ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2252/2015

Decizia nr. 2252/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la 24 iunie 2011, sub nr. unic x/2/2011, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii - Autoritatea Rutieră Română, solicitând constatarea excepției nulității actului administrativ, respectiv a Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1007 din 13 decembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 1892/2006.

În motivarea acțiunii s-a arătat că normele se referă, între altele, la condițiile de licențiere pentru activități conexe în transporturi, inclusiv pentru intermediari (case de expediții).

Totodată, prin acest ordin a fost desființată instituția asigurării de răspundere și/sau de risc și a fost instituită scrisoarea de garanție bancară, nu mai mică de 50.000 euro.

A apreciat reclamanta că ordinul atacat încalcă prevederile art. 16, 45 și 53 din Constituție.

Astfel, prin stabilirea de taxe și condiții pentru autorizare se restrânge drastic exercițiul unor drepturi sau libertăți, deși nu sunt incidente situațiile de urgență prevăzute de art. 53 care să impună luarea unor astfel de măsuri.

De asemenea, reclamanta a solicitat, în baza art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1007 din 13 decembrie 2010, însă la termenul de judecată din data de 25 aprilie 2012, apărătorul reclamantei a precizat faptul că înțelege să renunțe la judecarea acestei cereri.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 5 decembrie 2011, pârâta Autoritatea Rutieră Română a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând admiterea acestei excepții și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin întâmpinarea depusă în ședința publică de la data de 7 decembrie 2011, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca lipsită de obiect.

Prin precizarea acțiunii depusă la data de 27 ianuarie 2012, reclamanta a investit instanța și cu excepția nelegalității Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 980/2011 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, care a abrogat OMTI nr. 1007 din 13 decembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului care a aprobat prin OMTI nr. 1892/2006.

În ședința publică din 7 martie 2012, reclamanta, prin apărător, a precizat că a înțeles să învestească instanța, atât cu acțiunea în constatarea nulității OMTI nr. 1007/2010, cât și cu excepția de nelegalitate a OMTI nr. 980/2011.

La data de 5 decembrie 2011, pârâta Autoritatea Rutieră Română a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin întâmpinarea depusă în ședință publică la data de 29 februarie 2012, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a OMTI nr. 980/2011, solicitând admiterea excepției și respingerea excepției de nelegalitate ca inadmisibilă.

Prin încheierea de ședință din 7 martie 2012, Curtea a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Rutieră Română, pentru motivele arătate în încheiere.

Ulterior, prin încheierea de ședință din 25 aprilie 2012, Curtea a respins excepțiile lipsei de obiect și inadmisibilității acțiunii precizate, invocate de pârât.

Prin Sentința nr. 2858 din 02 mai 2012 curtea a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Rutieră Română ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică

Prin Decizia nr. 7134 din 07 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A., a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01 iulie 2014 sub nr. de dosar x/2/2011*.

În rejudecare instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința nr. 3031 din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei de interes a cererii reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor; a fost respinsă cererea introdusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca fiind lipsită de interes.

Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a cererii de chemare în judecată curtea de apel a reținut că aceasta este întemeiată,urmând a fi admisă ca atare cu consecința respingerii ca lipsită de interes a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

A reținut Curtea de apel că limitele devoluțiunii recursului soluționat prin Decizia nr. 7134 din 07 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost parțiale, instanța de recurs fiind învestită cu recursul recurentei-reclamante prin care se critică partea din hotărâre prin care instanța de fond a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii ca neîntemeiată.

Așadar, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă A. nu a declarat recurs împotriva părții din Sentința nr. 2858 din 02 mai 2012 a Curții de Apel București prin care a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Rutieră Română ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a apreciat că partea din hotărâre referitoare la aceste părți a devenit definitivă prin nerecurare și a dobândit autoritate de lucru judecat prin raportare la prevederile art. 377 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ. potrivit cărora sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, nerecurate.

Curtea de apel a reținut că este admisibilă acțiunea în anulare a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ care a fost abrogat dacă se dovedește că acesta a produs efecte juridice pretins a fi vătămătoare pentru reclamantă în perioada în care actul administrativ a avut un caracter activ.

S-a apreciat că în cauză reclamanta nu justifică un interes în ce privește anularea Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1007 din 13 decembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul Ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 1892/2006 întrucât nu se face dovada faptului că aceasta a suferit consecințe juridice vătămătoare ca urmare a aplicării actului normativ menționat anterior.

S-a mai reținut că reclamanta nu invocă motive de nelegalitate a Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1007 din 13 decembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 1892/2006 care să conducă la concluzia nelegalității actului.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a învederat care sunt în opinia acesteia efectele negative care s-au produs prin executarea actului administrativ a cărui anulare se solicită, respectiv faptul că se impune obținerea suplimentară de documente-licențe pentru activități conexe transportului rutier și pentru alte cazuri-existența unei sucursale ori filiale, decât erau prevăzute de actul modificat prin ordinul a cărui anulare se solicită) și a arătat care sunt efectele pe care executarea acestui act administrativ le-a a avut,anterior abrogării acestuia asupra activității societăților de expediții, împrejurări care nu reprezintă elemente care să contureze nelegalitate actului administrativ a cărui anulare se solicită.

Au fost avute în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative apreciindu-se că Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1007 din 13 decembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul Ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 1892/2006 este emis în limitele și potrivit normelor care în ordonă, respectiv în conformitate cu prevederile cuprinse în O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere.

În concluzie a considerat judecătorul fondului că pretinsele urmări vătămătoare care derivă din executarea unui act administrativ nu se confundă cu motivele de nelegalitate ale acestuia, motiv pentru care curtea va admite excepția lipsei de interes a cererii de chemare în judecată și va respinge cererea ca lipsită de interes.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a a dezvoltat următoarele critici față de soluția adoptată de prima instanță, indicând incidenta motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. C. proc. civ.:

- în mod greșit prima instanță a reținut că reclamanta nu justifică un interes particular în susținerea acțiunii, având în vedere art. 3 din statut din care rezultă că rațiunea constituirii asociației o reprezintă apărarea intereselor membrilor, iar un act administrativ prejudiciabil reprezintă un temei suficient.

- s-a invocat contradictorialitatea motivării și aplicarea greșită a legii, având în vedere că prin ordinul atacat se creează discriminări în defavoarea caselor de expediții în raport cu alți agenți economici, instituindu-se și un veritabil monopol al ARR, ca fiind singura instituția abilitată să organizeze cursuri de formare profesională.

- instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004 referitoare la paguba iminentă.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței pronunțate și admiterea acțiunii.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Așa cum și prima instanță a reținut și cum s-a pronunțat constant instanța supremă, nu rămâne lipsită de interes acțiunea în anulare a unui act administrativ chiar dacă acesta a fost abrogat, în măsura în care, până la momentul ieșirii din vigoare, a produs efecte ce afectează interesul unei persoane iar abrogarea nu are efecte asupra drepturilor recunoscute prin actul normativ anterior abrogării.

Însă, cum în mod corect s-a arătat în sentința atacată, recurenta reclamantă nu a indicat și probat consecințele vătămătoare produse efectiv de actul administrativ abrogat și care impun intervenția instanței de contencios administrativ.

Legea nr. 554/2004, reglementează însă, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantei, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de fond a conchis în mod corect că reclamanta nu a făcut dovada unei vătămări într-un drept al său ori într-un interes legitim, înainte de abrogarea ordinului.

Nici în recurs, reclamanta nu a relevat elemente noi privind producerea unei astfel de vătămări până la data intrării în vigoare a noii reglementări, iar motivele invocate nu pot fi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 3031 din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2015.

Procesat de GGC - GV