ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 288/2017

Decizia nr. 288/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată, la data de 10 iulie 2012, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. - C. și D. București - E. sector 2 București, anularea Deciziei nr. 2 din 06 ianuarie 2012 privind soluționarea contestației sale formulate împotriva Deciziei de impunere nr. F/S2/183 din 27 iunie 2011 emise de B. - E. sector 2, în ceea ce privește impozitul pe profit, majorări și penalități de întârziere aferente, cu consecința anulării deciziei de impunere menționate și a Raportului de inspecție fiscală nr. F/S2/140 din 27 iunie 2011 încheiat de E. sector 2 - Activitatea de Inspecție Fiscală, și exonerarea sa de la plata sumelor reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar și accesorii aferente.

A arătat reclamanta că, în perioada 12 aprilie 2011-28 iunie 2011, organele fiscale au efectuat o inspecție fiscală, având ca obiective verificarea legalității obligațiilor fiscale stabilite de contribuabil, reprezentând impozit pe profit și impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți în perioada 12 decembrie 2007-31 decembrie 2010.

În urma verificărilor efectuate, organele de inspecție fiscală au emis Raportul de inspecție fiscală nr. F/S2/140 din 27 iunie 2011 și Decizia de impunere nr. F/S2/183 din 27 iunie 2011.

Potrivit raportului de inspecție fiscală, s-au reținut în sarcina sa o serie de presupuse deficiențe, care au determinat recalcularea bazei impozabile pentru impozitul pe profit. Profitul impozabil a fost majorat cu venituri din diferența dintre valoarea nominală a creanțelor preluate de societate și prețul cesiunii și cheltuieli nedeductibile reprezentând dobânzi și pierderea netă din diferențe de curs valutar.

Prin Decizia de impunere nr. F/S2/183 din 27 iunie 2011, s-au stabilit în sarcina sa, pentru impozitul pe profit, suma suplimentară de plată de 32.428.668 lei și majorări de întârziere în cuantum de 12.595.502 lei, iar, pentru impozitul pe veniturile persoanelor juridic nerezidente, suma suplimentară de plată de 227.966 lei și majorări de întârziere în cuantum de 214.303 lei.

Împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, reclamanta a formulat contestație, soluționată prin Decizia nr. 02 din 06 ianuarie 2012 prin care a fost desființată parțial Decizia de impunere nr. F/S2/183 din 27 iunie 2011 cu privire la sumele reprezentând impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente și accesorii aferente acestora. În ceea ce privește impozitul pe profit stabilit suplimentar și accesoriile acestora, contestația sa a fost respinsă.

A arătat reclamanta că în mod greșit organele fiscale au respins contestația sa în ceea ce privește impozitul pe profit și accesoriile aferente derivate din cesiunea creanțelor neperformante.

A susținut că, în cazul unor creanțe scadente neperformante, diferența dintre valoarea nominală a creanței preluate și prețul de achiziție al creanței nu reprezintă un venit cert, previzibil, și, pe cale de consecință, nu poate reprezenta venit impozabil. Cesiunea creditelor neperformante reprezintă pentru bănci o soluție rapidă pentru eliminarea din bilanț a unor creanțe neperformante și reluarea, pe o bază mai sănătoasă, a creditării. La nivelul societăților cedente, aceste creanțe sunt încadrate și recunoscute în categoria „pierdere” conform reglementărilor Băncii Naționale a României, această categorie reprezentând nivelul cel mai scăzut de clasificare a creanțelor/creditelor, provizioanele aferente acestor creanțe fiind deductibile fiscal.

O creanță neperformantă nu poate deveni o creanță performantă, certă ca realizare, prin schimbarea titularului ca efect al cesiunii de creanță. Astfel, în mod greșit organul de control fiscal a constatat că, din moment ce creanțele s-au cesionat la valoarea nominală, implicit profitul pe care îl va face cesionarul va fi raportat la această valoare. De asemenea, cesiunea de creanță nu are și nu poate avea ca efect juridic stingerea creanței. Inclusiv în situația în care cesiunea a avut ca obiect numai o parte din creanță, restul creanței, care nu a făcut obiectul cesiunii, nu se stinge, ci rămâne la cedent în calitate de creditor.

Creanțele, odată calificate de bancă a fi neperformante, au fost evaluate la o valoarea inferioară valorii lor nominale, în mod greșit B. reținând că, în cazul acestor creanțe neperformante, diferența dintre valoarea nominală a creanței preluate și prețul de achiziție reprezintă venituri impozabile.

În ceea ce privește dispozițiile legale avute în vedere de B., Ordinul F. nr. 1752/2005 privind Noile Reglementări Contabile și Reglementarea contabilă conformă cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Directiva a VII-a a Comunităților Economice Europene, aprobată prin Ordinul F. nr. 3055/2009, a arătat reclamanta că nu pot fi interpretate în cazul creanțelor neperformante, improbabile ca recuperare, în sensul că diferența dintre valoarea nominală și prețul de achiziție reprezintă venit impozabil, pentru că s-ar înregistra în contabilitate un venit incert, improbabil a se realiza, care determină o supraevaluare a activelor societății și a veniturilor acesteia, încălcându-se principiul prudenței și credibilității situațiilor financiare.

A apreciat reclamanta că dispozițiile invocate de B. trebuie interpretate coroborat cu celelalte prevederi ale Reglementărilor contabile care transpun directivele europene, și nu în mod izolat. În cauză, reclamanta a aplicat prevederile pct. 11 din Reglementările contabile, înregistrând creanțele preluate la valoarea lor de achiziție, pentru a oferi o imagine fidelă, neutră și credibilă prin situațiile financiare anuale și pentru a nu încălca principiul prudenței.

