ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4263/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4263/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la 16 noiembrie

2012 și completată la data de 19 martie 2013, reclamanta SC I.P.R. SRL

București a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele A.F.P. a sectorului 2

și D.G.F.P. a Municipiului București, să se dispună:

Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. B1 din 12 iulie 2010, în

sensul:

- punerii în

concordanță cu raportul de inspecție fiscală a perioadei verificate în ceea ce

privește impozitul pe profit datorat de persoane juridice române ca fiind până

la data de 31 decembrie 2009 și recunoașterii unei pierderi fiscale reportabile

la data de 31 decembrie 2009 în sumă de 1.080.651 RON.

raportului de inspecție fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010, în sensul

recunoașterii unei pierderi fiscale raportabile la data de 31 decembrie 2009 în

sumă de 1.080.651 RON.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 pârâta

D.G.F.P. a Municipiului București nu a aplicat un raționament unitar în

soluționarea contestației administrative, considerând că, în ceea ce privește

TVA, organele de control au greșit pentru că nu au analizat toate datele,

actele și faptele care să arate comportamentul contribuabilului pe parcursul

inactivității fiscale, dar în schimb, concluzia acelorași organe este corectă

în ceea ce privește impozitul pe profit, deși este rezultatul aceleiași

desconsiderări a tranzacțiilor efectuate de societate în perioada anilor 2008 și

2009, când s-a aflat pe lista contribuabililor declarați inactivi.

Reclamanta a mai

arătat că prin aceeași decizie pârâta D.G.F.P. a Municipiului București a

apreciat că în raportul de inspecție fiscală nu au fost făcute constatări cu

privire la bazele de impunere declarate pentru anii 2008 și 2009 și nici nu

s-au emis actele administrative fiscale în legătură cu impozitul pe profit

datorat de societate pentru anii 2008 și 2009, care să poată face obiectul

contestației în procedura administrativă.

Considerând că aceste

concluzii sunt nelegale, decurgând din înțelegerea și interpretarea greșită a

legii și a situației de fapt, reclamanta a invocat următoarele argumente pentru

admiterea acțiunii și modificarea actelor administrativ-fiscale deduse

judecății:

- deși în raportul de

inspecție fiscală se menționează că perioada verificată în ceea ce privește

impozitul pe profit este până la data de 31 decembrie 2010, în Decizia nr. B1

emisă în baza raportului de inspecție fiscală se menționează că perioada verificată

în ceea ce privește același impozit pe profit este numai până la data de 31

decembrie 2007;

- Decizia nr. B1 nu

este rezultatul lipsei constatărilor organelor fiscale în ceea ce privește

impozitul pe profit aferent anilor 2008 și 2009, ci a neluării în considerare a

tranzacțiilor efectuate de societate în perioada inactivității sale fiscale, pe

care pârâta D.G.F.P. a Municipiului București a apreciat-o ca fiind neconformă

cu legea prin Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 în privința TVA;

- consecința directă

a faptului că în Decizia nr. B1 privind nemodificarea bazei de impunere s-a

reținut altă perioadă verificată decât cea declarată în raportul de inspecție

fiscală, prin neluarea în considerare a tranzacțiilor efectuate în anii 2008 și

2009, este faptul că societatea nu poate deduce pierderea fiscală înregistrată

până la data de 31 decembrie 2009 în sumă de 1.080.651 RON din profitul anilor

următori;

- decizia organelor

de inspecție fiscală de a nu lua în considerare tranzacțiile efectuate de

societate pentru perioada de la data publicării în M. Of. al ordinului privind

includerea societății în lista contribuabililor inactivi nu a fost motivată în

drept și măsura luată cu lipsa unei motivări reprezintă un abuz, ducând la

crearea unei situații contrare principiilor de drept, fiind o încălcare a

legalității și echității;

- preluând

concluziile Adresei nr. A1 din 14 martie 2012 emisă de Direcția Generală

Juridică din Ministerul Finanțelor Publice, pârâta D.G.F.P. a Municipiului

București a apreciat în Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 că organele de

inspecție fiscală nu au circumstanțiat sancțiunea neluării în seamă a

tranzacțiilor efectuate de societate în perioada inactivității sale fiscale,

dar numai în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată, nu și în ceea ce

privește impozitul pe profitul datorat, ceea ce demonstrează un tratament

fiscal neunitar al acelorași tranzacții.

