ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 381/2016

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 05 mai 2009, sub nr. x/108/2009,

reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin CN C.

SA, prin D. Timișoara, solicitând modificarea în parte a Hotărârii nr. 53/07

aprilie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 de pe lângă

Consiliul Local Arad, în sensul de a li se acorda, pentru terenul expropriat, despăgubiri

în cuantum de 257.712 lei, echivalentul a 61.950 euro (150 euro/mp).

În motivare, reclamanții au arătat că sunt

proprietarii imobilului înscris în C.F. Arad, teren arabil situat în

intravilanul municipiului Arad.

Prin hotărârea sus-menționată, emisă în baza

Legii nr. 198/2004, a fost expropriată o suprafață de 413 mp din acest teren și

au fost stabilite despăgubiri de 30.937,39 lei, echivalentul a 7.446 euro (18,03

euro/mp).

Reclamanții au susținut că la stabilirea

cuantumului despăgubirilor nu au fost avute în vedere inconvenientele generate

de fragmentarea suprafeței totale și nici prețul pieții; în plus, au arătat că,

pentru terenuri identice, s-au acordat despăgubiri calculate la 134 euro/mp.

În drept, au invocat Legea nr. 33/1994, H.G. nr.

94/2004 și Legea nr. 198/2004.

Prin sentința civilă nr. 231 din 01 aprilie 2010,

Tribunalul Arad a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții

A. și B. împotriva pârâtului Statul Român - prin CN C. SA, prin D. Timișoara,

și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 52.451 lei, cu

titlul de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut că în urma efectuării raportului de expertiză de către trei experți,

fiecare a stabilit o altă valoare de circulație a terenului. Astfel, expertul

Ursulescu Ioan Remus a determinat o valoare de 28.084 lei, care este mai mică

decât despăgubirea acordată de către comisie și care, în consecință, a

fost înlăturată de instanța de fond; ceilalți doi experți au apreciat valoarea

de circulație la 52.451 lei, respectiv la 69.797 lei, menționând că există

și un prejudiciu de 12.825 lei, respectiv de 44.650 lei, sume care în opinia

experților ar fi trebuit să fie adăugate valorii de circulație a terenului.

În aceste condiții, tribunalul, reținând

că suprafața de 413 mp este o suprafață de dimensiuni mici care reprezintă

teren arabil și că existența unui prejudiciu efectiv creat prin

expropriere nu a fost probată, a apreciat că reclamanților li se cuvin

despăgubiri în cuantum de 52.451 lei (127 lei/mp), care reprezintă valoarea de

circulație a terenului.

Împotriva sentinței nr. 231 din 01 aprilie 2010

a Tribunalului Arad au declarat apel în termenul legal reclamanții și pârâtul,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Apelanții-reclamanți A. și B. au solicitat

schimbarea ei în parte, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în

judecată.

În motivare, au invocat aprecierea

greșită a probelor administrate, precum și respingerea obiecțiunilor la

raportul de expertiză și a cererii de efectuare a unei noi expertize.

Au invocat încălcarea dispozițiilor art. 26

din Legea nr. 33/1994, în sensul că instanța a acordat o despăgubire compusă

doar din valoarea de circulație a imobilului și nu una care să includă și

prejudiciul cauzat, întrucât nu s-a ținut seama de prețurile cu care se vând

imobilele în zonă și de împrejurarea că nu mai există acces la un drum public.

De asemenea au invocat încălcarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., susținând că au fost compensate doar

cheltuielile constând în onorariul de avocat, nu și cele efectuate cu

onorariile experților.

Apelantul-pârât a solicitat schimbarea

sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a invocat încălcarea

dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, arătând că prima

instanță a avut în vedere, la stabilirea despăgubirilor, nu prețul cu care se

vând în mod obișnuit imobilele, ci o valoare aleasă dintre cele trei propuse de

experți.

Apelantul-pârât a susținut că tribunalul a

făcut o greșită apreciere a probelor administrate, în ceea ce privește destinația

terenului în litigiu și prețul cu care se tranzacționează terenuri asemănătoare.

