ÎCCJ, decizie (scj.ro #83266)

Taxa de concesiune nu se circumscrie raportului juridic bugetar, nefiind creanță bugetară ci rezultatul unor raporturi juridice convenționale de drept privat. Consecințe în plan juridic Prin contractele de concesiune încheiate consensual, părțile sunt angajate în raporturi de drept privat ca rezultat al acordului lor de voință, așa încât, în mod corect, instanța de apel a înlăturat prevederile legale referitoare la sume datorate bugetului de stat, invocate de apelantă ca temei al pretențiilor sale reprezentând penalități și majorări, apreciind, cu justețe, că taxa de folosință a terenurilor nu se încadrează în noțiunea de creanță bugetară, care se circumscrie raportului juridic bugetar al cărui izvor îl constituie legea, impusă unilateral de către stat contribuabililor.

(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.1725 din 21 mai 2008) Prin sentința comercială nr.935, pronunțată la data de 23 ianuarie 2007 Secția comercială a Tribunalului București a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.B., împotriva pârâtei R.B. SA, pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma reprezentând taxă concesiune teren pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, sumă care include și diferențe, reprezentând taxă de concesiune pe anul 2000, neachitată și a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata majorărilor și penalităților de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în conformitate cu contractele de concesiune pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză și că, nici prin contractul de asociere și, nici prin actul adițional la acesta, nu s-a convenit asupra majorărilor sau penalităților de întârziere, stipulându-se doar că taxa de concesiune va fi reactualizată cu rata inflației, însă reclamantul nu a înțeles să solicite daune sub această formă.

Apelul formulat de reclamant împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, iar apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri a fost anulat, ca netimbrat, de Secția a VI-a a Curții de Apel București, prin decizia nr.333, pronunțată la data de 21 iunie 2007. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel, analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate de reclamant, a reținut că, în mod corect, au fost respinse pretențiile acestuia, reprezentând majorări și penalități de întârziere, având în vedere că în contractul de asociere nr.1897/1992, valabil până la încheierea contractelor de concesiune, nu au fost prevăzute clauze prin care intimata pârâtă să fie obligată la plata majorărilor și penalităților de întârziere și a apreciat ca fiind nefondate susținerile apelantului, prin care se invocă ca temei al avocatelor pretenții, acte normative referitoare la sume datorate bugetului de stat, întrucât taxa de folosință a terenurilor nu constituie creanță bugetară.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelantul reclamant prin reprezentantul său legal, invocând, în drept, dispozițiile art.304 pct.8 și pct.9 cod procedură civilă. Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate pe care o apreciază ca fiind legală. Recursul este nefondat.

Astfel, este de observat că, prin contractele de concesiune încheiate consensual, părțile sunt angajate în raporturi de drept privat ca rezultat al acordului lor de voință, așa încât, în mod corect, instanța de apel a înlăturat prevederile legale referitoare la sume datorate bugetului de stat, invocate de apelantă ca temei al pretențiilor sale reprezentând penalități și majorări, apreciind, cu justețe, că taxa de folosință a terenurilor nu se încadrează în noțiunea de creanță bugetară, care se circumscrie raportului juridic bugetar al cărui izvor îl constituie legea, impusă unilateral de către stat contribuabililor, așa încât motivul prevăzut de art.304 pct.9 cod procedură civilă nu-și găsește incidența în cauză.

Așa fiind, în temeiul art.312 alin.1 teza 2 cod procedură civilă Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamant.