ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3651/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele SC A.C.S.E. SRL, SC A.G.L. SRL, SC A.L.E. SRL, SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC D.T. SRL, SC G.E.D. SRL, SC H.T. SRL, SC I.L.E. SRL, SC M.T. SRL, SC P.I.S. SRL, SC P.C.I. SRL, SC K.S. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC S.T SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS, SC T. SRL au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii anularea parțială a Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172 din 12 noiembrie 2009, pentru modificarea și completarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 1892/2006.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că sunt deținătoare de licențe pentru activități conexe transportului rutier - activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public, iar prin dispozițiile cuprinse în Ordinul nr. 1172/2009 sunt afectate direct drepturile și interesele acestora în desfășurarea activității pentru care au obținut în mod legal licențele de funcționare. Au mai considerat reclamantele că Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1172/2009 este nelegal și netemeinic Au mai precizat reclamantele că prin Ordinul nr. 1172/2009 se încalcă prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

S-a mai precizat de către reclamante că prin dispozițiile art. 1 pct. 21 din Ordinul nr. 1172/2009 referitoare la modificarea art. 136 lit. e) din Ordinul nr. 1892/2006, se limitează clar accesul agenților economici la desfășurarea activităților conexe transportului rutier, respectiv activităților de intermediere a. operațiunilor de transport rutier public. Limitarea este data tocmai de condiția ca societățile comerciale care solicită licența să aibă un capital propriu în valoare de minimum 50.000 euro pentru acoperirea eventualelor daune provocate clienților, rezultate din efectuarea activității, iar în situația în care societățile comerciale sunt nou-înființate, capitalul propriu va fi înlocuit cu capitalul subscris și vărsat.

Ordinul mai prevede că în situația în care capitalul propriu, respectiv capitalul subscris și vărsat nu acoperă această valoare, se va completa cu scrisoare de garanție bancară. Prin sentința nr. 2667 din 2 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantele SC A.C.S.E. SRL, SC A.G.L. SRL, SC A.L.E. SRL, SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC D.T. SRL, SC G.E.D. SRL, SC H.T. SRL, SC I.L.E. SRL, SC M.T. SRL, SC P.I.S. SRL, SC P.C.I. SRL, SC K.S. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC S.T SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS, SC T. SRL ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut în esență următoarele: Emiterea ordinului contestat a fost impusă cu caracter obligatoriu de dispozițiile art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G.

nr. 74/2008 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, ale art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările și completările ulterioare, prevăzute în mod expres în preambulul Ordinului ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1172/2009. A reținut Curtea că aceste articole de lege reprezintă temeiul juridic care conferă Ministerului Transporturilor și Infrastructurii competența generală de a emite norme de aplicare a O.U.G. nr. 109/2005 și nu reprezintă articolele de lege a căror aplicare a fost detaliată prin dispozițiile contestate.

Astfel, s-a apreciat că ordinul contestat a fost emis de autoritatea competentă, în conformitate cu dispozițiile legale ce îi conferă pe deplin dreptul de a stabili cadrul legal de desfășurare a activităților specifice transporturilor, oportunitatea dispozițiilor contestate în speță fiind generată de asigurarea desfășurării acestor activități în condiții de maximă siguranță. Referitor la critica adusă ordinului prin prisma accesului liber la o activitate economică prevăzut de Constituție, s-a reținut faptul că potrivit art. 45 din Legea fundamentală acest drept este garantat de legiuitor prin actul normativ cu cea mai înaltă forță juridică în sistemul nostru de drept, în condițiile legii.

În același sens sunt și prevederile constituționale aferente art. 53, de care reclamanții, de asemenea, se prevalează în susținerea cererii lor, prin acest text fiind instituită posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor fundamentale prin lege, motivat de siguranță, în interpretarea lato sensu a textului fundamental prevăzut la acest articol. În contextul celor de mai sus, a reținut Curtea că ordinul contestat nu este nelegal nici prin prisma dispozițiilor fundamentale, rațiunile pentru care a fost emis fiind generate de interesul general cu privire la siguranța desfășurării activităților astfel reglementate, interes ce se definește în speță, într-un context legal reglementat.