Un activ este recunoscut în contabilitate în momentul în care este probabilă realizarea unui beneficiu economic viitor pe baza unei valori care poate fi evaluată în mod credibil, însă, în cauză, recunoașterea creanțelor neperformante pe baza valorii nominale nu respectă condiția recunoașterii activelor pe baza unei valori credibile. La data achiziției, nu se poate determina/evalua/previziona în mod cert și credibil o valoare a creanței peste costul de achiziție, dar sub valoarea nominală, care se poate realiza cu certitudine în viitor.

Astfel, recunoașterea creanțelor pe baza valorii nominale, respectiv înregistrarea unei alte valori sub valoarea nominală, fără a avea certitudinea realizării și instrumentele de determinare, contravine regulilor esențiale de recunoaștere a unui activ în contabilitate și impune, pe cale de consecință, înregistrarea în contabilitate a creanței la costul de achiziție al acesteia, conform dispozițiilor art. 49 alin. (1) și art. 149 alin. (1) din Reglementările contabile.

În cazul creanțelor scadente și neperformante, la achiziționare se vor înregistra în contabilitate la nivelul prețului de achiziție și, pe măsura recuperării, se va înregistra și diferența recuperată ori previzibil a se recupera peste prețul de achiziție. Conform principiului independenței exercițiului reglementat de art. 42 din Reglementările contabile, veniturile și cheltuielile trebuie înregistrare în contabilitate în exercițiul financiar la care se referă, și nu în funcție de momentul încasării/plății lor.

Astfel, din cuprinsul Reglementărilor contabile, care fac parte atât din Ordinul F. nr. 1752/2005, cât și din Ordinul F. nr. 3055/2009, se desprinde concluzia contrară celei reținute de organele fiscale.

A mai arătat reclamanta că reglementările contabile aprobate prin Ordinul F. nr. 3055/2009, la punctul 190 invocat de B., nu fac trimitere expresă la noțiunea de valoarea nominală, ci trimit la noțiunea de „valoarea creanței”.

În materia taxei pe valoare adăugată, legiuitorul, în determinarea bazei impozabile pentru T.V.A., a indicat diferit „valoarea creanței” în raport de situația concretă la care se aplică, creanță scadentă și creanță nescadentă, considerând, în cazul celei nescadente, că se aplică T.V.A. la o valoare mai mică decât valoarea nominală. În materia impozitului pe profit se impune a se aplica același mecanism.

Așadar, ca efect al cesiunii, a dobândit creanțe neperformante, cu privire la care există speranța și nu certitudinea realizării unui profit ca rezultat între valoarea recuperată și prețul de achiziție, fiind contrar principiilor fundamentale de contabilitate a se recunoaște un venit supraevaluat și a se percepe un impozit asupra acestuia. Măsura perceperii unor sume cu titlu de impozit pe profit, în absența oricărui profit și fără a exista posibilitatea recuperării acestuia, aduce atingere dreptului său de proprietate, contrar art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Dacă ulterior, pe măsura confirmării imposibilității de recuperare, ar proceda la constituirea de pierderi/provizioane, aceste provizioane nu sunt deductibile fiscal neputând determina recuperarea impozitului pe profit plătit anterior.

Mai arată reclamanta că, în repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că obligarea unui contribuabil la plata unui impozit sau a altei contribuții este contrară dreptului la respectarea bunurilor sale, în măsura în care cel interesat este obligat la suportarea unei sarcini fiscale intolerabile, sau când i-ar fi bulversat situația financiară.

Interpretarea organului fiscal contravine și principiului neutralității fiscale care, potrivit art. 3 lit. a) din C. fisc., stă la baza reglementării impozitelor și reprezintă un principiu fundamental într-o economie liberă.

Astfel, în situația în care pct. 190 din Reglementările contabile nu s-ar interpreta coroborat cu pct. 11 din Reglementările contabile și cu respectarea principiului prudenței și credibilității, s-ar ajunge la o situație de vădită discriminare pentru societățile cu obiect de activitate ca al său, de recuperare creanțe neperformante, prin impozitarea unui venit nerealizat.

În ceea ce privește provizioanele aferente creanțelor preluate, a arătat reclamanta că, în anul 2010, a constituit provizioane privind creanțele preluate prin cesiune în sumă de 344.131.735 lei, pe care organele de control fiscal le-a considerat cheltuieli nedeductibile în baza art. 22 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., apreciind că nu ar fi îndeplinită condiția prevăzută de lit. c) a articolului menționat, referitoare la faptul că nu sunt garantate de altă persoană.

Însă, condițiile impuse de art. 22 alin. (1) din C. fisc. trebuie interpretare restrictiv, pentru că, din moment ce aceste dispoziții impun condiția inexistenței unei garanții emise de o altă persoană, aplicabilitatea lor nu poate fi extinsă în cazul acelor creanțe garantate cu garanții emise de debitorul creanței în discuție.

Astfel, în măsura în care organele de control au determinat venituri suplimentare impozabile reprezentând diferența dintre valoarea nominală a creanțelor preluate prin cesiune și prețul de cesiune, sunt îndeplinite condițiile de deductibilitate a provizioanelor.

A mai arătat reclamanta că în mod greșit organele fiscale au respins contestația sa în ceea ce privește impozitul pe profit și accesoriile aferente derivate din cheltuielile nedeductibile reprezentând cheltuieli cu dobânzile și cheltuieli cu pierderea netă dintre veniturile și cheltuielile din diferențe de curs valutar.

Pe baza determinării gradului de îndatorare la nivelul societății prin luarea în considerare a acestor împrumuturi, echipa de inspecție fiscală a considerat în mod eronat cheltuielile cu dobânzile în sumă de 27.716.355 lei și pierderile nete din diferențele de curs valutar în sumă de 12.098.498 lei drept nedeductibile la calculul impozitului pe profit pe perioada 2007-2010, fără a distinge că aceste cheltuieli sunt aferente împrumuturilor primite de la G., instituție de credit din Ungaria, în calitatea acesteia de instituție de credit și nu de acționar.

