoare la inexistența

contravenției constând în încălcarea dreptului persoanei la propria imagine.

Difuzând informațiile

și dezbaterile în cadrul emisiunilor,în opinia C.N.A., reclamanta a încălcat

dreptul la imagine d-nei procuror O.S.H.

După cum s-a arătat,

în emisiune au fost prezentate, sub forma dezbaterilor, exclusiv opinii și

judecăți de valoare, nesusceptibile de a forma obiectul restrângerii limitelor

dreptului la liberă exprimare.

Demersul jurnalistic

a constat în prezentarea nealterată a unor cazuri de eroare judiciară săvârșite

de procurori. Unei astfel de situații îi este aplicabilă susținerea doctrinară

potrivit căreia „interesul informării publicului poate trece înaintea

îndatoririlor și responsabilităților de care sunt ținuți reclamanții ziariști”

(Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe

articole, vol. 1, Ed.All Beck, pag. 766).

Autorității pârâte îi

revenea, în calitate de „garant al interesului public în domeniul audiovizual”,

în primul rând, obligația de a urmări respectarea drepturilor fundamentale, nu

a unor drepturi civile nepatrimoniale, a căror încălcare își are remediul în

procesul civil, nu în actul administrativ.

Apărările reclamantei

nu au fost în mod temeinic înlăturate de instanța de fond, în hotărârea pronunțată

neregăsindu-se o dezlegare a conflictului dintre dreptul fundamental la liberă

exprimare și informare și cel subiectiv civil la imagine.

În concluzie, pentru

motivele prezentate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului,

casarea sentinței recurate și, rejudecând în fond litigiul, să se dispună

admiterea contestației formulate împotriva Deciziei C.N.A. nr. 110 din 28

februarie 2013.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările

dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în

continuare.

și de drept relevante

Reclamanta SC A. SA a

supus controlului de legalitate, în condițiile art. 95

2

din Legea

audiovizualului nr. 504/2002, Decizia C.N.A. nr. 110 din 28 februarie 2013, prin

care s-a dispus sancționarea acesteia cu amendă în cuantum de 15.000 lei pentru

încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002

și art. 34 alin. (1), art. 40 alin. (1) și (2) și art. 66 alin. (1) lit. a) din

Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Este neîntemeiată

critica recurentei ce vizează aplicarea în cauză a prevederilor art. 10 din OG nr.

2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Astfel, Legea nr. 504/2002

instituie un regim derogatoriu de la reglementarea cu caracter general

prevăzută de O.G. nr. 2/2001 și se aplică prioritar, în conformitate cu

principiul care generează concursul dintre legea specială și legea generală -

specialia generalibus derogant, nefiind necesară în acest sens o stipulație

expresă în legea specială.

Prin urmare, decizia

de sancționare emisă de C.N.A., în considerarea caracterului său de act

administrativ de autoritate, trebuie să respecte condițiile de formă și de fond

prevăzute de Legea audiovizualului nr. 504/2002, și nu cerințele art. 10 din O.G.

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, invocate în mod eronat

de recurenta-reclamantă.

Este neîntemeiată și

critica privitoare la inexistența contravenției constând în informarea

publicului în mod incorect și fără obiectivitate.

Contrar susținerilor recurentei,

din raportul de monitorizare care a stat la baza emiterii deciziei contestate rezultă

că informațiile furnizate publicului pe parcursul mai multor emisiuni

informative și de dezbatere difuzate în luna ianuarie 2013 nu s-au limitat la

redarea constatărilor cuprinse în conținutul unor hotărâri judecătorești,

relativ la cazuri considerate erori judiciare, printre care a fost menționat și

cazul N.Ț., ci au fost formulate afirmații acuzatoare referitoare la o posibilă

culpă profesională a d-nei O.S.H., în perioada în care a deținut funcția de

Prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.

Afirmații precum:”.să

explice de ce a ajuns să aresteze un om 13 luni”; „A fost trimis la închisoare

de O.S.H., actuala șefă a C.S.M.”; „nu vor să fie conduși în C.S.M. de d-na O.S.H.

cu eroare judiciară semnificativă”; „D-na H. șeful C.S.M., este cea care l-a

ținut în arest preventiv pe N.T. pentru o crimă pe care nu a comis-o”, nu se

circumscriu nicidecum opiniilor, exclusiv sub forma judecăților de valoare, cum

în mod eronat pretinde recurenta-reclamantă.

În aceste

circumstanțe, recurenta avea obligația, potrivit art. 40 alin. (1) teza finală

din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului

audiovizual, de a solicita și prezenta punctul de vedere al d-nei O.S.H. sau al

instituției care a instrumentat cazul respectiv, iar situația în care persoana

vizată refuza să prezinte un punct de vedere, să precizeze acest fapt.

De asemenea, pentru

celelalte cazuri similare, considerate erori judiciare, pentru care nu a fost

precizată sursa informațiilor, recurenta avea obligația de a solicita un punct

de vedere al procurorilor care au instrumentat cazurile respective ori al instituțiilor

la adresa cărora au fost formulate afirmații acuzatoare, obligație care nu a

fost respectată.

Prin urmare, au fost

încălcate dispozițiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte,

precum și a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine,

constatările primei instanțe fiind corecte și în această privință.

Referitor la

principiile statuate în jurisprudența C.E.D.O. în privința dreptului la liberă

exprimare consacrat de art. 10 din Convenție, se observă că susținerile

recurentei-reclamante nu sunt de natură să evidențieze nelegalitatea măsurii

dispuse de autoritatea pârâtă atâta timp cât, în considerarea circumstanțelor

cauzei, se constată că sancțiunea aplicată este „prevăzută de lege”, urmărește

un scop legitim, respectiv „protecția reputației sau a drepturilor altora”, și

respectă un just echilibru între protecția libertății de exprimare prevăzută de

art. 10 și dreptul persoanei la propria imagine care, de asemenea, este

protejat de art. 8 din Convenție, ca element al vieții private.

soluției instanței de recurs

Pentru toate

considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală

și temeinică, astfel că va fi menținută, iar recursul declarat de reclamantă va

fi respins ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.(2010).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 2720 din 23 septembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2015.