ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1012/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 12413 din 31 octombrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă ca nefondată acțiunea Municipiului București, prin Primarul General, prin care a solicitat obligarea SC R. SA București la plata sumei de 128.253,12 lei taxă de concesiune pentru perioada 2002 – 2004, indexare taxă concesiune în sumă de 864.440 lei precum și majorări și penalități de întârziere aferente, calculate până la 30 septembrie 2005, în cuantum de 41.813,12 lei. În esență, instanța a reținut că raporturile dintre părți s-au derulat în baza contractului de asociere din 21 aprilie 1993, având ca obiect finalizarea lucrărilor de construire a blocului din ansamblul M. din București, taxa de concesionare a terenului fiind reglementată prin art. 18 din contract.

Privitor la taxele de concesiune datorate instanța a reținut că pârâta nu le datorează decât în cuantum de 5%, ea beneficiind de reducerea cu 95% în temeiul H.C.G.M.B. nr. 162 din 23 august 2001, însăși Primăria București recunoscând acest lucru prin adresa din 7 decembrie 2001. În consecință, conform dovezilor administrate de pârâtă din care rezulta că ea a achitat cei 5% din valoarea taxei convenite, s-a reținut că cererea reclamantei este nefondată în ceea ce privesc taxele de concesiune solicitate, iar în privința majorărilor și penalităților, solicitate și calculate în temeiul O.G. nr. 26/2001, H.G. nr. 1513/2002, H.G. nr. 784 din 14 iulie 2005, s-a apreciat că nu sunt datorate întrucât nu au fost convenite de părți în contract ci acestea au fost decise prin H.C.G.M.B.

nr. 11 din 23 ianuarie 2003, ulterior achitării taxelor de concesiune de către pârâtă. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către reclamant a fost admis prin decizia comercială nr. 268 din 19 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, soluția de fond fiind schimbată în tot în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la 128.253,12 lei cu titlu de taxă de concesiune pentru perioada 2002 - 2004, cu majorări, penalități și indexări aferente contractului din 21 aprilie 1993. Instanța de apel a reținut că taxa de concesiune anuală pentru terenul aferent, indexată cu indicele de inflație a fost convenită de părți prin art. 18 din contractul din 1995 și această clauză, chiar înserată într-un contract de asociere are valoarea unui contract de concesiune fiindu-i aplicabile dispozițiile legale în materie, respectiv O.G.

nr. 54/2006 ce reglementează concesionarea bunurilor proprietate publică (aprobată prin Legea nr. 22/2007). În consecință, potrivit art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 54/2006 taxa de concesiune reprezintă creanțe bugetare, ce se varsă în bugetul local, așa încât, chiar dacă părțile nu au stipulat majorări și penalități de întârziere în contract, ele sunt datorate în temeiul legii, respectiv al Decretului nr. 221/1960 – în vigoare la data încheierii contractului – abrogat prin O.G. nr. 11/1996, modificată prin O.G. nr. 26/2001, abrogată prin O.G. nr. 61/2002 care la rândul său a fost abrogată prin O.G. nr. 92/2003. Cum taxa stipulată în contract era plătibilă anual înseamnă că data scadenței sale era 31 decembrie a anului încheiat, termen ce nu-și mai produce efectele odată cu adoptarea H.C.G.M.B.

nr. 11 din 23 ianuarie 2003, ce prevedea plata semestrială, hotărâre modificată prin H.C.G.M.B. nr. 76 din 2 aprilie 2003 când s-a revenit la plata anuală a taxei, cu scadența la 31 decembrie din an. Deși pârâta s-a apărat în sensul că taxele datorate i-au fost reduse cu 95% prin adresa din 7 decembrie 2001 a reclamantului, din cuprinsul acestei adrese nerezultând că pârâta beneficiază de această reducere, cu atât mai mult cu cât ea înregistra debite restante, așa încât nu-i erau aplicabile H.C.G.M.B. nr. 106/2001.

