ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 645/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 2131/2/2013,astfel cum a fost completată, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună, în principal, anularea Deciziei C.N.A. nr. 110 din 28 februarie 2013 și exonerarea de plata amenzii în cuantum de 15.000 lei, iar, în subsidiar, să se constate că sancțiunea aplicată este disproporționată față de gravitatea faptei și să se dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau diminuarea spre minimul prevăzut de lege a cuantumului amenzii aplicate.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2720 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea contestației formulate de reclamanta SC A. SA, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței civile nr. 2720 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SA, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: 1. În mod eronat prima instanță a respins apărarea reclamantei privitoare la nulitatea deciziei de sancționare, în temeiul art. 10 din O.G.

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Din analiza acestui text de lege rezultă că autoritatea care constată săvârșirea mai multor contravenții are obligația de a individualiza sancțiunea aplicată pentru fiecare dintre contravențiile săvârșite. Totodată, îi revine obligația de a individualiza, potrivit algoritmului reglementat de lege, sancțiunea finală care este aplicată. Or, această condiție esențială a adoptării măsurii administrative de sancționare nu a fost respectată în cauză. Având în vedere că Legea nr. 504/2002 nu conține nicio normă derogatorie de la dispozițiile generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001, rezultă că obligația reglementată de art. 10 din O.G. nr. 2/2001 revine și pârâtului C.N.A.

în cadrul activității sale de sancționare. Faptul că în Legea nr. 504/2002 se menționează expres că dreptul comun este aplicabil contravențiilor constatate de A.N.A.R.C. nu înseamnă că în mod tacit dreptul comun nu este aplicabil contravențiilor constatate de C.N.A., întrucât o derogare tacită nu poate fi primită. În consecință, prima instanță a aplicat în mod greșit legea, acordând caracter special și derogatoriu unei norme care în realitate nu instituie o derogare de la dreptul comun. 3.2. În mod eronat prima instanță a înlăturat apărările reclamantei în sensul inexistenței contravenției constând în informarea publicului în mod incorect și fără obiectivitate. Din interpretarea dispozițiilor Codului audiovizualului prima instanță a reținut că obligația de a prezenta punctul de vedere al unei persoane care face obiectul unei dezbateri subzistă în mod necircumstanțiat, indiferent de tipul de dezbatere și de orice alte elemente care ar caracteriza cazul.

Or, această concluzie este greșită, întrucât norma legală face referire la „acuzații”, deci la dezvăluirea unor fapte imputabile unei persoane. Elementele factuale la care s-a făcut referire în cadrul dezbaterilor au reprezentat reluarea conținutului unor hotărâri judecătorești. Nici reclamanta, în calitate de furnizor de servicii audiovizuale, nici invitații din emisiune nu au formulat acuzații, ci au exprimat opinii, exclusiv sub forma judecăților de valoare,în baza constatărilor instanțelor judecătorești. C.N.A. nu a susținut niciun moment că informațiile prezentate ar fi false sau că ar fi de noutate. Ceea ce s-a realizat prin actul administrativ a fost încadrarea judecăților de valoare emise în baza unor hotărâri judecătorești definitive ca fiind „acuzații” cu privire la care exista obligația „prezentării principalelor puncte de vedere aflate în opoziție”.

Prin urmare, pretinsa abatere este una fără corespondent în realitate, întrucât aceasta ar fi însemnat obținerea și difuzarea unui punct de vedere al procurorilor și al reprezentanților parchetelor în contra hotărârilor pronunțate de instanță. 3.3. În mod nelegal prima instanță a înlăturat apărările reclamantei privitoare la inexistența contravenției constând în încălcarea dreptului persoanei la propria imagine. Difuzând informațiile și dezbaterile în cadrul emisiunilor,în opinia C.N.A., reclamanta a încălcat dreptul la imagine d-nei procuror O.S.H. După cum s-a arătat, în emisiune au fost prezentate, sub forma dezbaterilor, exclusiv opinii și judecăți de valoare, nesusceptibile de a forma obiectul restrângerii limitelor dreptului la liberă exprimare.

Demersul jurnalistic a constat în prezentarea nealterată a unor cazuri de eroare judiciară săvârșite de procurori. Unei astfel de situații îi este aplicabilă susținerea doctrinară potrivit căreia „interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor și responsabilităților de care sunt ținuți reclamanții ziariști” (Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, vol. 1, Ed.All Beck, pag. 766). Autorității pârâte îi revenea, în calitate de „garant al interesului public în domeniul audiovizual”, în primul rând, obligația de a urmări respectarea drepturilor fundamentale, nu a unor drepturi civile nepatrimoniale, a căror încălcare își are remediul în procesul civil, nu în actul administrativ.