Cu privire la criticile formulate de reclamanți prin prisma nerespectării dispozițiilor ce reglementează condițiile de desfășurare a unor activități comerciale organizate în temeiul Legii nr. 31/1990, privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare, s-a apreciat de instanță faptul că textul art. 1 pct. 21 din Ordinul contestat nu derogă de la prevederile Legii societăților comerciale. În ceea ce privește nerespectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, invocată de reclamante referitor la textul dispozițiilor art. V din Ordinul contestat s-a reținut că acest text dispune pentru viitor, având ca termen de referință o dată ulterioară chiar adoptării și publicării Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172/2009 în M. Of..

Ca atare nu s-a putut reține că prevederile art. V din Ordinul contestat retroactivează, astfel cum în mod greșit au sugerat reclamanții. A concluzionat Curtea că adoptarea Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172/2009 a fost realizată cu respectarea dispozițiilor privind transparența decizională, textul proiectului Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172/2009 fiind publicat în condițiile prevăzute la art. 6 alin. (4) din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică cu modificările și completările ulterioare. Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond au declarat recurs reclamantele SC A.C.S.E. SRL, SC A.G.L.

SRL, SC A.L.E. SRL, SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC D.T. SRL, SC D.T. SRL, SC G.E.D. SRL, SC H.T. SRL, SC I.L.E. SRL, SC M.T. SRL, SC P.I.S. SRL, SC P.C.I. SRL, SC K.S. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC S.T SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS și SC T. SRL, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., dispoziții care dau dreptul instanței de recurs de a examina cauza sub toate aspectele. Au fost invocate și dispozițiile art. 312 și art. 313 C. proc. civ., recurentele-reclamante solicitând în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Criticile formulate de reclamante, subsumate motivelor de recurs indicate, sunt în esență următoarele: 1) Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Instanța de fond nu a analizat cu argumente pro și contra susținerile recurentelor-reclamante, ci a preluat aproape integral susținerile intimatului-pârât, precizând că acesta are competența de a analiza activitatea specifică domeniului transporturilor și de a emite dispoziții legale care să confere pertinență acestor activități prin prisma dezideratelor politicii economice naționale, „cu asigurarea sine qua non a siguranței traficului”, ignorând faptul că nu există nicio legătură între „siguranța traficului” și siguranța plății serviciilor de transport către cei care desfășoară activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public, transportatorii la rândul lor fiind ținuți de o serie de obligații de plată pentru activitatea pe care o desfășoară.

Se invocă pe acest aspect doctrina juridică și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. 2) instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, dat fiind că, deși obiectul cererii de chemare în judecată a fost precizat în sensul că se solicită anularea parțială a Ordinului nr. 1172/2009 emis de pârât - art. I pct. 21, la art. 136 lit. c) și art. V - totuși în considerentele sentinței se face, în mod frecvent, referire la ordinul contestat, fiind analizat ordinul în ansamblul său.

3) pe fond, sentința primei instanțe este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât, deși în actele normative invocate în preambulul Ordinului nr. 1172/2009 nu sunt cuprinse dispoziții legale exprese de modificare și completare cu privire la condițiile de obținere a licenței pentru activități conexe transportului rutier - activitate de intermediere a operațiunilor de transport rutier public, totuși se aduc modificări condițiilor de licențiere, fiind nesocotite prevederile art. 45, art. 53 și art. 137 alin. (2) din Constituția României, referitoare la accesul liber al unei persoane la o activitate economică, restrângerea unor drepturi sau al unor libertăți precum și la faptul că moneda națională este leul, cu subdiviziunea sa, banul, circulația și înlocuirea acesteia cu moneda euro putând fi recunoscută doar prin lege organică.

În plus, arată recurentele-reclamante, instanța de fond a dat o interpretare greșită principiului neretroactivității legii, stabilind în mod eronat că prevederile din ordinul contestat a cărui anulare au solicitat-o, nu retroactivează. 4) dat fiind că în O.U.G. nr. 74/2008, cât și în legea de aprobare a acesteia, respectiv Legea nr. 218/2009, nu sunt cuprinse dispoziții legale exprese de modificare și modificare cu privire la condițiile de obținere a licenței pentru activități conexe transportului rutier, activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public, susțin recurentele-reclamante, nu există termen legal pentru adoptarea dispozițiilor art. I pct. 21 și art. V din Ordinul nr. 1172/2009.