Prin întâmpinările

depuse la 5 februarie 2013 și la 7 mai 2013, pârâta D.G.F.P. a Municipiului

București a invocat următoare excepții:

- excepția lipsei

calității procesuale pasive a D.G.F.P. a Municipiului București, deoarece

reclamanta a solicitat anularea unei decizii de nemodificare a bazei de

impunere și a unui raport de inspecție fiscală, acte care au fost emise de

A.F.P. a sectorului 2;

- excepția

inadmisibilității acțiunii prin care s-a solicitat anularea raportului de

inspecție fiscală și a deciziei privind nemodificarea bazei de impunere, fără a

se fi solicitat și anularea deciziei prin care a fost soluționată contestația

care, potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este singurul

act administrativ susceptibil de a fi contestat la instanța judecătorească în

condițiile Legii nr. 554/2004;

- excepția

prescripției dreptului la acțiune, cu motivarea că, anularea Deciziei nr. 260

din 15 mai 2012 a fost solicitată prin completarea adusă acțiunii la data de 19

martie 2013, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 554/2004, termen care a început să curgă de la data

comunicării deciziei - 17 mai 2012 și s-a împlinit la data de 17 noiembrie

2012.

de fond

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins prin

încheierea din ședința publică de la 7 mai 2013 toate cele trei excepții

invocate de pârâta D.G.F.P. a Municipiului București.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P. a Municipiului București a fost

respinsă, reținându-se că această direcție este autoritatea emitentă a Deciziei

nr. 260 din 15 mai 2012 pentru care a fost formulată acțiunea în anulare.

Excepția

inadmisibilității acțiunii a fost respinsă de asemenea în considerarea

obiectului cererii de chemare în judecată, avându-se în vedere că, potrivit

dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., reclamanta a solicitat să fie

anulată și Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 emisă în procedura de soluționare a

contestației administrative .

Excepția prescripției

dreptului la acțiune a fost respinsă, cu motivarea că, acțiunea în anulare,

inclusiv în privința Deciziei nr. 260 din 15 mai 2012, a fost formulată la data

de 16 noiembrie 2012, cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, care se calculează de la data de 17

mai 2012, când reclamantei i-a fost comunicată decizia contestată.

Aceeași instanță a

pronunțat Sentința civilă nr. 1.799 din 4 iunie 2013, prin care a admis în

parte acțiunea, a anulat pct. 3 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, a obligat

pârâta A.F.P. a sectorului 2 la reverificarea perioadei 2008 - 2009 cu privire

la impozitul pe profit, respingând ca inadmisibile cererile de modificare a

Deciziei nr. B1 din 2010 și a raportului de inspecție fiscală, în sensul

recunoașterii pierderii fiscale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că în mod greșit pârâta D.G.F.P. a

Municipiului București a apreciat ca fiind lipsită de obiect contestația

administrativă prin care s-a solicitat modificarea Deciziei nr. B1 din 12 iulie

2010 privind nemodificarea bazei de impunere, în sensul că, perioada verificată

în ceea ce privește impozitul pe profit este 1 iulie 2006 - 31 mai 2010 și nu

perioada 1 iunie 2006 - 31 decembrie 2007, cu luarea în considerare a

tranzacțiilor efectuate începând cu data de 16 iunie 2008 și recunoașterea unei

pierderi fiscale reportabile la data de 31 decembrie 2009 în sumă de 1.080.651

RON.