Prin Decizia civilă nr. 130 din 01 februarie 2011,

Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul

Român, prin CN C. SA, reprezentat de D. Timișoara, împotriva sentinței nr. 231

din 01 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, a schimbat sentința apelată, în sensul

că a respins, în tot, acțiunea formulată de reclamanți. A respins apelul

declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași hotărâri.

Prin Decizia civilă nr. 797 din 09 februarie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul

declarat de reclamanții A. și B., a casat decizia atacată și a trimis cauza

spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe, reținând, în esență, că

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994 întrucât nu a stabilit cuantumul despăgubirilor prin raportare la prețul

cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, și

nu a evaluat prejudiciul cauzat prin expropriere, invocat de reclamanți.

Cu prilejul rejudecării, prin Decizia civilă nr.

36 din 19 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/108/2009*, Curtea de Apel

Timișoara a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți.

A admis apelul declarat de apelantul-pârât și

a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins cererea de

chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 5762 din 11 decembrie

2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis

recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei nr.

36 din 19 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, a casat decizia recurată și a

trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând că sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece, prin

soluția pronunțată, instanța de apel nu a respectat reperul temporal prevăzut

de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 în privința cuantumului

despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru terenul expropriat.

De asemenea, s-a reținut și încălcarea art. 315

C. pr. civ., în sensul că instanța de apel, dând dovadă de lipsă de rol activ,

nu a efectuat demersurile necesare pentru a obține informații privind

tranzacții ale unor terenuri similare celui expropriat în perioada de

referință, astfel cum s-a dispus prin prima decizie de casare.

Cu referire la prejudiciul cauzat prin expropriere

s-a dispus a fi analizate de către instanța de trimitere, susținerile

reclamanților privitoare la fragmentarea terenului, ca efect al

exproprierii, și la posibilitatea de exploatare sau de valorificare a

terenului rămas în proprietatea acestora.

Dosarul a fost înregistrat în vederea

rejudecării, pe rolul Curții de Apel Timișoara, la 14 mai 2014 sub nr. x/108/2009**.

Prin Decizia nr. 161 din 23 septembrie 2015,

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți

A. și B. împotriva sentinței civile nr. 231 din 01 aprilie 2010, pronunțată de

Tribunalul Arad.

A admis apelul declarat de apelantul-pârât

Statul Român - prin CN C. SA, prin D. Timișoara, împotriva aceleiași sentințe,

pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

A obligat reclamanții, în solidar, la plata către

pârât a sumei de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Reclamanții au fost dați în debit cu

suma de 600 lei, reprezentând onorariul experților E. și F.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de

apel a arătat că, în rejudecare, conform dispozițiilor cuprinse în decizia de

casare și prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, li s-a pus în vedere

părților necesitatea efectuării unui supliment la raportul de expertiză, precum

și obligația de a identifica și de a depune la dosar contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în anul 2014 pentru terenuri similare celui

expropriat.

În același sens s-a dispus efectuarea unor

adrese către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad și către

Direcția Locală de Impozite și Taxe a Primăriei Arad.

În cursul judecării cauzei, Curtea

Constituțională a pronunțat Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, publicată în

M. Of. nr. 152 din 03 martie 2015, prin care a constatat că prevederile art. 9

teza a doua din Legea nr. 198/2004, raportate la sintagma „la data întocmirii

raportului de expertiză”, cuprinsă în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

sunt neconstituționale, urmând ca experții și instanțele să țină seama de

„momentul transferul dreptului de proprietate” la stabilirea despăgubirilor.

Având în vedere obligativitatea pentru

instanțe a deciziilor Curții Constituționale din momentul publicării, în baza art.

31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și a art. 147 alin. (4) din Constituție,

curtea de apel a dispus prin încheierile din 11 martie 2015 și din 22 aprilie 2015,

suplimentarea raportului de expertiză cu calcularea despăgubirilor pentru

terenul expropriat în raport de contracte de vânzare-cumpărare din 2009 (anul

exproprierii terenului în litigiu) pentru terenuri similare celui expropriat.

Conform raportului suplimentar de expertiză

efectuat prin metoda comparației directe cu contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în anul 2009, despăgubirile cuvenite reclamanților A. și B. pentru

terenul expropriat în suprafață de 413 mp au fost evaluate la 5.776 lei.

