ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3329/2008

Asupra recursului civil de față; Prin sentința civilă nr. 326 din 26 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantele T.I.C. și C.L.A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primarul General și a fost obligată pârâta să emită dispoziție motivată ca răspuns la notificările adresate de reclamante în baza Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 722 din 21 mai 2007, pronunțată de aceeași instanță și în același dosar s-a admis cererea pentru completarea dispozitivului sentinței civile nr. 326 din 26 februarie 2007, în sensul că a fost admisă și cererea reclamantelor pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei ultime hotărâri a formulat apel pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, arătând că potrivit art. 23, astfel cum este interpretat prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea este obligată să se pronunțe prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Se mai arată că reclamantele nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris sau a ultimei precizări, iar instanța de fond a ignorat faptul că termenul de 60 de zile pentru a se răspunde notificării este un termen de recomandare ce nu are un caracter imperativ.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 699 din 31 octombrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 722 din 21 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante T.I.C. și C.L.A., apelanta fiind obligată și la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată. Instanța de apel a reținut că, temeinic și legal instanța de fond a admis cererea reclamantelor, constatând că au dovedit calitatea de moștenitoare, respectiv de persoane îndreptățite, că au adresat pârâtei notificare pentru măsuri reparatorii cu privire la apartamentul nr. 11, situat în imobilul din sector 1 București, la data de 29 septembrie 2005, care nu a fost nici până în prezent soluționată.

De asemenea, s-a mai constatat că termenul de 60 de zile reglementat de art. 23 din Legea nr. 10/2001 are un caracter imperativ, unitatea deținătoare fiind obligată să se pronunțe în interiorul acestuia asupra notificării, termen nerespectat de pârâtă, care nu a răspuns la notificare, deși s-au formulat mai multe reveniri, iar în final s-a promovat acțiune în justiție pentru soluționarea notificării. Pentru că pârâta a căzut în pretenții s-a reținut că în mod corect instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată prin sentința civilă nr. 722 din 21 mai 2007. Împotriva deciziei civile nr. 699 din 31 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. a arătat că greșit s-a respins apelul său, susținând că procedura administrativă prealabilă are caracter obligatoriu, iar soluția obligării sale de a emite decizie este nelegală, deoarece reclamantele nu au înțeles să respecte condițiile prevăzute de art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, dosarul administrativ fiind incomplet prin lipsa declarației exprese a acestora, în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanelor îndreptățite. Analizând recursul în limita criticii formulate, instanța constată că este nefondat. Prin Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată, a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și prin art. 20-33 sunt reglementate procedurile de restituire.

In mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, procedura administrativă constituie o primă etapă obligatorie, însă în prezenta cauză, intimatele reclamante au declanșat această procedură, formulând în termenul prevăzut de lege notificare cu privire la imobilul pretins a fi preluat abuziv. Finalitatea procedurii administrative se realizează prin emiterea dispoziție, sau după caz, a deciziei de către unitatea notificată, iar în prezenta cauză, intimatele-reclamante nu sunt în culpă pentru nefinalizarea acestei hotărâri. Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Prin lege, sunt stabilite două date de referință, pentru îndeplinirea obligației unității notificate de a se pronunța asupra notificării, însă, în cazul în care persoana îndreptățită a depus actele pe care le posedă și arată că nu deține alte acte, unitatea notificată este obligată să se pronunțe numai pe baza actelor depuse. Termenul pentru îndeplinirea obligației nu poate fi prorogat fără acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite. Prorogarea este posibilă numai dacă entitatea obligată să soluționeze notificarea, în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse, comunică notificatorului, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei.

Or, în prezenta cauză, recurentul nu a comunicat intimatelor în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării faptul că documentația depusă este insuficientă. In cauză, reclamantele, considerându-se persoane îndreptățite au formulat notificare, iar în acțiunea înregistrată la tribunal au precizat că au depus actele prin care fac dovada calității de proprietate ale bunului, ale dreptului de proprietate și ale preluării abuzive. Până la data de 27 septembrie 2006, când reclamantele s-au adresat justiției, unitatea notificată nu a răspuns în nici un mod notificării, încălcând în acest fel obligația ce îi revenea potrivit dispozițiilor legale de a se pronunța în termen de 60 de zile prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii reclamantelor.