Față de raportul de

inspecție fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010 din care rezultă fără echivoc că

perioada verificată pentru impozitul pe profit a fost 1 iulie 2006 - 31 mai

2010, judecătorul fondului a reținut că este greșită concluzia pârâtei D.G.F.P.

a Municipiului București că pentru perioada 2008 - 2009 impozitul pe profit nu

a fost supus inspecției fiscale, chiar dacă nu au fost determinate bazele

impozabile declarate de societate și nu s-a verificat dacă aceste baze

impozabile se modifică sau nu, dat fiind că, la baza acestei situați stă faptul

neluării în considerare a tranzacțiilor din perioada de inactivitate fiscală,

ceea ce a produs efecte juridice prin nerecunoașterea pierderii fiscale la data

de 31 decembrie 2009.

Astfel cum s-a

reținut în cazul TVA, instanța de fond a stabilit că urmează să se încheie un

nou act în urma reverificării impozitului pe profit, cu luarea în considerare a

tranzacțiilor efectuate în perioada inactivității fiscale, pentru

considerentele avute în vedere de D.G.F.P. a Municipiului București în

soluționarea capătului I din contestație referitor la TVA.

În contextul

situației de fapt și de drept prezentată la pct. 1 din Decizia nr. 260 din 15

mai 2012, instanța de fond a avut în vedere că dispozițiile art. 11 alin. (11)

din C. fisc. prevăd neluarea în considerare a tranzacțiilor realizate de

contribuabilii declarați inactivi ca o posibilitate acordată organelor fiscale,

dar aceasta presupune să fie circumstanțiată sancțiunea neluării în seamă a

tranzacțiilor.

Ca argument în acest

sens a fost reținută chiar concluzia exprimată de D.G.F.P. a Municipiului

București - Serviciul de soluționare a contestațiilor, la pct. 1 din Decizia

nr. 260 din 15 mai 2012, potrivit căreia, din cuprinsul actelor atacate nu

rezultă circumstanțele edificatoare care au condus la declararea contestatoarei

ca fiind un contribuabil inactiv și comportamentul acesteia pe parcursul

inactivității fiscale, astfel că, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 216

alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată, care prevăd că, prin decizie se

poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care

urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal, care va avea în vedere strict

considerentele deciziei de soluționare.

Cererile reclamantei

de modificare a Deciziei nr. B1 din 12 iulie 2010 și de recunoaștere a

pierderii fiscale au fost respinse ca inadmisibile, reținându-se că acestea nu

pot fi analizate de instanța de fond, întrucât constatarea corectitudinii

bazelor impozabile este de competența organelor fiscale.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a Municipiului București,

solicitând ca, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie

modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii, în principal ca

prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În primul motiv de

recurs a fost criticată soluția de respingere a excepției prescripției

dreptului la acțiune, arătându-se că este tardivă cererea formulată la 19

martie 2013 pentru anularea Deciziei nr. 260 din 15 mai 2012, comunicată

intimatei - reclamante la data de 17 mai 2012.

Recurenta a învederat

că, de la data de 17 mai 2012 se calculează termenul de 6 luni prevăzut de art.

11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, care s-a împlinit la data de 17

noiembrie 2012 și în consecință, a fost greșit respinsă excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată pentru cererea de completare a acțiunii, depusă

la data de 19 martie 2013.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs a fost criticată soluția pronunțată pe fondul cauzei,

arătându-se că, în mod corect D.G.F.P. a Municipiului București, serviciu de

soluționare contestații, a respins ca fiind fără obiect contestația formulată

de reclamantă cu privire la recunoașterea pierderii fiscale cumulate declarate

pentru data de 31 decembrie 2009, în condițiile în care în raportul de

inspecție fiscală nu au fost făcute constatări cu privire la bazele de impunere

declarate pentru anii 2008 și 2009 și nici nu s-au emis acte administrative

fiscale în legătură cu impozitul pe profit datorat de societate pentru anii

2008 și 2009, care să poată face obiectul contestației în procedura

administrativă.

