ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 12/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1725/105/2011, reclamanții Municipiul Ploiești prin primar, Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Primăria Municipiului Ploiești prin primar și primarul Municipiului Ploiești, în calitate de ordonator principal de credite, prin reprezentat legal, au chemat în judecată pe pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Prahova, solicitând instanței de judecată anularea în parte a Deciziei nr. 29/2010 a Camerei de Conturi Prahova, privind înlăturarea abaterilor de la legalitate și regularitate constatate și consemnate în procesul verbal din 2010, în ceea ce privește aplicarea măsurii stabilite la lit. b) din dispozitivul acestui act administrativ, precum și anularea încheierii din 17 decembrie 2010 a Curții de Conturi a României.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 189 din 24 mai 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Ploiești - prin primar, Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Primăria Municipiului Ploiești - prin primar și primarul Municipiului Ploiești, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Prahova, a anulat în parte încheierea din 17 decembrie 2010 și Decizia nr. 29/2010 emise de pârâte, respectiv pct. B din decizie, pentru prejudiciul estimat la control în valoare de 1.079.756,21 lei (valoare fără T.V.A.

și fără cote de finanțare), la articolul de vopsea și de transport și manipulare aferente, la lucrarea de investiții "Înlocuire tâmplărie, refacere fațade și amenajări terenuri de sport la unitățile de învățământ preuniversitar din Ploiești" și a obligat pârâtele la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în urma analizării tuturor probelor administrate, concluziile expertului T.C. în ceea ce privește suma totală de 1.079.756,21 lei la articolul de vopsea și de transport și manipulare aferente, reținute în procesul-verbal de constatare (fila 131 dosar), înlăturând obiecțiunile pârâtelor cu privire la aceste articole.

Analizând, însă, în continuare concluziile expertului constructor, referitoare la includerea în cadrul elementelor de cheltuieli directe a unui număr de ore de funcționare utilaj la articolul deviz A. - Schelă metalică tubulară de exterior 11-13,5 tone, Curtea le-a înlăturat, considerând că trebuie să existe corespondență între consumul de ore efectiv afectate acestui articol și cel înscris în graficul de execuție anexă la contract, în conformitate cu disp. art. 2.3 din indicatorul de norme de deviz pentru utilaje de construcții A., potrivit cărora la schela metalică tubulară se calculează timpul de lucru efectiv necesar pentru executarea tuturor proceselor tehnologice până la finalizarea lucrării pentru care s-a montat schela și care indică și modul de determinare a timpului de lucru.

Or, astfel după cum se reține în procesul-verbal de constatare încheiat de pârâte, la acest articol s-a înscris la cantitatea de ore o valoare triplă față de suprafața reabilitată a clădirii, ore care depășesc însăși perioada afectată realizării întregii lucrări, conform graficului de execuție anexă la contract, fiind exemplificată lucrarea de reabilitare termică la Școala generală. De altfel, Curtea a reținut că expertul constructor desemnat nu a analizat decât includerea cheltuielilor respective în cadrul elementelor de cheltuieli directe, fără a examina obiecțiunea pârâtelor și sub aspectul depășirii timpului de lucru înscris în graficul de execuție anexat contractului. Totodată, în ceea ce privește cheltuielile aferente unui motocompresor, s-a reținut că utilajul nu a fost utilizat la efectuarea lucrărilor la Școlile generale, deși a fost înscris în situațiile de plată la articolul A., astfel încât constatările pârâtelor sunt legale și temeinice.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, autoritatea pârâtă susține că, referitor la situațiile de lucrări la articolele de deviz „vopsea de exterior tip B. sau similar „Vopsea poliesterice de acoperire K.", instanța de fond în mod eronat a interpretat că, din situația de lucrări, consumul de vopsea a corespuns cu cel din oferta prezentată, așa cum s-a arătat și în obiecțiunile la raportul de expertiză tehnică. Această interpretare nu se poate retine, susține recurenta, deoarece din verificarea situațiilor de plată la control s-au reținut abateri în ceea ce privește consumul efectiv de vopsea luat în calculul determinării valorii vopselei înscrisă în situațiile de plată și nu prețul unitar utilizat de prestator.

Instanța de fond în mod eronat a considerat că s-a justificat consumul în cantități duble prin motivarea că "în practică, se pot înregistra pierderi tehnologice, în funcție de tehnologia adoptată de executant". În ceea ce privește obligarea Curții de Conturi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, recurenta precizează că această instituție nu poate fi considerată "o parte care cade în pretenții" pentru că litigiul de față s-a născut din exercitarea atribuțiilor specifice ei și misiunii pe care o îndeplinește, care constă în garantarea legalității cheltuirii banului public, în egală măsură în care Curtea Constituțională garantează supremația Constituției.

Față de motivele sus amintite, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței nr. 189 din 24 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 914/42/2011, în sensul menținerii ca legală și temeinică a măsurii de la lit. b) din Decizia nr. 29/2010 privind prejudiciul estimat în valoare de 1.079.756,21 la articolul de vopsea și transport și manipulare aferente, precum și respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 29/2010 întocmită de Camera de Conturi Prahova, precum și anularea Încheierii nr. 19/2010 a C.S.C. din cadrul Curții de Conturi. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ. Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către C.S.C.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de C.S.C., prin care se respinge integral sau parțial contestația”. În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de C.S.C., conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de C.S.C., aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost soluționată irevocabil în sensul admiterii excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Prahova, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I și alin. (6) 1 și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Prahova, secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, Înalta Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în fața instanței de control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul reclarat de Curtea de Conturi a României în nume propriu și pentru Camera de Conturi Prahova împotriva sentinței nr. 189 din 24 mai 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2014.