5) prima instanță nu a observat că prin dispozițiile art. I pct. 21 și art. V din ordinul contestat se adaugă alte prevederi cadrului legal existent stabilit prin O.U.G. nr. 109/2005, cu modificările și completările ulterioare și în plus se creează o situație dezavantajoasă din punct de vedere al drepturilor celor care desfășoară activități conexe de transfer rutier - activitate de intermediere a operațiunilor de transport rutier public, care este reglementată prin O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, fiind dovedită vătămarea adusă recurentelor într-un drept al acestora ori într-un interes legitim „de o autoritate publică”.

6) prin dispozițiile art. I pct. 21 și art. V din ordinul contestat, susțin recurentele-reclamante, se derogă și de la legea specială în materie de înființare a societăților comerciale, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, lege organică ce conține reglementări și cu privire la condiția referitoare la capitalul social al unei societăți comerciale, în raport de forma acesteia, societate cu răspundere limitată sau societate pe acțiuni, cuantumul stabilit fiind cu mult sub cel de 50.000 euro, stabilit prin ordinul contestat, în condițiile în care acest cuantum este introdus și ca o condiție pentru a accede la desfășurarea unei activități conexe transportului rutier.

7) instanța de fond nu a observat că prevederile art. V din Ordinul nr. 1172/2009 emis de intimatul-pârât au ca efect aplicarea retroactivă a legii, de vreme ce aceste prevederi condiționează menținerea licenței dobândită anterior, prin respectarea legilor în vigoare la acel moment, de îndeplinirea unor condiții noi, printre care și întregirea capitalului social la 50.000 euro, în caz contrar licența obținută urmând a fi retrasă. 8) schimbarea condițiilor de obținere a licenței chiar pe parcursul valabilității acesteia, susțin recurentele-reclamante, afectează securitatea raporturilor juridice administrative dintre autoritatea publică centrală și cei care doresc să desfășoare activități conexe transportului rutier - activități de intermediere a operațiunilor de transport public.

Intimatul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport de întreg materialul probator administrat în cauză și legislația incidentă, Înalta Curte constată că este fondat și urmează a fi admis, potrivit art. 312 C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Ordinul nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 pentru modificarea și completarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 1892/2006, a fost emis de Ministrul Transporturilor și Infrastructurii, în temeiul prevederilor art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G.

nr. 74/2008 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere și ale art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările și completări ulterioare, precum și ale art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 76/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, cu modificările și completările ulterioare. Art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 74/ 2008 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, menționează că „Art.

III se modifică și va avea următorul cuprins - Ministerul Transporturilor și Infrastructurii va modifica în mod corespunzător Normele privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 1892/2006, cu modificările și completările ulterioare”, iar art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr.109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările și completările ulterioare, text de lege modificat prin Legea nr. 218/2009, prevede că „Procedurile de suspendare a dreptului de utilizare a unui vehicul, precum și de reținere a certificatului de înmatriculare și a plăcuțelor de înmatriculare, conform prevederilor alin. 1 și 3, se stabilesc prin norme de către autoritatea competentă”.

În temeiul celor două prevederi legale enunțate, intimatul-pârât Ministrul Transporturilor și Infrastructurii a emis Ordinul nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 contestat în privința dispozițiilor cuprinse în art. I pct. 21 - și potrivit cărora litera e) a art. 136 se modifică și va avea următorul cuprins: „e) în funcție de forma juridică de organizare (i) copie legalizată a ultimului bilanț contabil înregistrat la administrația financiară din care să reiasă că societatea comercială are un capital propriu în valoare de minimum 50.000 euro pentru acoperirea eventualelor daune provocate clienților, rezultate din efectuarea activității: în situația în care societățile comerciale sunt nou înființate, capitalul propriu va fi înlocuit cu capitalul subscris și vărsat; în situația în care capitalul propriu, respectiv capitalul subscris și vărsat nu acoperă această valoare se va completa cu scrisoare de garanție bancară”, precum și a celor cuprinse în art. V, potrivit cărora „Până la data de 31 martie 2010, deținătorii de licență pentru activități conexe transportului rutier - activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public care au obținut licența în baza asigurării pentru răspundere civilă pentru activități conexe vor depune la agenția teritorială a Autorității Rutiere Române emite documentele prevăzute la art. 136 lit. e),