Recurenta a învederat

că, din documentația existentă, rezultă că organele de inspecție fiscală nu au

făcut nicio constatare în privința bazelor de impunere pentru impozitul pe

profit aferent anilor 2008 și 2009, respectiv nici care sunt bazele impozabile

declarate de societate prin declarațiile anuale 101 pentru cei doi ani fiscali,

nici dacă aceste baze impozabile nu se modifică în urma inspecției fiscale ori,

în măsura în care se modifică, să fie precizate consecințele fiscale ale

verificării, în sensul dacă se diminuează pierderile fiscale declarate de

societate sau, dimpotrivă, rezultă vreo sumă de plată în contul impozitului pe

profit din acești doi ani fiscali.

Din acest motiv, s-a

precizat că, mențiunea din raport cu privire la starea de inactivitate a

contribuabilului nu poate conduce la concluzia că impozitul pe profit a fost

verificat pentru anii 2008 și 2009, câtă vreme organele de inspecție fiscală nu

au făcut nicio constatare cu privire la menținerea sau, dimpotrivă, la

modificarea bazelor de impunere și nu au stabilit consecințe fiscale ale

neluării în considerare a tranzacțiilor.

Ca urmare, în lipsa

oricărei constatări în raportul de inspecție fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010

cu privire la bazele impozabile ale impozitului pe profit pe anii 2008 și 2009

și în lipsa oricărui act administrativ-fiscal (decizie de impunere, decizie de

nemodificare a bazei de impunere sau dispoziție de măsuri pentru diminuarea

pierderii fiscale) care să stabilească natura și să cuantifice valoarea

raporturilor juridice dintre autoritatea fiscală și intimata-reclamantă în

perioada 2008 - 2009, recurenta a susținut că, în mod corect, a fost respinsă

contestația ca fiind fără obiect pentru acest capăt de cerere.

În acest sens, au

fost invocate și dispozițiile art. 216 C. proc. fisc. și pct. 11.1 lit. c) din

Instrucțiunile aprobate prin Ordinul nr. 2137/2011 al Președintelui A.N.A.F.,

care prevăd că o contestație poate fi respinsă ca fiind fără obiect, în

situația în care sumele și măsurile contestate nu au fost stabilite prin actul

administrativ fiscal atacat, arătându-se că intimata - reclamantă are

posibilitatea să formuleze contestație după verificarea de către organele

fiscale competente a bazelor de impunere pentru impozitul pe profit aferent

anilor fiscali 2008 și 2009 și stabilirea prin act administrativ-fiscal a

consecințelor fiscale rezultate în urma verificării.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele

considerente:

de drept relevante

Excepția prescripției

dreptului la acțiune a fost corect respinsă de instanța de fond prin încheierea

dată în ședința publică de la 7 mai 2013 și în consecință, se dovedește a fi

nefondată critica formulată de recurentă prin primul motiv de recurs.

Din înscrisurile

dosarului rezultă că intimata - reclamantă SC I.P.R. SRL București a formulat

acțiunea în anulare la data de 16 noiembrie 2012, inclusiv în ceea ce privește

Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, care a fost menționată în mod expres în

obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizat în finalul cererii de chemare în

judecată.

Raportat la data de

17 mai 2012, la care Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 a fost comunicată intimatei

- reclamante, instanța de fond a constatat întemeiat că, prin înregistrarea

acțiunii în anulare la data de 16 noiembrie 2012, au fost respectate

dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, conform cărora,

cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a

unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea

pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării

răspunsului la plângerea prealabilă.

Recurenta a reiterat

în mod neîntemeiat această excepție prin primul motiv de recurs, considerând că

anularea Deciziei nr. 260 din 15 mai 2012 a fost solicitată numai prin

completarea adusă acțiunii la data de 19 martie 2013, fără însă a avea în

vedere întregul conținut al cererii inițiale din 16 noiembrie 2012, din care

rezultă în mod neechivoc că s-a solicitat să fie anulată în parte și această

decizie, pentru considerentele de fapt și de drept expuse în cererea

respectivă, dar și în precizarea depusă ulterior la dosar.

