ÎCCJ, decizie (scj.ro #83266)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83266) (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Taxa
de concesiune nu se circumscrie raportului juridic bugetar, nefiind creanță
bugetară ci rezultatul unor raporturi juridice convenționale de drept privat.
Consecințe în plan juridic
Prin
contractele de concesiune încheiate consensual, părțile sunt angajate în
raporturi de drept privat ca rezultat al acordului lor de voință, așa încât, în
mod corect, instanța de apel a înlăturat prevederile legale referitoare la sume
datorate bugetului de stat, invocate de apelantă ca temei al pretențiilor sale
reprezentând penalități și majorări, apreciind, cu justețe, că taxa de
folosință a terenurilor nu se încadrează în noțiunea de creanță bugetară, care
se circumscrie raportului juridic bugetar al cărui izvor îl constituie legea,
impusă unilateral de către stat
contribuabililor.
(Înalta Curte de Casație și
Justiție Secția comercială decizia nr.1725 din 21 mai 2008)
Prin
sentința comercială nr.935, pronunțată la data de 23 ianuarie 2007 Secția
comercială a Tribunalului București a admis, în parte, acțiunea formulată de
reclamantul M.B., împotriva pârâtei R.B. SA, pe care a obligat-o să plătească
reclamantului suma reprezentând taxă concesiune teren pentru perioada 1
ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, sumă care include și diferențe, reprezentând
taxă de concesiune pe anul 2000, neachitată și a respins, ca neîntemeiată,
cererea de obligare a pârâtei la plata majorărilor și penalităților de
întârziere.
Pentru a
hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în conformitate cu contractele de
concesiune pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2002, în cuantumul
stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză și că, nici prin
contractul de asociere și, nici prin actul adițional la acesta, nu s-a convenit
asupra majorărilor
sau penalităților de
întârziere, stipulându-se doar că taxa de concesiune va fi reactualizată cu
rata inflației, însă reclamantul nu a înțeles să solicite daune sub această
formă.
Apelul
formulat de reclamant împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca
nefondat, iar apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri a fost
anulat, ca netimbrat, de Secția a VI-a a Curții de Apel București, prin decizia
nr.333, pronunțată la data de 21 iunie 2007.
Pentru a
pronunța această hotărâre instanța de apel, analizând sentința apelată prin
prisma criticilor formulate de reclamant, a reținut că, în mod corect, au fost
respinse pretențiile acestuia, reprezentând majorări și penalități de
întârziere, având în vedere că în contractul de asociere nr.1897/1992, valabil
până la încheierea contractelor de concesiune, nu au fost prevăzute clauze prin
care intimata pârâtă să fie obligată la plata majorărilor și penalităților de
întârziere și a apreciat ca fiind nefondate susținerile apelantului, prin care
se invocă ca temei al avocatelor pretenții, acte normative referitoare la sume
datorate bugetului de stat, întrucât taxa de folosință a terenurilor nu
constituie creanță bugetară.
Împotriva
menționatei decizii a formulat recurs apelantul reclamant prin reprezentantul
său legal, invocând, în drept, dispozițiile art.304 pct.8 și pct.9 cod
procedură civilă.
Intimata
a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei
atacate pe care o apreciază ca fiind legală.
Recursul
este nefondat.
Astfel,
este de observat că, prin contractele de concesiune încheiate consensual,
părțile sunt angajate în raporturi de drept privat ca rezultat al acordului lor
de voință, așa încât, în mod corect, instanța de apel a înlăturat prevederile
legale referitoare la sume datorate bugetului de stat, invocate de apelantă ca
temei al pretențiilor sale reprezentând penalități și majorări, apreciind, cu
justețe, că taxa de folosință a terenurilor nu se încadrează în noțiunea de
creanță bugetară, care se circumscrie raportului juridic bugetar al cărui izvor
îl constituie legea, impusă unilateral de către stat contribuabililor, așa
încât motivul prevăzut de art.304 pct.9 cod procedură civilă nu-și găsește
incidența în cauză.
Așa
fiind, în temeiul art.312 alin.1 teza 2 cod procedură civilă Înalta Curte a respins
recursul declarat de reclamant.