ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1253/2016

Decizia nr. 1253/2016

Asupra recursurile de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 18 septembrie 2013 sub nr. de Dosar nr. x/2/2013, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. - C. și B. - D., a solicitat instanței obligarea B. să soluționeze contestația fiscală, în termen de 10 de zile de la pronunțarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004; obligarea B., în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către reclamantă în cuantum de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii capătului de mai sus și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 17 februarie 2014, reclamanta a formulat cerere modificatoare, ca urmare a emiterii Deciziei nr. 1054979 din 15 octombrie 2013, prin care B. a respins contestația fiscală nr. 993.541 din 25 iunie 2013 formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 1048296 din 25 martie 2013 de respingere a cererii de restituire nr. 1336 din 25 iulie 2012, prin care reclamanta a solicitat restituirea sumei de 1.334.515,12 lei reprezentând contravaloarea impozitului pe dividendele plătite nerezidenților aferente anilor 2004-2008, achitat de către reclamantă la bugetul de stat.

Prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat anularea deciziei de soluționare și a deciziei de respingere; recunoașterea dreptului reclamantei la restituirea sumei de 1.334.515,12 lei și obligarea B. la restituirea acesteia și obligarea B. la plata cheltuielilor ocazionate de prezenta cauza.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 1221 din data de 14 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte cererea modificatoare formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții B. - C. și B. - D.

S-a dispus anularea adresei din 15 octombrie 2013 emisă de B.- C. având ca obiect soluționarea contestației formulată împotriva adresei din 25 martie 2013 emisă de B. - C. de respingere a cererii de restituire a sumei de 1.334.515,12 lei în condițiile art. 117 lit. h) din C. fisc.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect recunoașterea dreptului reclamantei la restituirea sumei de 1.334.515,12 și obligarea pârâtei la restituirea acestei sume către reclamantă.

S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 2.050 lei cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței completarea sentinței nr. 1221 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2013, în sensul soluționării și a capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 1048296 din 25 martie 2013 de respingere ca neîntemeiată a cererii de restituire nr. 1336 din 25 iulie 2012.

Prin sentința nr. 2378 din 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată cererea de completare a sentinței nr. 1221 din 14 aprilie 2014 formulată de reclamantă.

Împotriva sentinței nr. 1221 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâta B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Totodată, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs și împotriva sentinței nr. 2378 din 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1221 din 14 aprilie 2014 se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. criticându-se ca nelegală și netemeinică soluția de admitere în parte a acțiunii și de nesoluționare în concret a capătului de acțiune având ca obiect recunoașterea dreptului societății reclamante la restituirea sumei de 1.334.515,12 lei și de obligare a organelor fiscale la restituirea acestei sume.

Recurenta-reclamantă arată în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 9 C. proc. civ. că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 397 C. proc. civ. prin soluționarea capătului de acțiune având ca obiect cererea de restituire a sumei care a făcut obiectul cererii de restituire în condițiile în care s-a apreciat corect în sensul că pe fond cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc.

Se solicită în principal casarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii de către instanța de recurs a acțiunii în integralitate astfel cum a fost formulată și completată respectiv admiterea cererii de restituire ca efect al constatării îndeplinite condițiile prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc.

Se arată că în condițiile în care s-a apreciat corect că dispozițiile art. 117 lit. h) din C. fisc. nu condiționează realizarea plății dividendelor de efectuarea unei operațiuni montare, refuzul de a soluția pe fond și cererea de restituire efectivă a sumei reprezentând impozitul pe dividende invocând competența administrativă a autorității fiscale este nelegal fiind încălcate dispozițiile art. 1(1) și 18 din Legea nr. 554/2004.

Aceasta deoarece instanța de contencios administrativ are deplină competență materială a soluției toate capetele de acțiune inclusiv cele privind restituiri de sume, dacă acestea sunt consecințe firești ale constatării uni drept recunoscut de lege încălcat. Iar în prezenta cauză cererea de restituire trebuia soluționată în sensul admiterii ca o consecință firească a admiterii capătului principal al acțiunii având ca obiect anularea adresei din 15 octombrie 2013 privind soluționarea contestația formulată împotriva respingerii cererii de restituire a sumei de 1.334.515,12 lei în condițiile art. 117 lit. h) din C. fisc.

