ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 602/2017

Decizia nr. 602/2017

Asupra recursului de față;

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 02 octombrie 2013, sub nr. x/2/2013,astfel cum a fost completată, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., în principal, anularea Deciziei nr. 460 din 10 septembrie 2013 și exonerarea de la plata amenzii de 20.000 lei, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau diminuarea amenzii spre minimul legal.

Prin sentința civilă nr. 928 din 20 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost completată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 928 din 20 martie 2014 a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SA, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile pe care recurenta a înțeles să le aducă hotărârii primei instanțe sunt, în esență, următoarele:

3.1. În mod eronat a fost respinsă apărarea constând în nulitatea deciziei de sancționare, în temeiul art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Din analiza acestui text de lege rezultă că autoritatea care constată săvârșirea mai multor contravenții și aplică sancțiuni pentru acestea are obligația de a individualiza sancțiunea aplicată pentru fiecare dintre contravențiile săvârșite.

Prima instanță a motivat respingerea apărării reclamantei prin invocarea unui presupus caracter derogatoriu de la dreptul comun, pe care Legea nr. 504/2002 îl reglementează prin art. 94.

Or, Legea nr. 504/2002 nu conține nicio normă derogatorie de la dispozițiile generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, astfel că obligația reglementată de art. 10 menționat revine și pârâtului B. în cadrul activității sale de sancționare.

3.2.Apărările privind greșita constatare de către intimatul B. a caracterului contravențional a conținutului emisiunilor au fost respinse de prima instanță, printr-o aplicare greșită a normelor de drept material.

(i) În ceea ce privește informația prezentată publicului conform căreia d-na C. a formulat două cereri de chemare în judecată împotriva reclamantei și a site-ului Lumea Justiției, aceasta este una cât se poate de reală, atestată de existența Dosarelor nr. x/1748/2013 și nr. x/1748/2013 și nu conținea niciun iz acuzator.

Elementele critice deranjante în ceea ce o privește pe d-na C., care sunt redate în cadrul deciziei, reprezintă judecăți de valoare pe care prezentatorii și invitații din cadrul emisiunilor le-au exprimat și despre care reclamanta susține că nu se încadrează în categoria acuzațiilor.

Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 40 și art. 61 din Codul audiovizualului nu pot fi realizate în sensul că, ori de câte ori se emite o opinie, persoana menționată în respectiva opinie trebuie contactată pentru a-și expune punctul de vedere.

Această obligație există numai în situația în care sunt difuzate informații de natură acuzatoare, ceea ce în acest caz nu s-a petrecut.

(ii) Informația privind relația de prietenie dintre d-na C. și procurorul condamnat pentru corupție, D., a fost adusă la cunoștința publicului de către jurnaliștii de la Lumea Justiției și are fundament documentar, reprezentat de actele din cadrul dosarului penal la care s-a făcut referire în cadrul emisiunilor, astfel că este complet neîntemeiată susținerea că această informație nu a fost probată.

În aceeași măsură a fost probată și informația că în privința d-nei C. au fost întreprinse cercetări pentru infracțiuni de corupție, în rechizitoriul la care s-a făcut referire expresă în emisiune menționându-se expres existența unor suspiciuni în cursul anchetei cu privire la comiterea unor infracțiuni de corupție de către alte persoane.

Având în vedere aceste informații veridice, jurnaliștii erau îndrituiți să emită judecata de valoare conform căreia „C. ținea spatele unei magistrat condamnat pentru corupție” și că acest fapt reprezintă o problemă gravă pentru d-na C.

O astfel de opinie și toate celelalte exprimate în baza informațiilor de mai sus nu se încadrează în categoria acuzații și nu impuneau contactarea d-nei C. și prezentarea punctului de vedere al acesteia.

(iii) Informațiile privind încălcarea normelor de procedură de către Judecătoria Cornetu în procedura de regularizare în dosarele având ca obiect cererile de chemare în judecată formulate de d-na C. împotriva SC A. SA și a site-ului Lumea Justiției au fost aduse la cunoștința publicului de site-ul Lumea Justiției, prezentându-se argumente și documente în acest sens.

Faptele prezentate nu au fost contestate, iar veridicitatea lor nu poate fi pusă la îndoială.

Îndoielile pe care jurnaliștii le-au exprimat cu privire la evoluția dosarelor de la Judecătoria Cornetu nu pot fi considerate acuzații. Acestea sunt opinii care nu impun prezentarea în oglindă a punctului de vedere al d-nei C.

(iv) Referitor la afirmațiile privitoare la faptul că președintele E., d-na C. a sesizat Inspecția Judiciară în vederea analizării demersurilor jurnalistice privind activitatea procurorilor, se impune a se observa că fapta de sesizare a Inspecției Judiciare este reală și nu poate fi contestată.

Atitudinea critică exprimată de jurnaliști a fost etichetată de către intimatul B. ca fiind „tendențioasă și acuzatoare”, fără a se explica de ce un jurnalist nu ar avea dreptul să critice demersul d-na C. și de ce nu l-ar putea cataloga drept un act de intimidare la adresa mass-mediei, deci un act ilegal.