Cel de-al doilea

motiv de recurs, formulat pe fondul pricinii, este întemeiat și urmează a fi

admis, constatându-se că Sentința civilă nr. 1.799 din 4 iunie 2013 este

nelegală și netemeinică pentru următoarele argumente, care vor fi avute în

vedere ca temei pentru modificarea hotărârii atacate, în sensul că, va fi

respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I.P.R. SRL

București.

Prin Decizia nr. 260

din 15 mai 2012 emisă de D.G.F.P. a Municipiului București a fost soluționată

contestația administrativă formulată de SC I.P.R. SRL București și s-a dispus:

parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată

stabilite de inspecția fiscală nr. B2 din 12 iulie 2010 emisă de organele de

inspecție fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice sector 2 în

privința diferenței suplimentare de TVA în sumă de 1.412.517 RON și accesorii

aferente TVA în sumă de 542.513 RON urmând a se încheia o nouă decizie de

impunere prin care să se reanalizeze cauza pentru aceeași perioadă și pentru

același impozit și care va avea în vedere considerentele deciziei;

neîntemeiată a contestației formulată împotriva Deciziei de impunere privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. B2

din 12 iulie 2010 emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul A.F.P.

sector 2 pentru diferența suplimentară de TVA în sumă de 12.356 RON;

fiind fără obiect a contestației formulată cu privire la recunoașterea pierderii

fiscale declarate pentru anii 2008 și 2009.

Măsura de la pct. 3

din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, singura care a fost contestată prin

prezenta acțiune, a fost corect decisă de recurenta D.G.F.P. a Municipiului

București prin aplicarea la situația de fapt a dispozițiilor art. 216 C. proc.

fisc. și pct. 11.1 lit. c) din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul nr.

2.137/2011 al Președintelui A.N.A.F., care prevăd că o contestație poate fi

respinsă ca fiind fără obiect, în cazul în care sumele și măsurile contestate

nu au fost stabilite prin actul administrativ atacat.

Atât în Raportul de

inspecție fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010, cât și în Decizia privind

nemodificarea bazei de impunere nr. B1 din 12 iulie 2010, organele de inspecție

fiscală nu au făcut nicio constatare în privința bazelor de impunere pentru

impozitul pe profit aferent anilor 2008 și 2009, respectiv nici care sunt

bazele impozabile declarate de societate prin declarațiile anuale 101 pentru

cei doi ani fiscali, nici dacă aceste baze impozabile nu se modifică în urma

inspecției fiscale ori, în măsura în care se modifică, nu au fost indicate

consecințele fiscale ale verificării, în sensul dacă se diminuează pierderile

fiscale declarate de societate sau, dimpotrivă, rezultă vreo sumă de plată în

contul impozitului pe profit din acești doi ani fiscali.

Din mențiunile

cuprinse la capitolul III, pct. III.13 din Raportul de inspecție fiscală nr. R1

din 12 iulie 2010 rezultă că pentru impozitul pe profit, într-adevăr perioada

verificată a fost 1 iulie 2006 - 31 mai 2010, dar de la data de 16 iunie 2008,

când societatea intimată a fost inclusă pe lista contribuabililor inactivi,

organele de inspecție fiscală nu au luat în considerare tranzacțiile efectuate

de aceasta în perioada de inactivitate fiscală și din acest motiv, în Decizia

privind nemodificarea bazei de impunere nr. B1 din 12 iulie 2010 perioada

verificată pentru impozitul pe profit a fost 1 iunie 2006 - 31 decembrie 2007,

deci numai perioada anterioară inactivității fiscale, astfel că nu se poate

reține existența unor neconcordanțe între cele două acte administrative cu

privire la perioada verificată pentru acest impozit.