În subsidiar se solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate cu trimitere a cauzei spre judecare pentru ca instanța să soluționeze pe fond unitar toate capetele de acțiune plecând de la premisa îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc. sau în măsura aprecierii de către instanța de recurs a competenței exclusive a organului fiscal de a soluționa cererea de restituire obligarea prin dispozitiv a autorității fiscale la soluționarea și restituirea sumei cu luarea în considerare a faptului că recurenta-reclamantă îndeplinește condiția plății dividendelor.

În susținerea aspectelor de nelegalitate recurenta-reclamantă invocă și depune practică judecătorească privind obligarea autorității fiscale la plata dobânzilor conform art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 pornind de la premisa dreptului la dobânzi în condițiile în care organele fiscale au apreciat că instanța nu poate soluționa pe fond acest capăt ca efect al conduitei nelegale a B. situație premisă contestată în raport și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene - hotărâre preliminară în cauza C 565/2011.

Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2378 din 15 septembrie 2014 se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și se invocă greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că instanța de fond a refuzat să completeze sentința civilă nr. 1221 din 14 aprilie 2014 prin soluționarea cererii subsidiare având ca obiect cererea de restituire.

Se arată că în mod nelegal prima instanță a apreciat că în cauză nu există o omisiune de soluționare a unui capăt al acțiunii astfel cum a fost modificată și că în raport de dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. instanța a respins capătul de acțiune având ca obiect cererea de restituire în condițiile în care această cerere privind despăgubirile nu avea o existență de sine stătătoare și trebuia soluționată conform art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 odată cu cererea principală având ca obiect adresa din 15 octombrie 2013 plecând de la premisa îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii în ceea ce privește anularea adresei din 15 octombrie 2013 prin care C. a comunicat societății că își menține punctul de vedere exprimat prin adresa din 23 martie 2013 în sensul că societatea nu îndeplinește condițiile legale privind scutirea de la plata impozitului pe dividendele achitate companiei nerezidente.

Recurenta-pârâtă arată că în mod greșit și nelegal prima instanță a apreciat că cererea de restituire a recurentei-reclamante îndeplinește condițiile prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc. deoarece nu s-a făcut dovada plății dividendelor plătite de recurentă. Aceasta deoarece compensarea între reclamantă - societatea rezidentă și un nerezident sunt operațiuni care se desfășoară fără transferarea de fonduri și anume s-a constatat admiterea unui credit cu mărfuri.

În formularul tipizat completat este evidențiat ca operațiune nemonetară tranzacția constând în compensare impozit pe dividende 2004, 2005, 2006, 2007, 2008 suma de 5.913.196,56 euro care în situația anexată constituie dividende.

Se apreciază că întrucât compensarea reprezintă o operațiune nemonetară nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc. astfel că în mod nelegal s-a apreciat contrar de prima instanță.

Un alt aspect de nelegalitate privește obligarea autorității la plata cheltuielilor de judecată apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile obligării la plată, apreciind cu privire la cuantum că este nerezonabil.

La dosar părțile au formulat întâmpinări cu privire la recursurile declarate în cauză și răspuns la întâmpinări, reclamanta-recurentă depunând punct de vedere asupra raportului întocmit în cauză.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2016, Curtea în baza art. 493 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a admis în principiu ambele recursuri declarate în cauză împotriva sentinței civile nr. 1221 din 14 aprilie 2014.

Prin încheierea din 1 octombrie 2015 s-a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat împotriva sentinței nr. 2378 din 15 septembrie 2014 de completare a sentinței civile nr. 1221/2014 completului nr. 1 - inițial investit cu soluționarea recursurilor declarate împotriva sentinței de fond ambele cauze primind termen de soluționare pe fond în ședința plenului din 5 aprilie 2016.

În termenul de amânare a pronunțării ambele părți au depus concluzii scrise.

