ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1725/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 935, pronunțată la data de 23 ianuarie 2007, Secția comercială a Tribunalului București a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.B., prin Primarul general, împotriva pârâtei R.B. SA, pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma de 67.614,04 lei (RON), reprezentând taxă concesiune teren pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, sumă care include și diferența de 650,61 lei, reprezentând taxă de concesiune pe anul 2000, neachitată și a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata majorărilor și penalităților de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în conformitate cu contractele de concesiune asupra terenului aferent tronsoanelor II și III ale blocului M 17, situat în București, pârâta datorează taxa de concesiune pentru acest teren pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză și că, nici prin contractul de asociere nr. 1897 din 28 februarie 1992 și, nici prin actul adițional la acesta, nu s-a convenit asupra majorărilor sau penalităților de întârziere, stipulându-se doar că taxa de concesiune va fi reactualizată cu rata inflației, însă reclamantul nu a înțeles să solicite daune sub această formă.

Apelul formulat de reclamant împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, iar apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri a fost anulat, ca netimbrat, de Secția a VI-a a Curții de Apel București, prin decizia nr. 333, pronunțată la data de 21 iunie 2007. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel, analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate de reclamant, a reținut că, în mod corect, au fost respinse pretențiile acestuia, reprezentând majorări și penalități de întârziere, având în vedere că în contractul de asociere nr. 1897/1992, valabil până la încheierea contractelor de concesiune, nu au fost prevăzute clauze prin care intimata pârâtă să fie obligată la plata majorărilor și penalităților de întârziere și a apreciat ca fiind nefondate susținerile apelantului, prin care se invocă ca temei al avocatelor pretenții, acte normative referitoare la sume datorate bugetului de stat, întrucât taxa de folosință a terenurilor nu constituie creanță bugetară.

În ce privește apelul pârâtei a reținut că această cerere nu a fost timbrată și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelantul reclamant prin reprezentantul său legal, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002, care sunt aplicabile pretențiilor reprezentând penalități și majorări de întârziere, întrucât, acestea constituie obiect al colectării creanțelor bugetare, recurentul nedezvoltând motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., spre a putea fi examinat și neprecizând relevanța afirmațiilor vizând fondul cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului. Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate pe care o apreciază ca fiind legală. Recursul este nefondat.

Astfel, este de observat că, prin contractele de concesiune încheiate consensual, părțile sunt angajate în raporturi de drept privat ca rezultat al acordului lor de voință, așa încât, în mod corect, instanța de apel a înlăturat prevederile legale referitoare la sume datorate bugetului de stat, invocate de apelantă ca temei al pretențiilor sale reprezentând penalități și majorări, apreciind, cu justețe, că taxa de folosință a terenurilor nu se încadrează în noțiunea de creanță bugetară, care se circumscrie raportului juridic bugetar al cărui izvor îl constituie legea, impusă unilateral de către stat contribuabililor, așa încât motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu-și găsește incidența în cauză.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de apelantul reclamant împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 333 din 21 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2008.