Apărările reclamantei nu au fost în mod temeinic înlăturate de instanța de fond, în hotărârea pronunțată neregăsindu-se o dezlegare a conflictului dintre dreptul fundamental la liberă exprimare și informare și cel subiectiv civil la imagine. În concluzie, pentru motivele prezentate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând în fond litigiul, să se dispună admiterea contestației formulate împotriva Deciziei C.N.A. nr. 110 din 28 februarie 2013. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta SC A. SA a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 95 2 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, Decizia C.N.A. nr. 110 din 28 februarie 2013, prin care s-a dispus sancționarea acesteia cu amendă în cuantum de 15.000 lei pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 și art. 34 alin. (1), art. 40 alin. (1) și (2) și art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Este neîntemeiată critica recurentei ce vizează aplicarea în cauză a prevederilor art. 10 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Astfel, Legea nr. 504/2002 instituie un regim derogatoriu de la reglementarea cu caracter general prevăzută de O.G.

nr. 2/2001 și se aplică prioritar, în conformitate cu principiul care generează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant, nefiind necesară în acest sens o stipulație expresă în legea specială. Prin urmare, decizia de sancționare emisă de C.N.A., în considerarea caracterului său de act administrativ de autoritate, trebuie să respecte condițiile de formă și de fond prevăzute de Legea audiovizualului nr. 504/2002, și nu cerințele art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, invocate în mod eronat de recurenta-reclamantă. Este neîntemeiată și critica privitoare la inexistența contravenției constând în informarea publicului în mod incorect și fără obiectivitate.

Contrar susținerilor recurentei, din raportul de monitorizare care a stat la baza emiterii deciziei contestate rezultă că informațiile furnizate publicului pe parcursul mai multor emisiuni informative și de dezbatere difuzate în luna ianuarie 2013 nu s-au limitat la redarea constatărilor cuprinse în conținutul unor hotărâri judecătorești, relativ la cazuri considerate erori judiciare, printre care a fost menționat și cazul N.Ț., ci au fost formulate afirmații acuzatoare referitoare la o posibilă culpă profesională a d-nei O.S.H., în perioada în care a deținut funcția de Prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău. Afirmații precum:”.să explice de ce a ajuns să aresteze un om 13 luni”; „A fost trimis la închisoare de O.S.H., actuala șefă a C.S.M.”; „nu vor să fie conduși în C.S.M.

de d-na O.S.H. cu eroare judiciară semnificativă”; „D-na H. șeful C.S.M., este cea care l-a ținut în arest preventiv pe N.T. pentru o crimă pe care nu a comis-o”, nu se circumscriu nicidecum opiniilor, exclusiv sub forma judecăților de valoare, cum în mod eronat pretinde recurenta-reclamantă. În aceste circumstanțe, recurenta avea obligația, potrivit art. 40 alin. (1) teza finală din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, de a solicita și prezenta punctul de vedere al d-nei O.S.H. sau al instituției care a instrumentat cazul respectiv, iar situația în care persoana vizată refuza să prezinte un punct de vedere, să precizeze acest fapt.

De asemenea, pentru celelalte cazuri similare, considerate erori judiciare, pentru care nu a fost precizată sursa informațiilor, recurenta avea obligația de a solicita un punct de vedere al procurorilor care au instrumentat cazurile respective ori al instituțiilor la adresa cărora au fost formulate afirmații acuzatoare, obligație care nu a fost respectată. Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum și a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanțe fiind corecte și în această privință. Referitor la principiile statuate în jurisprudența C.E.D.O.

în privința dreptului la liberă exprimare consacrat de art. 10 din Convenție, se observă că susținerile recurentei-reclamante nu sunt de natură să evidențieze nelegalitatea măsurii dispuse de autoritatea pârâtă atâta timp cât, în considerarea circumstanțelor cauzei, se constată că sancțiunea aplicată este „prevăzută de lege”, urmărește un scop legitim, respectiv „protecția reputației sau a drepturilor altora”, și respectă un just echilibru între protecția libertății de exprimare prevăzută de art. 10 și dreptul persoanei la propria imagine care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenție, ca element al vieții private. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, astfel că va fi menținută, iar recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc.

civ.(2010).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 2720 din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2015.