Analizând recursurile declarate în cauză, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței de fond este întemeiat în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în sensul aplicării și interpretării greșite a normei de drept material respectiv pe fond a dispozițiilor art. 117 lit. h) din Legea nr. 571/2003, în cauză instanța de recurs apreciind că nu există un refuz nejustificat de restituire a sumei de 1.334.515,12 lei deoarece cererea de restituire neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 117 din Legea nr. 571/2003, nu poate fi contestat un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și a fi admisă cererea subsidiară în baza art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Curtea apreciază că recursurile declarate de recurenta-reclamantă sunt nefondate în mod corect nefiind admise cererea subsidiară în daune având ca obiect restituirea sumei și cererea de completare a sentinței de fond având același obiect, respectiv cererea de restituire.

Dar în raport de motivele care privesc recursul declarat de autoritatea pârâtă considerentele sentinței sunt diferite de cele reținute de prima instanță în ceea ce privește soluția dată.

Curtea apreciază pe recursul declarat de autoritatea pârâtă că acesta este fondat., deoarece contrar celor reținute de prima instanță în cauză, adresa de răspuns contestată din 15 octombrie 2013 - filele 22-23 dosar fond, care nu este o contestație fiscală în sensul dispozițiilor art. 205 C. proc. fisc., nu reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire pentru suma reprezentând impozit pe dividende reținut la sursă deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 117 din Legea nr. 571/2003 care prevede scutiri de la impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți.

Condiția care nu este îndeplinită, în opinia Curții este ca dividendele să fie plătite către o persoană juridică nerezidentă. În concret reclamanta-recurenta nu a plătit efectiv dividendele și impozitul pe dividende aferent persoanei juridice cu sediul în Germania ci a încheiat cu aceasta un protocol de compensare a acestor dividende cu facturi neîncasate de reclamanta-reclamantă de la societatea din Germania. În mod corect s-a apreciat că acest protocol de compensare din 11 noiembrie 2009 nu reprezintă o plată a dividendelor în sensul dispozițiilor art. 117 lit. h) din Legea nr. 571/2003, deoarece compensarea a reprezentat între cele două societăți o operațiune nemonetară care s-a desfășurat fără transferare de fonduri și anume s-a constatat achitarea unui credit cu mărfuri. Fără a nega valoarea operațiunilor de compensare care între părțile semnatare ale protocolului din 11 noiembrie 2009 are valoare de plată ca mod de stingere a obligațiilor reciproce, în concret față de organul fiscal român acesta nu are obligația de restituire deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 117 lit. h) din Legea nr. 571/2003, deoarece compensarea reprezintă o operațiune nemonetară, iar dividendele nu ar au fost plătite efectiv ca operațiune monetară de reclamantă ca persoană juridică care efectuat compensarea cu o formă nerezidentă. Această operațiune de compensare s-a desfășurat fără transferarea de fonduri și anume s-a constatat achitarea unui credit cu mărfuri care nu este de natură a reprezenta un document juridic prin care se sting obligații în numerar în sensul dispozițiilor art. 117 lit. h) din Legea nr. 571/2003 de dividende plătite. Neexistând dovada achitării dividendelor nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 117 din Legea nr. 571//2003 care fac referire la scutirea de impozit pe venituri obținute în România de nerezidenți dividende plătite de o întreprindere, care este persoană juridică română unei persoane juridice rezidente într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

În cauză Curtea apreciază că operațiunea de compensare nu reprezintă o plată a dividendelor către persoana juridică din Germania în sensul art. 117 lit. h) din C. fisc. de natură a naște pentru reclamantă dreptul la restituire a sumei de 1.334.515,12 lei și a obligației organului fiscal român de restituire a acestei sume deoarece pe fond nu sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc. În mod greșit prima instanță a apreciat că în cauză este îndeplinită condiția plății dividendelor, în condițiile în care autoritatea fiscală în adresa de răspuns au arătat motivat de ce reclamanta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc. și de ce cererea de restituire este nefondată.