Instanța de fond și-a construit argumentele privind caracterul ilicit al demersului jurnalistic desfășurat de reclamantă, învederând chiar din debut faptul că sancțiunea aplicată nu a avut în vedere lipsa de veridicitate a informațiilor care au fost prezentate și comentate, „ci pentru modalitatea defectuoasă în care acestea au fost prezentate, respectiv prin nereprezentarea opiniilor contrare, prin nerespectarea principiului audiatur et altera pars”.

Este adevărat că în cadrul emisiunilor, d-na C. nu a intervenit pentru a-și prezenta și în mod direct punctul de vedere, însă aceasta nu și-a manifestat vreun moment intenția în acest sens, iar reclamantei nu îi revenea obligația de a o contacta în acest scop.

Reclamanta a arătat, iar prima instanță a fost de acord, că informațiile de natură acuzatoare nu au fost făcute publice de jurnaliștii SC A. SA, ci au fost preluate de la alte organe de presă. În consecință, în speță ne aflăm în prima ipoteză reglementată de art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, cea în care acuzațiile nefiind făcute de furnizorul de servicii media, persoana acuzată are dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere.

Prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, a contopit cele două ipoteze conținute de acest text de lege într-o manieră agravantă pentru reclamantă, stabilind că indiferent de identitatea persoanei care face acuzațiile, radiodifuzorul este obligat să contacteze persoana acuzată pentru a-i solicita punctul de vedere.

Este criticabilă, de altfel, întreaga abordare pe care prima instanță a avut-o cu privire la raportul dintre dreptul fundamental la liberă exprimare și drepturile subiective civile nepatrimoniale.

Astfel, în cadrul sentinței se reiterează în mai multe rânduri faptul că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut și că acesta cunoaște anumite limite pe care nu trebuie să le depășească, însă aceste limite nu sunt prezentate în cuprinsul sentinței.

În schimb, instanța a menționat că, în raport cu dreptul la liberă exprimare, magistrații au o poziție privilegiată făcându-se referire la „atacuri distructive lipsite de fundament”. Aceasta, în condițiile în care stabilise deja că veridicitatea informațiilor acuzatoare prezentate nu a fost niciun moment pusă în discuție.

Argumentația conține totodată și o susținere factuală profund neadevărată: d-na C. nu s-a aflat niciun moment în vreo circumstanță care să o împiedice să răspundă criticilor adresate.

În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Intimatul B. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței civile nr. 928 din 20 martie 2014, ca fiind legală și temeinică.

Apărările intimatului a vizat, în esență, următoarele aspecte:

Decizia B. a fost emisă în conformitate cu prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002, modificată, lege specială ale cărei depoziții derogă de la dreptul comun în materie, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă susține în mod eronat că informațiile și opiniile exprimate în cadrul emisiunilor analizate în decizia contestată nu sunt susceptibile a determina constatarea încălcării obligațiilor avute în vedere în cadrul deciziei.

Astfel, în mai multe emisiuni ale postului SC A. SA, aparținând reclamantei, s-au adus acuzații unor magistrați, în special d-nei C., președinte al E. în acea perioadă, fără a li se solicita punctul de vedere asupra acuzațiilor aduse.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante cu privire la faptul că informațiile acuzatoare nu au fost formulate de către furnizorul de servicii audiovizuale și, prin urmare, nu exista obligația de a o contacta pe d-na C. pentru a-și exprima punctul de vedere.

Astfel, opțiunea includerii în programul audiovizual a respectivelor materiale aparține exclusiv radiodifuzorilor și ține de politica editorială a acestora, iar răspunderea pentru conținutul programelor audiovizuale aparține exclusiv furnizorului de servicii media în calitatea acestuia de titular al licenței audiovizuale.

În ceea ce privește solicitarea recurentei-reclamante de „înlocuire” a sancțiunii contravenționale a amenzii cu somație publică, aceasta nu poate fi primită, dat fiind faptul că, anterior adoptării deciziei contestate, reclamanta a fost sancționată cu 3 amenzi și o somație publică pentru încălcarea acelorași dispoziții legale, situație în care devin aplicabile prevederile art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului potrivit cărora, în cazul încălcării repetate a acelorași dispoziții legale, se aplică amenda contravențională.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză;

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta SC A. SA a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 95

2

din Legea audiovizualului

nr. 504/2002, Decizia B. nr. 640 din 10 septembrie 2013, prin care s-a dispus sancționarea acesteia cu amendă în valoare de 20.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum și ale art. 30, art. 32 alin. (2), art. 34 alin. (1), art. 40 alin. (1) și (2) și art. 66 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Este neîntemeiată critica recurentei ce vizează aplicarea în cauză a prevederilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Astfel, Legea nr. 504/2002 instituie un regim derogatoriu de la reglementarea cu caracter general reprezentată de O.G. nr. 2/2001 și se aplică prioritar, în conformitate cu principiul care generează concursul dintre legea specială și lega generală - specialia generalibus derogant, nefiind necesară în acest sens o stipulație expresă în legea specială.