În consecință, deși

perioada verificată de organele de inspecție fiscală a fost 1 iulie 2006 - 31

mai 2010, numai pentru perioada 1 iulie 2006 - 31 decembrie 2007 nu a fost

modificată baza de impunere și conform instrucțiunilor din anexa nr. 2 Ordinul

nr. 1267/2006 al Ministrului Finanțelor Publice, s-a întocmit decizia privind

nemodificarea bazei de impunere, care se completează la finalizarea unei

inspecții fiscale generale sau parțiale și cuprinde obligațiile fiscale pentru

care s-a stabilit că baza de impunere nu se modifică, iar creanța fiscală a

fost corect determinată.

Mențiunea din

raportul de inspecție fiscală cu privire la starea de inactivitate a

contribuabilului nu poate conduce la concluzia că impozitul pe profit a fost

verificat pentru anii 2008 și 2009, în condițiile în care organele de inspecție

fiscală nu au făcut nicio constatare cu privire la menținerea sau, dimpotrivă,

la modificarea bazelor de impunere și nu au stabilit consecințele fiscale ale

neluării în considerare a tranzacțiilor din perioada de inactivitate fiscală.

Ca atare, în lipsa

oricărei constatări în Raportul de inspecție fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010

cu privire la bazele impozabile ale impozitului pe profit pentru anii 2008 și

2009 și în lipsa oricărui act administrativ-fiscal (decizie de impunere,

decizie de nemodificare a bazei de impunere sau dispoziție de măsuri pentru

diminuarea pierderii fiscale) care să stabilească natura sau să cuantifice

valoarea raporturilor juridice dintre autoritatea fiscală și societatea

intimată în privința acestui impozit în perioada anilor 2008 și 2009, direcția

recurentă a apreciat corect că nu se află în prezența unei contestații

formulată împotriva unui act administrativ-fiscal și la pct. 3 din Decizia nr.

260 din 15 mai 2012 a respins ca fiind fără obiect contestația privind

recunoașterea pierderii fiscale declarate pentru anii 2008 și 2009.

Măsura astfel dispusă

este conformă dispozițiilor art. 216 C. proc. fisc. și pct. 11.1 lit. c) din

Instrucțiunile aprobate prin Ordinul nr. 2137/2011 emis de Președintele

A.N.A.F., care prevăd că, o contestație poate fi respinsă ca fiind fără obiect,

în situația în care sumele și măsurile contestate nu au fost stabilite prin

actul administrativ-fiscal atacat și în consecință, intimata-reclamantă are

posibilitatea să formuleze contestație numai după verificarea de către organele

fiscale competente a bazelor de impunere pentru impozitul pe profit aferent

anilor 2008 și 2009 și stabilirea, prin act administrativ-fiscal, a

implicațiilor fiscale rezultate în urma verificării.

Anularea acestei

măsuri dispusă de organul de soluționare a contestației administrative nu se

justifică față de elementele de fapt și de drept referitoare la impozitul pe

profit pentru perioada de inactivitate fiscală a intimatei-reclamante și este

în contradicție cu soluția de respingere ca inadmisibile a cererilor de

modificare a Deciziei nr. B1 din 12 iulie 2010 privind nemodificarea bazei de

impunere și a Raportului de inspecție fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010, în

sensul recunoașterii unei pierderi fiscale reportabile la data de 31 decembrie

2009 în sumă de 1.080.651 RON, fără a se avea în vedere că, tocmai conținutul

acestor două ultime acte administrative a determinat respingerea contestației

ca fiind fără obiect sub acest aspect și deci legalitatea celor două acte este

verificată în mod implicit prin pronunțarea asupra legalității măsurii de la

pct. 3 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 emisă de D.G.F.P. a Municipiului

București.

Măsura de la pct. 3

din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 a fost greșit anulată de instanța de fond

în considerarea unei aparente contradicții între această măsură și cea de la pct.