Sub acest aspect deși sentința este corectă sub aspectul soluției de respingere a cererii de restituire, aceasta este nefondată deoarece în cauză nu există un refuz nejustificat de restituire în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și nu pentru motivul competenței exclusive administrative de soluționare a cererii, cum în mod greșit a reținut prima instanță.

Apreciind ca fondat recursul declarat de autoritatea pârâtă, Curtea în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. îl va admite și va modifica (va casa) în parte sentința atacată în sensul că va respinge ca nefondate capetele de acțiune având ca obiect anularea adresei din 15 octombrie 2013 și cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă deoarece în cauză nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ. deoarece partea care a pierdut procesul prin efectul admiterii recursului și respingerii în integralitate a acțiunii este reclamanta și nu autoritatea pârâtă.

Recursul declarat de reclamanta-recurentă împotriva celor două sentințe pronunțate de Curtea de Apel București sunt nefondate pentru următoarele considerentele.

Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1221 din 14 aprilie 2014 este nefondat în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În cauză nu există motiv de casare cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe sau autorității fiscale în condițiile în care instanța de fond, chiar dacă plecând de la o premisă greșită, a respins cererea de restituire.

Concret a fost respinsă, dar motivarea în raport de soluția dată recursului declarat de autoritatea pârâtă este faptul că în cauză nu sunt îndeplinite pe fond condițiile unui refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și în consecință și cererea de daune materiale nu poate fi admisă nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18 alin. (1) și art. 83

1

din același act normativ.

Iar cererea de restituire nu poate fi admisă de instanța de recurs deoarece în cauză nu sunt îndeplinite sub aspectele soluției de respingere a cererii de restituire condițiile prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Curtea va menține soluția de respingere a cererii de restituire apreciind ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă privind sentința de fond recurată.

Curtea nu va reține deciziile de practică judiciară depuse de recurenta-reclamantă apreciind că acestea nu au legătură cu obiectul prezentei cauze.

În deciziile de practică depuse problema de drept viza posibilitatea și dreptul reclamantei de a obține dobânzi conform art. 124 C. proc. fisc., în condițiile soluționării cu interzicere a cererilor având ca obiect restituire de T.V.A., în discuție fiind și data de la care se datorează de autoritatea fiscală aceste majorări.

În cauză nu este aplicabilă decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din 24 octombrie 2013 obiectul prezentei cauzei fiind diferit, respectiv în această cauză se verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc. și nu de dreptul de a obține majorări de întârziere.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 15 septembrie 2014, aceasta este nefondat în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 444 alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu a existat o omisiune a instanței de a se pronunța pe cererea de restituire a sumei.

Prima instanță a explicat că în cauză, decizia din 25 martie 2013 nu reprezintă un capăt distinct de acțiune față de care să devină aplicabile dispozițiile art. 144 alin. (1) C. proc. civ.

Celelalte aspecte reținute în sentința din 15 septembrie 2014 sunt greșite deoarece prima instanță pleacă de la premisa greșită că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc.

Pentru motivele pentru care Curtea a admis recursul declarat de autoritatea fiscală, în cauză instanța de recurs, contrar raționamentului primei instanțe apreciază că în cauză compensarea ca operațiune dreptului de stingere a unor obligații între societatea Română și societatea din Germania nu a reprezentat față de statul român o operațiune de plată a dividendelor în sensul art. 117 lit. h) din C. fisc. de natură a naște dreptul recurentei la restituirea impozitului pe dividende în cuantum de 1.334.515 lei și la obligația colectivă de restituire din partea autorității fiscale române, în cauză nefiind îndeplinite pe fond condițiile admiterii unei cereri subsidiare în despăgubiri conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă și va respinge ca nefondat recursurile declarate de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B. - C. împotriva sentinței nr. 1221 din 14 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că respinge ca nefondate capetele de acțiune formulate de reclamanta SC A. SRL având ca obiect anularea adresei din 15 octombrie 2013 emisă de B. - C. și cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Respinge recursurile declarate de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 1221 din 14 aprilie 2014 și a sentinței nr. 2378 din 15 septembrie 2014 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2016