Prin urmare, decizia de sancționare emisă de B., în considerarea caracterului său de act administrativ de autoritate, trebuie să respecte condițiile de formă și de fond prevăzute de Legea audiovizualului nr. 504/2002, și nu condițiile art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, invocate în mod eronat de recurenta-reclamantă.

Este neîntemeiată și critica ce vizează informațiile conform cărora d-na C. a formulat două cereri de chemare în judecată împotriva SC A. SA și a site-ului Lumea Justiției, solicitând angajarea răspunderii civile delictuale.

În această privință, în mod corect prima instanță a observat că reclamanta nu a fost sancționată pentru simpla expunere a subiectelor, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat, respectiv prin neprezentarea opiniilor contrare, prin nerespectarea principiului audiatur et alter pars (după caz, precizarea expresă a faptului că persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere), prin neasigurarea imparțialității și echilibrului, ceea ce a avut ca efect încălcarea obligațiilor de informare obiectivă a publicului și de respectare a dreptului la imagine al persoanei.

În aceste condiții, în acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanță susținerile recurentei - reclamante, în sensul că subiectele dezbătute sunt de interes public și că faptele prezentate nu au fost contestate, ci respectarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/202, care prevăd obligația asigurării informării obiective a publicului, prin favorizarea liberei formări a opiniilor, precum și a principiului imparțialității prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului.

Or, aceste obligații nu au fost respectate, în condițiile în care comentariile pe marginea subiectelor dezbătute au fost de natură să inducă publicului convingerea că prin acțiunile președintelui E. se dorește îngrădirea libertății de exprimare a jurnaliștilor SC A. SA (de exemplu: „C., pumn în gura presei”; „C. vrea botniță pentru SC A. SA”; „C. pune biciul pe presă”), fără însă a fi prezentate și punctele de vedere aflate în opoziție, în cadrul respectivelor emisiuni ori, în mod excepțional, în emisiunile următoare.

Relativ la informațiile privind relația de prietenie dintre dna C. și d-na D., susținerile recurentei nu vor fi reținute.

Astfel, în cadrul edițiilor informative și de dezbateri menționate în raportul de monitorizare, informațiile puse la dispoziția publicului nu s-au limitat la cele preluate de la alte organe de presă, ci au fost însoțite de comentarii și acuzații potrivit cărora, în perioada în care a fost prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, d-na C. ar fi întocmit un raport favorabil procurorului D., condamnat ulterior pentru fapte de corupție („C. ținea spatele unui magistrat condamnat pentru corupție”, „Șefa E., prietenă cu un procuror corupt”, „C. implicată în dosar de corupție”, „Șefa E. susține corupții”).

În aceste condiții, nu ne aflăm în prima ipoteză reglementată de art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, cum în mod eronat pretinde recurenta, ci în ipoteza a doua prevăzută de acest text de lege, astfel că furnizorul de servicii media audiovizuale avea obligația de a solicita și prezenta punctul de vedere al persoanei vizate, iar în situația în care aceasta refuza să prezinte un punct de vedere, să precizeze acest fapt.

În ceea ce privește informațiile legate de modul în care s-a desfășurat procedura de regularizare în dosarele înregistrate pe rolul Judecătoriei Cornetu, având ca obiect cererile de chemare în judecată formulate de d-na C. împotriva SC A. SA și a site-ului Lumea Justiției, în sarcina reclamantei exista, de asemenea, obligația prevăzută de art. 40 alin. (1) teza a II-a din Codul audiovizualului, aceea de a solicita și prezenta punctul de vedere al d-nei C. sau al instituției pe rolul căreia s-au înregistrat cauzele respective. Aceasta, deoarece informațiile furnizate publicului nu s-au limitat la cele preluate de pe site-ul Lumea Justiției, ci au fost însoțite de afirmații incriminatoare, în sensul că magistrații Judecătoriei Cornetu ar favoriza-o pe d-na C. („cererea este acceptată la mișto, pentru că la Cornetu sunt prietenii doamnei C.”).

Referitor la informațiile ce vizează sesizarea Inspecției Judiciare de către d-na C., față de conținutul lor incriminator, în mod corect prima instanță a reținut că în sarcina reclamantei exista obligația respectării prevederilor art. 30, art. 34 alin. (1) și art. 40 din Codul audiovizualului.

Referitor la principiile statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința dreptului la liberă exprimare consacrat de art. 10 din Convenție, se observă că susținerile reclamantei nu sunt de natură să evidențieze nelegalitatea măsurii dispuse de autoritatea pârâtă, atât timp cât, în considerarea circumstanțelor cauzei, se constată că sancțiunea aplicată este „prevăzută de lege”, urmărește un scop legitim, respectiv „protecția reputației sau a drepturilor altora”, și respectă un just echilibru între protecția libertății de exprimare prevăzută de art. 10 și dreptul persoanei la propria imagine care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenție, ca element al vieții private.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că recursul declarat de reclamantă va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) din acest act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 928 din 20 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 februarie 2017.