Având în vedere că prin Hotărârea nr. 53 din 07

aprilie 2009 a Comisiei municipiului Arad pentru aplicarea Legii nr. 198/2004,

reclamanților A. și B. li s-au acordat, pentru terenul expropriat de 413 mp,

despăgubiri în cuantum de 30.937,39 lei (echivalentul a 7.446 euro) și

văzând dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform

cărora: „despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât

cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat

sau de altă persoană interesată”, instanța de apel a respins apelul declarat de

apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 231 din 01 aprilie

2010, pronunțată de Tribunalul Arad, a admis apelul declarat de apelantul-pârât

Statul Român, prin CN C. SA, prin D. Timișoara și a schimbat sentința

atacată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin.

(1) și art. 277 C. proc. civ., apelanții-reclamanți au fost obligați,

în solidar, la plata către apelantul - pârât a sumei de 800 lei, reprezentând cheltuieli

de judecată efectuate în apel.

Întrucât apelanții-reclamanți nu au

achitat partea care le revenea din contravaloarea expertizei suplimentare, au

fost dați în debit cu suma de 600 lei (câte 300 lei pentru fiecare expert),

reprezentând onorariul experților E. și F.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs,

în termenul procedural, recurenții-reclamanți A. și B., solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare

în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanții

au arătat că instanța de apel a făcut greșita aplicare a prevederilor art. 26

și 27 din Legea nr. 33/1994, în forma „corectată” prin Decizia Curții

Constituționale nr. 12/2015, care prevăd că despăgubirea este compusă din

valoarea reală a imobilului, și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor

persoane îndreptățite; în plus, despăgubirea nu poate fi mai mică decât

aceea oferită de către expropriator, și nici mai mare decât aceea solicitată de

către persoana expropriată sau de către o altă persoană interesată.

În opinia recurenților-reclamanți, greșita

aplicare a dispozițiilor legale evocate vizează stabilirea cuantumului

despăgubirilor. În acest sens au arătat că au depus la dosar înscrisuri din

care rezultă că pentru suprafețe din același imobil, Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 198/2004 le-a acordat cu titlu de despăgubire suma de 126 euro/mp. De

asemenea au depus la dosar dovezi din care rezultă că pentru terenuri expropriate

în vederea aceleiași lucrări de interes public, care se află în același

areal, expropriatorul a acordat despăgubiri în cuantum de 122 euro/mp.

În plus, instanța de apel nu a arătat

motivele pentru care a înlăturat probele privitoare la valoarea terenurilor

învecinate și nici motivele de fapt și de drept care i-au format

convingerea în ceea ce privește soluția dată apelurilor, astfel că

sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au

arătat că instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudența Curții

de Justiție a Uniunii Europene, la momentul pronunțării hotărârii

recurate.

Astfel, în jurisprudența europeană se

subliniază în mod constant faptul că o privare de un bun nu reprezintă în mod

indubitabil o încălcare a dreptului de proprietate, atâta vreme cât măsura este

prevăzută de către lege, este justificată de o cauză de utilitate publică, și

este dublată de o despăgubire corespunzătoare a titularului dreptului.

Orice limitare a dreptului de proprietate

trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit, însă în cauză această

exigență nu a fost respectată deoarece instanțele au apreciat în mod

greșit probatoriul administrat.

Mai mult, acordându-se despăgubiri în cuantumuri

diferite unor proprietari diferiți, s-a realizat o discriminare între aceștia,

care a fost validată de instanța de apel, fapt interzis atât de doctrina

europeană, cât și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Intimatul-pârât Statul Român - prin CN C. SA,

prin D. Timișoara a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

nulității recursului în temeiul dispozițiilor art. 302

1

lit. c)

C. proc. civ.; pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În susținerea excepției nulității

recursului a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele

de nelegalitate pe care se sprijină recursul și dezvoltarea lor, menționarea

motivelor de nelegalitate fiind o condiție de formă a recursului.

Rezultă din aceste dispoziții legale,

coroborate cu cele art. 304 C. proc. civ., că cererea de recurs trebuie să

cuprindă motivele pe care se sprijină, adică argumentele de natură juridică

pentru care recurentul critică hotărârea atacată. Pentru a conduce la casarea

sau modificarea hotărârii recurate recursul nu se poate limita doar la

indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând

încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

A susținut intimatul-pârât că, în speță,

motivele invocate în susținerea recursului nu se circumscriu niciunuia din

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., toate

criticile formulate vizând aspecte legate de aprecierea probelor.