De asemenea s-a reținut, în baza hotărârilor depuse în apel, că prin sentința nr. 3125 din 30 iunie 2005 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 549 din 25 octombrie 2006 a Curții de Apel București, pârâta a fost obligată în temeiul aceluiași contract la plata cotei de profit restante, plus penalități, așa că refuzul achitării taxei de concesiune apare ca nejustificat, motiv pentru care, admițându-se apelul reclamantului, s-a admis acțiunea așa cum a fost formulată, sentința de fond fiind schimbată în tot. Nemulțumită de această decizie pârâta devenită RA A.R.S.T.A.R. a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. critică reținerea instanței de apel privind neachitarea taxelor de concesiune și inaplicabilitatea dispozițiilor H.C.G.M.B. nr. 106/2001 în ceea ce o privește, concluzie dedusă din interpretarea eronată a înțelesului adresei din 2001, considerând-o doar o simplă „înștiințare”. Ori, cum ea nu înregistra restanțe în plată, greșit instanța de apel a reținut că nu i se aplicau reducerile de 95% din H.C.G.M.B. nr. 106/2001. În final recurenta arată că respectivul contract de asociere și-a încetat efectele în temeiul sentinței comerciale nr. 2619 din 25 februarie 2008 a Tribunalului București, definitivă prin decizia comercială nr. 325 din 19 iunie 2008, atașată recursului. Prin întâmpinare intimatul - reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din 29 ianuarie 2009 Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a pus în discuția părților natura juridică a obiectului litigiului și implicit comercialitatea cauzei și competența instanțelor comerciale și a acordat termen părților pentru a-și pregăti apărarea pe acest aspect. Analizând excepția invocată Curtea apreciază că este întemeiată, urmând să o admită pentru următoarele considerente. Raporturile dintre părți și pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, au fost cele stabilite prin contract de asociere din 21 aprilie 1993 având ca obiect terminarea lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune a blocului din Ansamblul M. București.

În art. 18 din contract părțile au convenit ca pentru terenul aferent pârâta să achite o taxă de concesiune anuală, taxă ce formează obiectul litigiului de față, pentru perioada 2002 - 2004. Această taxă de concesiune, deși stipulată în cuprinsul aceluiași contract referitor la asocierea în vederea finalizării unei lucrări, contract de natură comercială, ea nu îmbracă natura comercială a contractului în care este stipulată, ea având un cu totul alt regim juridic decât cota de profit, având natura unei creanțe bugetare, sursă de venit la bugetul local conform art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 54/2006, cum corect a reținut și instanța de apel. Chiar dacă sunt cuprinse în același înscris intitulat „contract de concesiune”, asocierea în participațiune și concesiunea funcționează ca raporturi juridice distincte, supuse unor regimuri juridice diferite, asocierea având caracter comercial, iar concesiunea caracter administrativ.

Potrivit art. 10 din Legea 544/2004, în vigoare la momentul soluționării în fond a cauzei, competența soluționării litigiilor având ca obiect taxele datorate autorităților administrative revenea instanței de contencios administrativ, motiv pentru care Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 3 C. proc. civ., art. 312 alin. (6) C. proc. civ. va admite excepția invocată și reținând necompetența instanțelor comerciale în soluționarea pricinii, va admite recursul, va casa sentința de fond și decizia recurată și va trimite cauza spre soluționare Tribunalului București, secția contencios administrativ.

Chiar dacă între părți s-au derulat și alte litigii soluționate de instanțele comerciale în temeiul altor contracte de asociere privitoare la alte blocuri din același ansamblu (hotărâri atașate notelor scrise depuse de recurentă) Curtea apreciază că respectivele litigii au fost corect soluționate de instanțele comerciale întrucât obiectul lor l-a format cota de profit rezultată din asociere și nu taxele de concesiune, caz în speță. Cu ocazia rejudecării de către instanța competentă vor fi avute în vedere și criticile invocate de recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale. Admite recursul declarat de pârâta RA A.R.S.T.A.R. București. Casează decizia nr. 268 din 19 mai 2008 a Curții de Apel București și sentința comercială nr. 12413 din 31 octombrie 2007 a Tribunalului București și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București, secția contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 26 martie 2009.