Astfel, cheltuielile cu dobânzile și pierderile din diferențe de curs valutar aferente împrumuturilor primite de societate de la G. sunt integral deductibile la calculul impozitului pe profit în perioada 2007-2010.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește impozitul pe profit aferent sumei de 6.616.515 lei, reprezentând cheltuieli nedeductibile în perioada 2007-2010, motivând că organul de soluționare a contestației nu s-a pronunțat pe fond cu privire la impozitul pe profit aferent acestei baze suplimentare de impozitare. Astfel, instanța de judecată nu ar putea decât cel mult să oblige organul de soluționare la soluționarea pe fond a contestației, și nu să anuleze actul administrativ în tot.

Pe fondul cauzei, pârâta B. a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2176 din 9 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâta B., și a respins acțiunea reclamantei SC A. SRL, ca nefondată.

Pentru a respinge excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește impozitul pe profit aferent sumei de 6.616.515 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile pentru perioada 2007-2010, instanța a reținut că reclamanta a contestat parțial decizia prin care s-a respins contestația fiscală împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, solicitând desființarea parțială a deciziei atacate în raport cu suma de 6.616.515 lei care a fost calificată ca fiind nedeductibilă de organele fiscale.

A apreciat instanța, referitor la impozitul pe profit aferent veniturilor reprezentând creanțele preluate de societate în perioada 2007 - 2010, că sunt de reținut dispozițiile art. 19 alin. (1) C. fisc. precum și pct. 13 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare potrivit cărora profitul impozabil se determină ca fiind diferența dintre veniturile realizate și cheltuielile efectuate în vederea realizării de venituri impozabile din care se scad veniturile neimpozabile și sunt adăugate cheltuielile nedeductibile fiscale.

Pentru perioada 2007-2009 sunt aplicabile dispozițiile art. 209 din Ordinul F. nr. 1752/2005, iar pentru anul 2010 - pct. 190 și 252 din Ordinul F. nr. 3055/2009 pentru veniturile din anul 2010.

În ceea ce privește impozitul pe profit aferent cheltuielilor cu provizioanele constituite pentru creanțele preluate în 2010, reținând dispozițiile art. 22 alin. (1) lit. c) din C. fisc., prima instanță a apreciat că, din cuprinsul deciziei contestate și al raportului de inspecție fiscală, se reține că provizioanele constituite de societate sunt garantate cu garanțiile reale imobiliare, nefiind deductibile la calculul profitului impozabil, astfel cum a fost reținut și de organele fiscale.

În ceea ce privește impozitul pe profit de 39.814.835 lei reprezentând cheltuieli cu dobânzile și cu pierderea de curs valutar pe perioada 2007-2010, gradul de îndatorare a capitalului depășind nivelul legal, în mod corect organele fiscale au stabilit că impozitul pe profit aferent acestei sume este datorat de societate.

În ceea ce privește veniturile obținute în România de nerezidenți, cu referire la împrumutul încheiat la 19 decembrie 2007 între G. Ungaria și reclamantă, pentru plata dobânzilor aceasta avea obligația calculării și reținerii impozitului pe veniturile impozabile obținute in România de contribuabilul nerezident și, deoarece, nu s-a prezentat certificat de rezidență fiscală, organele fiscale au aplicat cota de 16% pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente.

Astfel, sumele achitate de nerezident au fost stabilite drept cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit, stabilindu-se o diferență suplimentară pentru care s-au calculat majorări de întârziere și penalități de întârziere.

Din probele dosarului rezultă că, în perioada controlată 2007-2010, reclamanta a încheiat contracte de cesiune de creanțe cu SC H. SA și SC I. SA, având ca obiecte credite neîncasate de la persoane fizice și de la persoane juridice, iar înregistrarea tranzacțiilor s-a efectuat în contul 461 „debitori diverși”, corespondentul cu contul creditului 512 „contul curent de la bănci” cu valoarea prețului contractelor de cesiune determinată de cedent.

Deoarece reclamanta nu a înregistrat veniturile impozabile rezultate din diferența dintre valoarea creanței preluate și prețul de cesiune din contractele de cesiune încheiate și debitorii la valoarea nominală, ca urmare a preluării creanțelor neperformante, au fost încălcate dispozițiile art. 209 alin. (1), (2) și (3) din Ordinul F. nr. 1752/2005 privind Noile Reglementări Contabile conform Directivelor Europene și dispozițiile pct. 190 din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, precum și dispozițiile art. 252 alin. (1), (2) și (3) din Ordinul F. nr. 3055/2009 privind Noile Reglementările contabile conforme cu Directivele Europene.

În ceea ce privește cheltuielile cu provizioanele constituite pentru creanțele preluate aferente anului 2010, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 21 alin. (3) lit. g) și art. 22 din Legea nr. 571/2003, reținând că, la calculul profitului impozabil, sunt deductibile fiscal în limita de 30% provizioanele pentru clienții neîncasați pe bază de facturi și care îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) lit. c) din C. fisc.

Întrucât cele cinci condiții prevăzute în dispozițiile legale citate mai sus nu au fost îndeplinite cumulativ de către societate, în sensul că provizioanele constituite sunt garantate cu garanții reale imobiliare, în mod corect organele fiscale au apreciat cheltuielile cu provizioanele ca fiind cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.

În ceea ce privește cheltuielile cu dobânzile și cu pierderea netă din diferențele de curs valutar pentru perioada controlată, a apreciat instanța că nu pot fi reținute argumentele reclamantei și nici ale expertului referitoare la determinarea gradului de îndatorare la nivelul societății prin luarea în considerare a împrumuturilor efectuate, având în vedere că împrumuturile primite sunt de la G. Budapesta, fiind aplicabile dispozițiile art. 23 alin. (4) C. fisc. având în vedere că această entitate este asociat unic al reclamantei și nu se încadrează în entitățile care beneficiază de condițiile prevăzute de art. 23 alin. (4).