Pe fondul cererii de recurs, intimatul-pârât

a susținut că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art.

26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, potrivit îndrumărilor date de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare nr. 5762/2013, pronunțată

în Dosarul nr. x/108/2009, și având în vedere Decizia Curții Constituționale

nr. 12/2015, Curtea de Apel Timișoara a dispus efectuarea unui supliment la

raportul de expertiză judiciară de către comisia alcătuită de experții E., F.

și Jurca Cecilia, având ca obiectiv stabilirea despăgubirilor pentru terenul

arabil în suprafață de 413 mp, situat în municipiul Arad, care a făcut obiectul

exproprierii în baza Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 53 din 06

aprilie 2009, potrivit criteriilor impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Instanța de apel a pus în vedere părților să

depună la dosarul cauzei contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile

de același fel cu imobilul expropriat, încheiate în jurul datei de 06 aprilie 2009,

însă reclamanții au rămas în pasivitate, singurele contracte fiind depuse de

pârâtul Statul Român.

Comisia de experți a stabilit valoarea de

despăgubire pentru terenul expropriat de la reclamanți, în suprafață de 413 mp,

la suma de 5.776 lei, folosind ca și comparabile trei contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în perioada de referință, având ca obiect imobile

de același fel cu imobilul expropriat.

Instanța de apel, analizând concluziile

experților exprimate în cadrul suplimentului la raportul de expertiză judiciară

evaluatorie, prin raportare la dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994 și la Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, în mod

corect a constatat că suma stabilită de expert cu titlu de despăgubire este mai

mică decât cea oferită de expropriator (30.937,39 lei), astfel că a

menținut cuantumul despăgubirilor la valoarea stabilită prin Hotărârea nr.

53 din 07 aprilie 2009.

În ceea ce privește criticile prin care

s-a susținut că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care au fost

înlăturate înscrisurile referitoare la despăgubiri acordate pentru terenuri

învecinate, intimatul-pârât a arătat că probele la care fac referire

recurenții-reclamanți sunt hotărâri de stabilire a cuantumului

despăgubirilor aferente unor imobile învecinate. Acestea au fost depuse atât în

primul, cât și cel de-al doilea ciclu procesual, instanțele învestite

pronunțându-se cu privire la toate probele solicitate de reclamanți.

Însă, probele la care au făcut referire

recurenții-reclamanți nu pot constitui comparabile în accepțiunea art. 26 din

Legea nr. 33/1994, deoarece acest text de lege se referă la prețul cu care se

vând în mod obișnuit imobile de același fel în unitatea administrativ

teritorială la data transferului dreptului de proprietate; reclamanții nu au depus

la dosar contracte de vânzare-cumpărare din care să rezulte că valoarea de

despăgubire a terenului arabil în suprafață de 413 mp ar fi fost, la data

transferului dreptului de proprietate (04 iunie 2009), mai mare decât despăgubirea

în cuantum de 30.937,39 lei, stabilită de expropriator.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei

judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr.

255/2010.

În faza procesuală a recursului nu s-au

administrat probe.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția

nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte

reține că nu este fondată și urmează să o respingă, pentru considerentele

ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul și dezvoltarea

lor iar, potrivit art. 306 din același act normativ, recursul este nul

dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor în care

există motive de ordine publică pe care instanța de recurs le poate invoca

din oficiu; indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestuia face posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.

În speță se constată că

recurenții-reclamanți au indicat în drept dispozițiile art. 304 pct.

7 - 9 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs au criticat decizia din

perspectiva nemotivării sub aspectul înlăturării unor probe și a

greșitei aplicări a dispozițiilor art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994.

