ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 12/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 12/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 1725/105/2011, reclamanții Municipiul Ploiești

prin primar, Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Primăria Municipiului

Ploiești prin primar și primarul Municipiului Ploiești, în calitate de

ordonator principal de credite, prin reprezentat legal, au chemat în judecată

pe pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Prahova,

solicitând instanței de judecată anularea în parte a Deciziei nr. 29/2010 a

Camerei de Conturi Prahova, privind înlăturarea abaterilor de la legalitate și

regularitate constatate și consemnate în procesul verbal din 2010, în ceea ce

privește aplicarea măsurii stabilite la lit. b) din dispozitivul acestui act administrativ,

precum și anularea încheierii din 17 decembrie 2010 a Curții de Conturi a

României.

instanței de fond

Prin

sentința civilă nr. 189 din 24 mai 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamanții Municipiul Ploiești - prin primar, Consiliul Local al Municipiului Ploiești,

Primăria Municipiului Ploiești - prin primar și primarul Municipiului Ploiești,

în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi

Prahova, a anulat în parte încheierea din 17 decembrie 2010 și Decizia nr. 29/2010

emise de pârâte, respectiv pct. B din decizie, pentru prejudiciul estimat la

control în valoare de 1.079.756,21 lei (valoare fără T.V.A. și fără cote de

finanțare), la articolul de vopsea și de transport și manipulare aferente, la

lucrarea de investiții "Înlocuire tâmplărie, refacere fațade și amenajări

terenuri de sport la unitățile de învățământ preuniversitar din Ploiești"

și a obligat pârâtele la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către

reclamanți.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în urma analizării tuturor

probelor administrate, concluziile expertului T.C. în ceea ce privește suma

totală de 1.079.756,21 lei la articolul de vopsea și de transport și manipulare

aferente, reținute în procesul-verbal de constatare (fila 131 dosar), înlăturând

obiecțiunile pârâtelor cu privire la aceste articole.

Analizând,

însă, în continuare concluziile expertului constructor, referitoare la

includerea în cadrul elementelor de cheltuieli directe a unui număr de ore de

funcționare utilaj la articolul deviz A. - Schelă metalică tubulară de exterior

11-13,5 tone, Curtea le-a înlăturat, considerând că trebuie să existe corespondență

între consumul de ore efectiv afectate acestui articol și cel înscris în

graficul de execuție anexă la contract, în conformitate cu disp. art. 2.3 din indicatorul

de norme de deviz pentru utilaje de construcții A., potrivit cărora la schela

metalică tubulară se calculează timpul de lucru efectiv necesar pentru

executarea tuturor proceselor tehnologice până la finalizarea lucrării pentru

care s-a montat schela și care indică și modul de determinare a timpului de

lucru.

Or,

astfel după cum se reține în procesul-verbal de constatare încheiat de pârâte,

la acest articol s-a înscris la cantitatea de ore o valoare triplă față de

suprafața reabilitată a clădirii, ore care depășesc însăși perioada afectată

realizării întregii lucrări, conform graficului de execuție anexă la contract,

fiind exemplificată lucrarea de reabilitare termică la Școala generală.

De

altfel, Curtea a reținut că expertul constructor desemnat nu a analizat decât

includerea cheltuielilor respective în cadrul elementelor de cheltuieli directe,

fără a examina obiecțiunea pârâtelor și sub aspectul depășirii timpului de

lucru înscris în graficul de execuție anexat contractului.

Totodată, în ceea ce privește cheltuielile aferente unui

motocompresor, s-a reținut că utilajul nu a fost utilizat la efectuarea

lucrărilor la Școlile generale, deși a fost înscris în situațiile de plată la

articolul A., astfel încât constatările pârâtelor sunt legale și temeinice.

3.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Curtea de

Conturi a României a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, autoritatea pârâtă susține că, referitor la situațiile de lucrări la

articolele de deviz „vopsea de exterior tip B. sau similar „Vopsea poliesterice

de acoperire K.", instanța de fond în mod eronat a interpretat că, din

situația de lucrări, consumul de vopsea a corespuns cu cel din oferta

prezentată, așa cum s-a arătat și în obiecțiunile la raportul de expertiză

tehnică.

Această interpretare

nu se poate retine, susține recurenta, deoarece din verificarea situațiilor de

plată la control s-au reținut abateri în ceea ce privește consumul efectiv de

vopsea luat în calculul determinării valorii vopselei înscrisă în situațiile de

plată și nu prețul unitar utilizat de prestator.

Instanța de fond în

mod eronat a considerat că s-a justificat consumul în cantități duble prin

motivarea că "în practică, se pot înregistra pierderi tehnologice, în

funcție de tehnologia adoptată de executant".

În ceea ce privește

obligarea Curții de Conturi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000

lei, recurenta precizează că această instituție nu poate fi considerată "o

parte care cade în pretenții" pentru că litigiul de față s-a născut din

exercitarea atribuțiilor specifice ei și misiunii pe care o îndeplinește, care

constă în garantarea legalității cheltuirii banului public, în egală măsură în

care Curtea Constituțională garantează supremația Constituției.

Față de motivele sus

amintite, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței nr.

189 din 24 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 914/42/2011,

în sensul menținerii ca legală și temeinică a măsurii de la lit. b) din Decizia

nr. 29/2010 privind prejudiciul estimat în valoare de 1.079.756,21 la articolul

de vopsea și transport și manipulare aferente, precum și respingerea cererii

privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Înaltei Curți asupra recursului

Înainte

de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată din oficiu,

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță

necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin.

(6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul Prahova, secția de contencios administrativ și

fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În

raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de

chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 29/2010 întocmită de Camera

de Conturi Prahova, precum și anularea Încheierii nr. 19/2010 a C.S.C. din cadrul

Curții de Conturi.

Potrivit

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările

ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a

executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice”.

În

raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care

dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus

executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de

contencios administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832 din 13

decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi

județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă

obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către C.S.C. Executarea

măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de C.S.C.,

prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În

raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care

produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia

structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial

contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca

având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit

în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

Este

adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a

deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227

că împotriva încheierii emise de C.S.C., conducătorul entității verificate

poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile

Legii contenciosului administrativ.

Potrivit

art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării

formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de C.S.C.,

aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de

apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în

condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se

la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede

altfel”.

Dat

fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de

soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie

obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile

art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De

la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate

deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul

aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în

categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența

materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

În

concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ.,

stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația

împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de

soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal,

întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură

județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În

cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea

contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de

structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare

a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene,

competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ

care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie

care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică

centrală.

În

altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de

nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că

prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost

soluționată irevocabil în sensul admiterii excepției de nelegalitate și

constatării faptului că sunt nelegale dispozițiilor pct. 228 și 229 din

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de

soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27

ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De

altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator

de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul

cauzei deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de

soluționare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011,

nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei

jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora.

Înalta

Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de

soluționare a cauzei Tribunalului Prahova, secția contencios administrativ și

fiscal.

Prin

urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența

materială de soluționare a cauzei.

În

consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I

și alin. (6)

1

și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art.

20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va

admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

competentă soluționare Tribunalului Prahova, secția contencios administrativ și

fiscal.

Totodată,

Înalta Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea

celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în fața instanței de

control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul reclarat de Curtea de Conturi a României în nume propriu și pentru

Camera de Conturi Prahova împotriva sentinței nr. 189 din 24 mai 2012 a Curții

de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2014.