Totodată, la impozitul pe profit suplimentar care a fost contestat de reclamantă au fost calculate majorările de întârziere aferente conform art. 119 alin. (1) și art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Pe baza contractului de împrumut încheiat la 19 decembrie 2007 între G.. Budapesta și reclamantă, întrucât nu s-a prezentat certificat de rezidență, în mod corect a fost aplicată cota de 16% pentru calcularea impozitului pe veniturilor persoanelor nerezidente, conform art. 116 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și pct. 91 din H.G. nr. 44/2004.

De asemenea, potrivit art. 119 alin. (1) și art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 pentru neachitarea la termenul scadent de către debitor a obligațiilor de plată se datorează majorări de întârziere.

Instanța de fond a apreciat că nu sunt deductibile fiscal provizioanele constituite deoarece nu îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 571/2003, fiind de reținut și opinia F. transmisă prin Adresa din 10 iunie 2010 a Direcției Legislație și Reglementări Contabile.

Organele fiscale au calculat impozitul pe profit pentru perioada controlată în raport de dispozițiile legale aplicabile și în raport de documentele contractelor de cesiune și notificările transmise debitorilor, fiind stabilite venituri impozabile ca diferență între valoarea creanțelor preluate și prețul de cesiune.

Referindu-se la obiectivul nr. 2 al expertizei, privind valoarea cheltuielilor nedeductibile în sumă de 6.616.515 lei pentru perioada 2007-2010, instanța de fond a constatat nerespectarea dispozițiilor art. 21, 22 și 23 din C. fisc.

În ceea ce privește obiectivul nr. 3 al expertizei, Curtea a apreciat că societatea nu a respectat dispozițiile pct. 190 din Reglementările contabile conforme cu Directive a IV-a a C.E.E. aprobate prin Ordinul F. nr. 3055/2009.

Pentru obiectivul nr. 4 al expertizei, instanța a reținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 209 din Ordinul F. nr. 1752/2005 pentru perioada 2007-2009, în sensul că în categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activități curente cât și câștigurile din alte surse. Totodată, nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 190 din Reglementările Contabile conforme cu Directive a IV-a a C.E.E. aprobate prin Ordinul F. nr. 3055/2009, potrivit cu care, în cazul cesionării unei creanțe, diferența dintre valoarea creanței preluate prin cesionare și suma de achitat cedentului reprezintă venit la data constatării drepturilor și obligațiilor potrivit clauzelor contractuale, fiind aplicabile pentru anul 2010.

Instanța de fond nu a apreciat corecte nici concluziile expertului în ceea ce privește obiectivul nr. 5, în sensul că societatea va suporta o pierdere economică egală cu cheltuielile cu impozitul pe profit și cu majorările și penalitățile de întârziere stabilite de organele fiscale, având în vedere că societatea nu a respectat dispozițiile legale exprimate în art. 209 din Ordinul F. nr. 1752/2005 și art. 190 din Ordinul F. nr. 3055/2009 aplicabil pentru anul 2010.

Împotriva sentinței civile nr. 2176 din 9 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitând casarea în tot a hotărârii recurate, rejudecarea fondului, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și anularea în parte a Deciziei nr. 2 din 06 ianuarie 2012 de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. F/S2/183 din 27 iunie 2011, anularea Deciziei de impunere nr. F/S2/183 din 17 iunie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală nr. F/S2/140 din 27 iunie 2011 și exonerarea sa de la plata sumelor reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar și accesorii aferente acestora, cu obligarea B. la restituirea sumei de 42.024.170 lei plătită către bugetul de stat și la plata cheltuielilor de judecată.

Susține recurenta-reclamantă că, în raport de cheltuielile nedeductibile în sumă de 6.616.515 lei și de veniturile obținute de nerezidenți, sentința atacată este nelegală, deoarece prima instanță a dispus asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită, motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Instanța nu a fost învestită cu aceste aspecte, pentru că niciuna dintre constatările organului fiscal nu au format obiectul acțiunii în anulare. De asemenea, constatările privind impozitul pe veniturile obținute de nerezidenți nici nu puteau constitui obiect al acțiunii, deoarece, prin Decizia nr. 02 din 06 ianuarie 2012 de soluționare a contestației sale, a fost desființată parțial Decizia de impunere nr. F/S2/183 din 27 iunie 2011 cu privire la sumele reprezentând impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente și accesorii aferente acestora.

În ceea ce privește cheltuielile nedeductibile în sumă de 6.616.515 lei, instanța a fost învestită numai de B. cu excepția inadmisibilității, aceste cheltuieli nefiind contestate nici prin contestația administrativă și nici prin acțiune.

Precizează că a contestat o parte din reținerile organului fiscal, în ceea ce privește venitul aferent creanțelor achiziționate, cheltuielile rezultate din provizioanele creanțelor preluate, cheltuielile cu dobânda la creditele contractate și cheltuielile cu pierderea netă din diferențe de curs valutar angajate pentru creditele contractate.

Arată că, în situația admiterii acțiunii, se impune desființarea actelor fiscale atacate în raport de rezultatul fiscal global stabilit de B., pentru că, în urma desființării sarcinilor fiscale contestate, înregistrează o pierdere financiară de 58.901.284 lei, după cum s-a reținut prin raportul de expertiză administrat în cauză, care nu poate fi acoperită de valoarea cheltuielilor nedeductibile necontestate în cuantum de 6.616.515 lei.

În ceea ce privește venitul impozabil generat de creanțele achiziționate, recurenta arată că sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu cuprinde motivele pe care se sprijină în raport de argumentele de drept și de fapt invocate, neanalizate în niciun fel de prima instanță, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța a respins acțiunea cu privire la impozitul aferent creanțelor achiziționate pe motiv că ar fi incidente prevederile art. 11 și art. 19 alin. (1) din C. fisc., pct. 12 din H.G. nr. 44/2004, art. 209 alin. (1), (2) și (3) din Ordinul F. nr. 1752/2005, art. 190 și art. 252 alin. (1), (2) și (3) din Ordinul F. nr. 3055/2009, art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, însă constatările instanței sunt afirmații ale argumentelor aduse de B.

Apreciază recurenta-reclamantă că sentința atacată nu este motivată, nerăspunzând în niciun fel argumentelor invocate prin acțiune și încălcând principii fundamentale în contabilitate - principiul imaginii fidele, principiul prudenței, principiul credibilității situațiilor financiare, principiul independenței exercițiului financiar - și principiul priorității dreptului comunitar.

Mai arată că prima instanță a ignorat caracterul neperformant al creditelor achiziționate demonstrat prin înscrisurile depuse și prin expertiza efectuată în cauză.

Aceste creanțe neperformante puteau fi înregistrate în contabilitate numai în modalitatea impusă de regulile exprese de contabilitate, confirmată și de expertiza judiciară din cauză, respectiv, la data dobândirii la prețul de achiziție și, ulterior, pe parcursul recuperării lor, dacă se realizează o recuperare peste prețul de achiziție înregistrându-se diferența recuperată ca venit impozabil.

Astfel, înregistrarea contabilă impusă de organele fiscale și validată de instanța de fond încalcă principii fundamentale ale contabilității și denaturează situația financiară a societății.

În ceea ce privește încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, susține recurenta-reclamantă că ar fi trebuit să se dea eficiență prevederilor Directivei a IV-a a Comunităților Economice Europene nr. 78/660/CEE și principiului imaginii fidele și să se înlăture de la aplicare dispozițiile contrare dreptului comunitar invocate de B.

Precizează că greșita implementare și aplicare a Directivei a IV-a este dovedită și confirmată în cauză de legiuitorul român, cât și de Comisia Europeană, care a notificat Statul Român în ceea ce privește obligativitatea de a respecta dispozițiile directivei și scopul implementării acesteia, respectarea principiului imaginii fidele. Legiuitorul român s-a conformat acestor dispoziții și, pentru a opri procesul de interpretare eronată a dispozițiilor interne, dată de însăși organele fiscale de control, a modificat prevederile legale, clarificând mecanismul de înregistrare.

Astfel, art. 190 din Ordinul nr. 3055/2009, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 1892/2013 pentru asigurarea aplicării conforme a art. 32 din Directiva nr. 78/660/CEE, confirmă legalitatea și corectitudinea mecanismului de înregistrare a creanțelor neperformante pe care l-a aplicat reclamanta, instanța națională fiind obligată să aplice prevederile art. 32 din Directivă.

Mai apreciază recurenta-reclamantă că sentința de fond este nelegală și față de constatările organului fiscal legate de provizioanele aferente creanțelor preluate, precum și în raport de constatările organului fiscal legate de cheltuielile nedeductibile reprezentând cheltuieli cu dobânzile și cheltuieli cu pierderea netă din diferențe de curs valutar, instanța făcând o aplicare greșită a actelor deduse judecății, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., și o aplicare greșită a legii, motiv prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3034 din 7 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 2176 din 9 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar a apreciat a fi întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constatând că judecătorul fondului nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa, ci, în mod disparat, a redat întocmai argumentele autorităților pârâte cuprinse în actele contestate și în întâmpinările depuse la dosar, într-o prezentare incoerentă, repetitivă și fără a răspunde argumentelor care constituie cauza juridică a cererii principale. Astfel, nu a analizat, în mod efectiv, argumentele reclamantei și nu a procedat la înlăturarea lor, motivat.

Astfel, prin omisiunea primei instanțe de analiza și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, motivele de fond invocate de reclamantă prin acțiunea în contencios administrativ, motive ce necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost încălcat, astfel, dreptul reclamantei la un proces echitabil.

De asemenea, instanța de recurs a apreciat întemeiat și motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., constatând că, în considerentele hotărârii recurate, prima instanță, ignorând limitele cererii principale, s-a referit la aspecte cu a căror soluționare nu a fost învestită, respectiv caracterul nedeductibil al cheltuielilor în sumă de 6.616.515 lei, necontestat de reclamantă, și la impozitul pe veniturile obținute de nerezidenți, care de asemenea, nu a făcut obiectul acțiunii.

II. Procedura derulată în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare;

Pricina a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 13 noiembrie 2015.

Prin sentința civilă nr. 1316 din 19 aprilie 2016, Curtea a admis, în parte, acțiunea reclamantei, a anulat, în parte, Decizia nr. 02 din 06 ianuarie 2012, Decizia de impunere nr. F/S2/183 din 27 iunie 2011 și Raportul de inspecție fiscală nr. F/S/2140 din 27 iunie 2011 cu privire la suma reprezentând veniturile aferente creanțelor preluate de societate în perioada 2007-2010, cu privire la suma aferentă cheltuielilor cu provizioanele constituite pentru creanțele preluate aferente anului 2010 și cu privire la suma reprezentând cheltuielile cu dobânzile și cu pierderea netă din diferențele de curs valutar pe perioada 2007-2010.

A exonerat reclamanta de la plata sumei de 32.428.668 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar și a sumei de 12.595.302 lei, reprezentând accesorii și a obligat pârâții la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 57.054,6 lei, din care 50.000 lei reprezentând onorariu avocațial redus, 7.000 lei reprezentând onorariu expert, și 54,6 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat, cu privire la suma reprezentând veniturile aferente creanțelor preluate de societate în perioada 2007-2010, ca fiind întemeiate susținerile reclamantei.

În fapt, în perioada 2007-2010 SC A. SRL a încheiat contracte de cesiune de creanțe cu SC I. SA și SC H. SA în calitate de cedenți, având ca obiect credite neîncasate de la persoane fizice și juridice.

Organele de inspecție fiscală au stabilit că societatea reclamantă nu a înregistrat veniturile impozabile rezultate din diferența dintre valoarea creanței preluate (valoarea nominală) și prețul de cesiune (valoarea achitată cedentului) în urma preluării creanțelor neperformante.

Pentru anii 2007-2009, organul fiscal a reținut că au fost încălcate prevederile art. 209 din Ordinul F. nr. 1752/2005 privind Noile Reglementări Contabile conform cu Directivele Europene.

Pentru anul 2010, organul fiscal a aplicat prevederile pct. 190 din Ordinul F. nr. 3055/2009 privind Noile Reglementări Contabile conform cu Directivele Europene, conform cărora,,190. - În cazul cesionării unei creanțe, diferența dintre valoarea creanței preluate prin cesionare și suma de achitat cedentului reprezintă venit la data constatării drepturilor și obligațiilor, potrivit clauzelor contractuale.”

A constatat instanța de fond că Ordinele mai sus-menționate au fost adoptate în vederea implementării prevederilor Directivelor Europene, respectiv Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene - Directiva nr. 78/660 din 25 iulie 1978 și Directiva a VII-a a Comunităților Economice Europene - Directiva nr. 83/349 din 13 iunie 1983.

Cu toate acestea, art. 32 din Directiva a IV-a nr. 78/660 din 25 iulie 1978, conform căruia,,Evaluarea posturilor din conturile anuale se face în conformitate cu dispozițiile articolelor 34-42, pe baza principiului prețului de achiziție sau al costului de producție”, consacrând regula înregistrării activelor la prețul de achiziție, nu a fost corect transpus in dreptul intern.

Astfel cum a arătat și reclamanta, Curtea a reținut că greșita implementare a prevederilor Directivei a IV a fost confirmată atât de către Comisia Europeană, cât și de legiuitorul român.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consacrat în jurisprudența sa efectul direct ascendent al directivei, stabilind că o persoană poate invoca prevederile unei directive care are efect direct împotriva statului, in situația in care statul nu a implementat la timp și corect directiva respectivă.

Prin urmare, având în vedere și principiul priorității dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 din Constituția României, Curtea a apreciat că reclamanta poate opune statului român prevederile art. 32 din Directiva nr. 78/660 din 25 iulie 1978, prevederi care sunt suficient de clare și au astfel efect direct, în detrimentul legislației interne in vigoare la data emiterii actelor contestate în cauză, din moment ce aceasta nu a asigurat o transpunere corectă a directivei.

A mai reținut prima instanță că, în cauză, a fost efectuată expertiză contabilă de către doamna expert J., fiind depus la dosar raportul de expertiză (fila 1173 vol. V).

Obiectivele expertizei contabile au fost încuviințate astfel:

„Obiectivul nr. 1: Stabilirea impozitului pe profit real datorat de societate, cu luarea in considerare a profitului efectiv realizat de societate si a valorii efectiv recuperate din fiecare creanță preluată prin cesiune.

Obiectivul nr. 2: Să se determine daca si cu ce valoare cheltuielile nedeductibile în valoare de 6.616.515 lei acoperă pierderea fiscala a societarii si determina trecerea societarii in poziție de plătitor de impozit pe profit prin raportare la rezultatul financiar al CRM din fiecare an fiscal controlat de organul fiscal.

Obiectivul nr. 3: Pentru fiecare creanță cesionată, inclusiv pentru cele pentru care s-au încheiat procedurile de recuperare, să se determine pentru fiecare an fiscal valoarea recuperata cu indicarea valorii de achiziție și a valorii nominale aferenta fiecărei creanțe.

Obiectivul nr. 4: În cazul creanțelor recuperate de subscrisa la o valoare superioara valorii de achiziție sa se stabilească daca subscrisa a procedat la înregistrarea venitului impozabil corespunzător in contabilitate.

Obiectivul nr. 5: În situația aplicării normelor contabile in interpretarea data de organul fiscal, sa se stabilească daca subscrisa ar putea suporta un prejudiciu irecuperabil, respectiv in cazul creanțelor pentru care s-a finalizat procedura de recuperare, sa se determine valoarea acestui prejudiciu”.

În ceea ce privește obiectivul nr. 1 al expertizei, respectiv stabilirea impozitului pe profit real datorat de societate cu luarea în considerare a profitului efectiv realizat de societate și a valorii efectiv recuperate din fiecare creanță preluată prin cesiune, conform calculelor efectuate de expert, a rezultat că reclamanta nu datorează impozit pe profit în perioada controlată deoarece în fiecare trimestru al acestei perioade a înregistrat pierderi fiscale.

La obiectivul nr. 3 al expertizei, s-a constatat că în perioada supusă controlului, reclamanta a achiziționat creanțe neperformante în sumă de 936.129.342 lei (valoare nominală) pentru un preț de achiziție în sumă de 702.771.374 lei (valoare de achiziție), din care a recuperat suma de 28.991.762 lei, din care doar suma de 799.666 lei reprezintă sume recuperate peste prețul de achiziție, sumă ce nu a putut genera venit impozabil datorită pierderii fiscale foarte mare înregistrată de societate.