1 din aceeași decizie cu privire la efectele aplicării dispozițiilor art. 11

alin. 1

1

din C. fisc., care prevăd că autoritățile fiscale pot să nu

ia în considerare o tranzacție efectuată de un contribuabil declarat inactiv

prin ordin al Președintelui A.N.A.F.

Deși a analizat

conținutul Adresei nr. A1 din 14 martie 2012 a Direcției Generale Juridice din

Ministerul Finanțelor Publice, avută în vedere de organul de soluționare a

contestației la adoptarea măsurii de la pct. 1 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012,

instanța de fond a considerat fără temei că se impune aceeași soluție și pentru

pct. 3 din contestație, deși se referă la o altă obligație fiscală și la o altă

situație de fapt decât cea constatată cu privire la impozitul pe profit în

perioada de inactivitate fiscală a contribuabilului.

Atât în adresa nr. A1

din 14 martie 2012, cât și în motivarea soluției de la pct. 1 din Decizia nr.

260 din 15 mai 2012, s-a reținut situația concretă în care s-a aflat societatea

intimată de la 16 iunie 2008, când a fost declarată contribuabil inactiv prin

Ordinul nr. 898/2008 al Președintelui A.N.A.F., fără însă ca organele fiscale

să fi procedat și la anularea din oficiu a înregistrării în scop de TVA,

conform procedurii de anulare din oficiu prevăzută în Ordinul nr. 605/2008 emis

de Președintele A.N.A.F.

În condițiile în care

organele de inspecție fiscală nu au făcut nicio referire la motivele și

circumstanțele în care societății intimate nu i-a fost anulat codul de

înregistrare în scopuri de TVA, deși normele legale în vigoare impuneau aceasta

de la data declarării inactivității, s-a considerat cu ocazia soluționării

contestației că, dispozițiile art. 145 alin. (2) din C. fisc. nu pot fi

reținute ca unic temei legal pentru neacordarea dreptului de deducerea TVA aferentă

achizițiilor efectuate în perioada de inactivitate fiscală pentru că, nefiind

pierdută calitatea de persoană impozabilă, stabilită de o manieră obiectivă pe

baza definiției dată la art. 127 alin. (1) din C. fisc., este necesară

reanalizarea dreptului la deducerea TVA aferentă acestor achiziții și

efectuarea unei încadrări corecte și motivate a constatărilor.

Cum

intimatei-reclamante nu i-a fost anulat codul de înregistrare în scopuri de TVA

în perioada de inactivitate fiscală, s-a stabilit la pct. 1 din Decizia nr. 260

din 15 mai 2012 că pentru taxa respectivă se impune o nouă verificare, cu

motivarea că sancțiunea neluării în considerare a tranzacțiilor din perioada

respectivă ar trebui să fie circumstanțială de comportamentul fiscal al

contribuabilului declarat inactiv, de buna credință sau reaua credință pe care

a dovedit-o în perioada inactivității fiscale, dacă a făcut dovada luării la

cunoștință a faptului că a fost declarat inactiv sau orice alte împrejurări

care vin în susținerea conduitei sale.

Toate aceste

considerente se referă la deductibilitatea fiscală a TVA aferentă achizițiilor

din perioada de inactivitate fiscală, când nu a fost anulat codul de

înregistrare în scopuri de TVA și deci nu pot fi aplicate pentru o altă

obligație fiscală, având un alt regim juridic și anume, impozitul pe profit.

Din acest motiv,

măsura de la pct. 3 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 a fost corect dispusă

de către direcția recurentă și se impune a fi menținută, prin respingerea

acțiunii formulate de către societatea intimată ca neîntemeiată.

Față de toate

argumentele de fapt și de drept care au fost expuse, Înalta Curte va admite

prezentul recurs și va modifica hotărârea instanței de fond, în sensul că, va

respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I.P.R. SRL

București.

de recurs și temeiul juridic a acesteia

În baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte va admite prezentul recurs și, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I.P.R. SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București

împotriva Sentinței civile nr. 1.799 din 4 iunie 2013 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC I.P.R. SRL București ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI