ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1725/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

935, pronunțată la data de 23 ianuarie 2007, Secția comercială a Tribunalului

București a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.B., prin

Primarul general, împotriva pârâtei R.B. SA, pe care a obligat-o să plătească

reclamantului suma de 67.614,04 lei (RON), reprezentând taxă concesiune teren

pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, sumă care include și

diferența de 650,61 lei, reprezentând taxă de concesiune pe anul 2000,

neachitată și a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la

plata majorărilor și penalităților de întârziere.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că, în conformitate cu contractele de concesiune

asupra terenului aferent tronsoanelor II și III ale blocului M 17, situat în

București, pârâta datorează taxa de concesiune pentru acest teren pentru

perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, în cuantumul stabilit prin

raportul de expertiză efectuat în cauză și că, nici prin contractul de asociere

nr. 1897 din 28 februarie 1992 și, nici prin actul adițional la acesta, nu s-a

convenit asupra majorărilor sau penalităților de întârziere, stipulându-se doar

că taxa de concesiune va fi reactualizată cu rata inflației, însă reclamantul

nu a înțeles să solicite daune sub această formă.

Apelul formulat de reclamant

împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, iar apelul

formulat de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri a fost anulat, ca netimbrat, de

Secția a VI-a a Curții de Apel București, prin decizia nr. 333, pronunțată la

data de 21 iunie 2007.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de apel, analizând sentința apelată prin prisma criticilor

formulate de reclamant, a reținut că, în mod corect, au fost respinse

pretențiile acestuia, reprezentând majorări și penalități de întârziere, având

în vedere că în contractul de asociere nr. 1897/1992, valabil până la încheierea

contractelor de concesiune, nu au fost prevăzute clauze prin care intimata

pârâtă să fie obligată la plata majorărilor și penalităților de întârziere și a

apreciat ca fiind nefondate susținerile apelantului, prin care se invocă ca

temei al avocatelor pretenții, acte normative referitoare la sume datorate

bugetului de stat, întrucât taxa de folosință a terenurilor nu constituie

creanță bugetară.

În ce privește apelul

pârâtei a reținut că această cerere nu a fost timbrată și a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Împotriva menționatei

decizii a formulat recurs apelantul reclamant prin reprezentantul său legal,

invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a

arătat, în esență, că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu

încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002, care sunt aplicabile

pretențiilor reprezentând penalități și majorări de întârziere, întrucât,

acestea constituie obiect al colectării creanțelor bugetare, recurentul

nedezvoltând motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., spre a

putea fi examinat și neprecizând relevanța afirmațiilor vizând fondul cauzei,

față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.,

care statuează asupra obiectului recursului.

Intimata a solicitat, prin

întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate pe care o

apreciază ca fiind legală.

Recursul este nefondat.

Astfel, este de observat că,

prin contractele de concesiune încheiate consensual, părțile sunt angajate în

raporturi de drept privat ca rezultat al acordului lor de voință, așa încât, în

mod corect, instanța de apel a înlăturat prevederile legale referitoare la sume

datorate bugetului de stat, invocate de apelantă ca temei al pretențiilor sale

reprezentând penalități și majorări, apreciind, cu justețe, că taxa de

folosință a terenurilor nu se încadrează în noțiunea de creanță bugetară, care

se circumscrie raportului juridic bugetar al cărui izvor îl constituie legea,

impusă unilateral de către stat contribuabililor, așa încât motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu-și găsește incidența în cauză.

Așa fiind, în temeiul art. 312

alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

apelantul reclamant împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 333 din 21 iunie 2007, pronunțată

de Curtea de Apel București, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 mai 2008.