Recurenții nu au dezvoltat critici

privitoare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Împrejurarea că aceștia au expus în

motivarea cererii de recurs și critici de netemeinicie, care vizează

interpretarea probelor, în condițiile în care memoriul de recurs

conține și critici de nelegalitate, nu are drept consecință

constatarea nulității căii de atac, instanța urmând să examineze

exclusiv criticile de nelegalitate care se circumscriu motivelor de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține că nu este fondat și urmează să-l

respingă pentru următoarele considerente:

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că

instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a înlăturat probele

propuse de aceștia, cu referire la valoarea terenurilor învecinate, și

nici motivele care i-au format convingerea cu privire la soluția

pronunțată.

Critica nu este fondată.

Astfel, din încheierea de ședință

din data de 16 septembrie 2015, care face parte integrantă din decizia supusă

controlului judiciar, rezultă că instanța de apel a respins

obiecțiunile formulate de apelanții-reclamanți la raportul de

expertiză, apreciind că acesta a fost întocmit cu respectarea

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a Deciziei nr. 15/2015,

pronunțată de Curtea Constituțională. De asemenea, s-a arătat că

obiecțiunile nu pot fi primite și pentru motivul că practica

judiciară nu constituie criteriu pentru stabilirea despăgubirilor.

Prin urmare, nu se poate susține cu

temei că instanța de apel a ignorat obiecțiunile apelanților-reclamanți

(care au vizat și probele admise drept elemente de comparație), acestea fiind

respinse motivat.

În ceea ce privește criticile prin care

s-a susținut, în mod generic, faptul că decizia recurată nu cuprinde

motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, Înalta Curte reține

că nu sunt fondate.

Astfel, se constată că instanța de apel

a expus în considerente motivele de fapt și de drept care susțin

soluția pronunțată, în sensul că a examinat criticile cu care a fost

învestită și a expus considerentele pe baza cărora a apreciat care este

valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților.

În ceea ce privește criticile întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

că, dând eficiență prevederilor art. 315 C. proc. civ. și Deciziei nr.

15/2015, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of. în

cursul rejudecării apelurilor, curtea de apel a administrat proba cu expertiză

judiciară pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamanților cu

respectarea prevederilor art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994 și,

constatând că valoarea terenului expropriat este mai mică decât cea oferită de

expropriator, a respins apelul acestora, admițând, pe cale de consecință,

apelul declarat de pârât.

Înalta Curte constată că prin recursul

formulat, recurenții-reclamanți nu au supus controlului judiciar

aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce

privește prejudiciul cauzat prin fragmentarea terenului ori rezultat din dificultățile

de exploatare sau valorificare, nefiind formulate critici sub acest aspect.

Cu referire la modul în care instanța de

apel a interpretat și aplicat dispozițiile ar. 26 și 27 din Legea nr.

33/1994, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportul de expertiză efectuat în apel, fiind

întocmit cu respectarea criteriilor prevăzute de acest act normativ și a

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Curtea de apel a reținut în mod corect

că nu constituie criteriu legal de determinare a despăgubirilor practica

judiciară, respectiv hotărârile de stabilire a despăgubirilor pentru alte

terenuri.

Înalta Curte reține că nu sunt fondate

criticile prin care s-a susținut încălcare jurisprudenței europene în

materia privării de bun pentru lipsa proporționalității între scopul

urmărit și limitarea dreptului de proprietate ori crearea unei

discriminări între persoanele expropriate deoarece scopul urmărit prin

dispunerea exproprierii este unul de interes public, iar despăgubirea a fost

stabilită la valoarea de circulație a bunului.

Acordarea unor despăgubiri în cuantum diferit

unor proprietari diferiți sau chiar aceluiași proprietar dar pentru

bunuri diferite nu conduce, de plano, la constatarea existenței unei discriminări

în sensul invocat de recurenți.

În plus, stabilirea despăgubirilor se face

pentru fiecare bun în parte, în funcție de circumstanțele particulare

ale cauzei și de cursul judecății în fiecare dosar, nefiind posibilă

efectuarea în cauză a unei analize de ansamblu a despăgubirilor oferite de

expropriator sau stabilite pe cale judiciară pentru toate terenurile

expropriate în realizarea obiectivului de interes public comun.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (1) și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de

intimatul-pârât, iar pe fond, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimatul-pârât Statul Român - prin CN C. SA,

prin D. Timișoara.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți

A. și B. împotriva Deciziei nr. 161 din 23 septembrie 2015, pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19

februarie 2016.