În ce privește obiectivul nr. 4 al expertizei, respectiv în cazul creanțelor recuperate de reclamantă la o valoare superioară valorii de achiziție să se stabilească dacă reclamanta a procedat la înregistrarea venitului impozabil corespunzător în contabilitate, expertul a menționat că s-a înregistrat corect în contabilitate în contul 704 venituri din servicii prestate suma de 699.670 lei, valoarea creanțelor recuperate pe anul 2010 peste valoarea de achiziție, iar în anii 2007-2008 a constatat că nu s-au recuperat creanțe peste prețul de achiziție și deci nu avea venituri de înregistrat în contabilitate, iar în anul 2009 au fost recuperate creanțe peste prețul de achiziție în sumă de 99.996 lei, parțial înregistrate în contul 758 - alte venituri din exploatare în sumă de 42.716 lei, stabilind calculul impozitului în decembrie 2009 un venit suplimentar de 57.280 lei.

Prin urmare, rezultă conform concluziilor raportului de expertiză că reclamanta a înregistrat creanțele în contabilitate în mod corect, în acord cu prevederile dreptului Uniunii Europene, respectiv pe baza costului lor de achiziție.

Având în vedere și cele expuse, cu privire la dreptul reclamantei de a se prevala direct de prevederile art. 32 din Directiva nr. 78/660 din 25 iulie 1978, în mod eronat organul fiscal a considerat că trebuiau înregistrate în contabilitate creanțele la valoarea lor nominală, actele contestate urmând a fi anulate în privința acestor sume.

Cu privire la suma aferentă cheltuielilor cu provizioanele constituite pentru creanțele preluate aferente anului 2010, Curtea a reținut că, în anul 2010, societatea reclamantă a constituit pe seama cheltuielilor provizioane privind creanțe clienți preluate prin cesiune. Aceste cheltuieli au fost considerate deductibile de societate la calculul impozitului pe profit în anul 2010, in timp ce organul fiscal a considerat aceste cheltuieli nedeductibile în baza art. 22 din Legea nr. 571/2003.

Organul fiscal a apreciat cu privire la creanțele pentru care s-au constituit provizioane că sunt garantate de o altă persoană, din moment ce în contractele de credite ce au făcut obiectul contractelor de cesiune, există garanții reale imobiliare, mobiliare și garanții persoanele.

Curtea a apreciat că, deși textul legal nu cuprinde o mențiune explicită cu privire la ceea ce se înțelege prin garanție, s-a avut în vedere o garanție extrinsecă contractului, respectiv o garanție autonomă care să aibă o existență juridică de sine stătătoare, independentă de soarta raportului juridic principal, respectiv contractul de credit încheiat între părți. Astfel de garanții sunt reglementate, spre exemplu, la art. 2321, 2322 C. civ.

În cazul garanțiilor aferente contractelor de credit în discuție în prezenta cauză, garanții și-au asumat o obligație accesorie celei principale, în timp ce, emitentul unei garanții independente își asumă o obligație nouă, distinctă și autonomă față de obligația principală.

Pentru a aprecia că textul legal are în vedere o astfel de garanție, autonomă, Curtea a avut în vedere rațiunea textului de lege, în sensul că în cazul existenței unei garanții autonome, riscul de a nu fi recuperat creditul ar scădea semnificativ, ceea ce ar face ca provizioanele să nu mai reprezinte o necesitate. În consecință, într-o astfel de situație, nu s-ar mai justifica nici caracterul deductibil al cheltuielilor cu provizioanele.

Având în vedere că în cauză nu există o astfel de garanție autonomă, rezultă ca fiind întemeiate susținerile reclamantei, fiind eronată constatarea organului fiscal privind nedeductibilitatea cheltuielilor cu provizioanele.

Cu privire la suma reprezentând cheltuielile cu dobânzile și cu pierderea netă din diferențele de curs valutar pe perioada 2007-2010, Curtea a reținut că, în baza contractului de împrumut încheiat în data de 19 decembrie 2007 între G. Budapesta (creditor) și SC A. SRL (împrumutat) au fost evidențiate și achitate dobânzi aferente creditului.

Organul fiscal a constatat că G. Budapesta (creditor) este asociat unic al SC A. SRL, neîncadrându-se la entitățile care beneficiază de condițiile impuse de art. 23 alin. (4) din C. fisc.

Curtea a apreciat a fi întemeiate susținerile reclamantei în sensul că împrumutătorul G. Budapesta nu era asociat al SC A. SRL la data încheierii contractului de credit, contract care a fost încheiat la data de 19 decembrie 2007 (fila 341 vol. I).

Astfel cum rezultă conform extrasului de la Registrul Comerțului, G. Budapesta a devenit asociat unic începând cu data de 13 august 2010.

Rezultă că în perioada verificată G. Budapesta nu era asociat unic al societății reclamante, împrumuturile pentru care au fost angajate cheltuielile în discuție fiind acordate de G. Budapesta în calitatea sa de instituție de credit.

În consecință, sunt incidente în cauză prevederile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, constatările organului fiscale vizând nedeductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile și cu pierderea netă din diferențele de curs valutar pentru perioada 2007-2010 fiind neîntemeiate, motiv pentru care se impune anularea actelor contestate și in privința acestor sume.

Astfel, instanța de fond a constatat că se impune anularea în parte a Deciziei nr. 2 din 06 ianuarie 2012, Deciziei de impunere nr. F/S2/183 din 27 iunie 2011 și raportului de inspecție fiscală F/S2/140 din 27 iunie 2011 cu privire la suma reprezentând veniturile aferente creanțelor preluate de societate în perioada 2007-2010, cu privire la suma aferentă cheltuielilor cu provizioanele constituite pentru creanțele preluate aferente anului 2010 și cu privire la suma reprezentând cheltuielile cu dobânzile și cu pierderea netă din diferențele de curs valutar pe perioada 2007-2010.

A apreciat instanța că nu poate da curs solicitării reclamantei privind anularea în integralitate a actelor mai sus-menționate, cât timp acestea nu au fost contestate de către reclamantă în integralitatea lor. După cum a arătat și reclamanta, nu a contestat suma de 6.616.515 lei reprezentând alte cheltuieli nedeductibile stabilite de organele de inspecție fiscală, motiv pentru care instanța nu poate înlătura cele reținute de organul fiscal cu privire la caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.

Cu toate acestea, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, respectiv potrivit concluziilor cu privire la obiectivul 2 al expertizei, a rezultat că aceste cheltuieli nedeductibile în cuantum de 6.616.515 lei nu acoperă pierderea fiscală a societății și nu determină trecerea societății în poziție de plătitor de impozit pe profit la niciunul din termenele la care se calculează în perioada 12 decembrie 2007 - 31 decembrie 2010.

Astfel, chiar dacă actele fiscale nu pot fi anulate cu privire la cheltuielile nedeductibile în cuantum de 6.616.515 lei, având în vedere că acestea nu acoperă pierderea fiscală și nu generează profit, Curtea a apreciat că se impune exonerarea reclamantei de la plata în integralitate a sumei de 32.428.668 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar și, pe cale de consecință, având în vedere că accesoriul urmează soarta principalului, și a sumei de 12.595.302 lei, reprezentând accesorii.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligarea a pârâtei B. la restituirea sumei de 45.024.179 lei plătită de reclamantă către bugetul de stat, Curtea a reținut că această solicitare a fost formulată cu ocazia concluziilor scrise, fără a exista o modificare a cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 132 C. proc. civ., astfel că nu este legal învestită cu această cerere.

Referitor la excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare de B., Curtea a constatat că aceasta a fost soluționată și respinsă în primul ciclu procesual, iar, cum soluția nu a fost recurată, a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând face obiect al analizei în rejudecare.

2.1. Reclamanta SC A. SRL a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1316 din 19 aprilie 2016, invocând motivele de recurs de la art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă, într-o primă critică, susține nelegalitatea aprecierii instanței de fond în ceea ce privește imposibilitatea obligării B. la restituirea sumelor plătite în baza unui act administrativ nelegal, fără precizarea expresă a acestei solicitări în cererea de chemare în judecată, ce contravine principiilor generale din materia efectelor nulității și a celor speciale din materia fiscală, respectiv principiului esențial al organizării judiciare - accesul liber la justiție - consacrat la nivel convențional și constituțional, respectiv la nivel legislativ intern prin dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil.

Recurenta arată că, prin cererea introductivă, a făcut referire la repunerea părților în situația anterioară emiterii actului administrativ-fiscal prin solicitarea de exonerare de la plata sumelor reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar și accesorii aferente acestora, stabilite în urma inspecției fiscale, iar ulterior, pe parcursul litigiului s-a făcut dovada plății sumelor impuse prin decizia nelegală.

Potrivit regulilor generale de drept în materie de nulitate, susține recurenta-reclamantă, odată cu pronunțarea nulității unui act juridic, instanța de judecată dispune cu privire la efectele nulității.

Unul dintre efectele nulității este principiul repunerii părților în situația anterioară, iar instanța de judecată îl poate exprima expres, chiar și în lipsa unei investiri din partea reclamatului.

Recurenta-reclamantă invocă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13 din 16 martie 2009, pronunțată de secțiile unite într-un recurs în interesul legii, dar și dispozițiile Ordinului nr. 1899/2004.

În același sens recurenta-reclamantă indică și Cauza Chevrol c. Franța din 13 februarie 2003, cauza Vlad c. România cu privire la dreptul la un tribunal și durata rezonabilă de soluționare a unui litigiu.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează soluția instanței de fond de reducere a cheltuielilor de judecată la 50.000 lei, ce prezintă mai puțin de ¼ din onorariul plății, arătând că aceste cheltuieli au fost reale, rezonabile și necesare în raport de obiectul cauzei.

2.2. Pârâta B. a formulat recurs împotriva aceleiași sentințe și a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă reiterează excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește impozitul pe profit aferent sumei de 6.616.515 lei, reprezentând cheltuieli nedeductibile în perioada 2007-2010, datorită respingerii ca nemotivată a contestației sub acest aspect.

Instanța de fond, în opinia recurentei-pârâte, a considerat în mod eronat că excepția nu poate fi analizată întrucât a fost soluționată în primul ciclu procesual și soluția, nefiind recurată, a intrat în puterea lucrului judecat.

Prin sentința civilă nr. 2176 din 9 iulie 2014, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca nefondată, astfel încât nu exista interes pentru recurarea hotărârii.

Prin Decizia nr. 3034 din 7 octombrie 2015, s-a dispus casarea acestei sentințe și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, în temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ. a judecat litigiul, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Astfel, instanța de rejudecare, în mod greșit nu a analizat excepția inadmisibilității care trebuia admisă, deoarece organul de soluționare a contestației nu s-a pronunțat pe fond cu privire la suma de 6.616.515 lei, ci a respins contestația ca nemotivată.

În ceea ce privește veniturile în cuantum de 41.600.709 lei aferente creanțelor preluate de intimată în perioada 2007-2010, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond și-a argumentat hotărârea prin însușirea în întregime a susținerilor reclamantei și a concluziilor raportului de expertiză, fără a ține seama de apărările organului fiscal.

Instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că pot fi opuse statului român prevederile art. 32 din Directiva nr. 78/660 din 25 iulie 1978, în detrimentul legislației interne în vigoare la data emiterii actelor contestate.

Directiva a fost implementată în dreptul intern, iar organele fiscale, în temeiul legislației în vigoare, au stabilit impozitul pe profit suplimentar prin mărirea bazei de impunere.

Impozitul pe profit aferent veniturilor în cuantum de 41.600.709 lei aferente creanțelor preluate de societate în perioada 2007-2010, este datorat, deoarece profitul impozabil se determină ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, respectiv diferența dintre valoarea creanței preluate prin cesionare și suma de achitat cedentului, conform art. 209 din Ordinul F. nr. 1752/2005 (perioada 2007-20