Chiar dacă, prin lege, nu s-a instituit o sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, unitatea deținătoare nu poate nesocoti obligația ce îi revine. Cum, unitatea deținătoare a adoptat în cauză o atitudine vădită de încălcare a dispoziției legale, refuzând o perioadă așa de îndelungată să se pronunțe asupra cererii reclamantelor privind restituirea în natură a imobilului preluat abuziv ori acordarea de despăgubiri în echivalent, corect instanțele de fond și apel au hotărât admiterea acțiunii, aceasta având obligația să se pronunțe cu privire la notificare pe baza actelor depuse de reclamante. Astfel, recurentul a fost obligat să soluționeze notificarea în raport de actele depuse de intimatele reclamante prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate.

Trebuie reținut că, cererea reclamantelor adresată instanței a fost soluționată prin sentința civilă nr. 326 din 26 februarie 2007 de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Prin sentința civilă nr. 722 din 21 mai 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 326 din 26 februarie 2007, pronunțată de aceeași instanță, formulată de reclamantele T.I.C. și C.L.A. și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 lei (RON) în favoarea acestora. S-a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 281 2 C. proc. civ. referitoare la completarea dispozitivului hotărârii în caz de omisiune a instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu.

In acest sens, s-a avut în vedere că, pârâta ca urmare a soluționării acțiunii reclamantelor în sensul admiterii ei, a căzut în pretenții și conform art. 274 alin. (l) C. proc. civ. îi revine sarcina de a plăti cheltuielile de judecată avansate în proces de către partea adversă. Pârâta din cauză a declarat apel numai împotriva sentinței civile nr. 722 din 21 mai 2007, pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă, dar motivarea apelului o face în raport de soluția dată prin sentința civilă nr.326 din 26 februarie 2007 a aceleași instanțe. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 699 din 31 octombrie 2007 respinge apelul numai împotriva sentinței civile nr. 722 din 21 mai 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, privind completarea dispozitivului sentinței civile nr. 326 din 26 februarie 2007. Motivarea acestei decizii se referă însă la ambele sentințe.

Recursul declarat de pârâtă vizează decizia civilă nr. 699 din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și astfel cum s-a arătat mai sus, critica se referă la aspectele de nelegalitate privitor la interpretarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în mod greșit a fost obligată să emită dispoziție motivată față de notificarea reclamantelor. Deși în cauză s-au analizat aspectele invocate cu privire la soluția dată de instanța de fond, apreciindu-se corect aplicate dispozițiile legale în materie, instanței de recurs îi revine obligația să se pronunțe numai în limitele investirii, respectiv a criticii referitoare la sentința civilă nr. 722 din 21 mai 2007, menținută prin hotărârea recurată.

Este adevărat că, în mod corect instanța de apel a menținut soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 722 din 21 mai 2007 a Tribunalului municipiului București, secția a III-a civilă, prin care s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 326 din 26 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamante. In acest sens, sunt dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora jartea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată". Prin admiterea acțiunii reclamantelor, în contradictoriu cu pârâta, cea din urmă este căzută în pretențiuni și constatându-se că instanța a omis să se pronunțe și cu privire la această cerere, corect a fost admisă cererea de completare a dispozitivului.

Față de dispozițiile art. 302 1 C. proc. civ., în care se prevede ce trebuie să cuprindă cererea de recurs, la litera b. este indicată hotărârea care se atacă. In speță, fiind vorba de atacarea deciziei instanței de apel prin care s-a menținut soluția dată prin sentința civilă nr. 722 din 21 mai 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, instanța reținând că este temeinică și legală, urmează să respingă recursul.

Distinct de cele arătate, se impune precizarea că, deși în motivarea recursului se fac critici și cu privire la greșita menținere a sentinței nr. 326 din 20 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, instanța de recurs este legată să supună controlului judiciar numai hotărârea împotriva căreia s-a declarat recurs în mod expres, respectiv decizia nr. 699 din 31 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost soluționat apelul împotriva sentinței civile nr. 722 din 21 mai 2007. Deși critica din recurs se referă și la greșita menținere a sentinței civile nr. 326 din 26 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, trebuie reținut că recursul nu poate fi exercitat omissio medio, adică fără să se fi exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului ca în speța de față, cu privire la hotărârea precizată.

Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 699 din 31 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2008.