în caz contrar licența pentru activități conexe transportului rutier - activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public deținută va fi retrasă”. Astfel cum corect susțin recurentele-reclamante în recursul formulat, prin cele două acte normative - O.U.G. nr. 74/2008 și Legea nr. 218/2009, de aprobare a ordonanței, nu s-au adus în mod expres modificări și completări cu privire la condițiile de obținere a licenței pentru activitățile conexe transportului rutier – activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public, așa încât cele două prevederi din ordinul contestat, care introduc practic o nouă condiție de obținere a licenței pentru activități conexe transportului rutier, aceea ca societățile comerciale să aibă un capital propriu în valoare de minimum 50.000 euro, pentru acoperirea eventualelor pagube provocate clienților, rezultate din efectuarea activității, sunt nelegale.

Este adevărat că potrivit art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 care a modificat art. III din O.U.G. nr. 74/2008, se impunea modificarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 1892/2006 cu modificările și completările ulterioare, însă, cu respectarea sintagmei folosite de text, aceea de a se „modifica în mod corespunzător”, adică respectând conținutul dispozițiilor legale exprese de modificare și completare. Or, așa cum s-a precizat deja, modificarea în mod corespunzător a normelor în cauză nu putea avea în vedere decât modificarea normelor existente aprobate prin Ordinul nr. 1892/2006, ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G.

nr. 74/2008 și prin Legea nr. 218/2009 de aprobare a acestei ordonanțe, modificări care nicidecum nu se refereau la condiția de obținere a licenței, aceea de a dispune de un capital propriu în valoare de 50.000 euro. Cât timp deci, nu au fost aduse modificări sub acest aspect, actului de bază - O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, nu puteau fi emise norme metodologice noi, care să conțină prevederi de tipul celor contestate de reclamante, norme care, mai mult, au completat însăși dispozițiile legale în baza cărora au fost emise.

Este de precizat faptul că prin aceste dispoziții contestate de recurentele-reclamante, Ordinul nr. 1172/2009 încalcă și prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă”. În ierarhia actelor normative și al forței juridice a acestora, ordinul atacat este o normă interpretativă, de aplicare a O.U.G.

nr. 109/2005, cu modificările și completările ulterioare, fiind deci un act juridic cu caracter normativ de nivel inferior, care nu poate depăși limitele actului normativ de nivel superior pe care îl interpretează, în același sens fiind și dispozițiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora „proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia”.

Pe de altă parte, astfel cum corect susțin recurentele-reclamante, art. V din Ordinul nr. 1172/2009 prin mențiunea ce o cuprinde „în caz contrar licența pentru activități conexe transportului rutier, activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public deținută, va fi retrasă”, are ca efect aplicarea retroactivă a legii, deoarece impune celor care au obținut recunoașterea unui drept, respectiv obținerea licenței pentru activități conexe, anterior emiterii ordinului contestat, prin respectarea legilor în vigoare la acel moment, condiții noi care nu au existat la momentul eliberării licenței, neîndeplinirea acestora având drept consecință retragerea licenței înainte de expirarea sa valabilă.

O astfel de dispoziție încalcă chiar dispozițiile actului normativ de bază prin limitarea termenelor de valabilitate al licențelor pentru activități conexe, art. 40 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, cu modificările și completările ulterioare, menționând în mod expres că „Licența pentru activități conexe transportului rutier se eliberează pentru fiecare activitate conexă efectuată, perioada de valabilitate a acesteia fiind de 5 ani”, iar art. 64 1 alin. (1) din Capitolul XI - Dispoziții tranzitorii, prevede că „licențele de transport public, licențele de transport în interes propriu, autorizațiile de transport în interes propriu, licențele pentru activități conexe, valabile la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență, își mențin valabilitatea până la data următoarei vizări”.

Dar, chiar Legea nr. 218/2009, care aduce modificări în privința licențelor de traseu, prevede în art. II că „Licențele de traseu eliberate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân în vigoare până la expirarea termenului lor de valabilitate”. Sunt încălcate astfel și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Mai mult, astfel cum susțin recurentele, schimbarea condițiilor de obținere a licenței chiar pe parcursul valabilității acesteia, afectează securitatea raporturilor juridice administrative dintre autoritatea publică centrală și persoana care dorește să desfășoare activități conexe transportului rutier - activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public.

Ceea ce este relevant în speță și care vine în sprijinul solicitării recurentelor-reclamante, de anulare parțială a ordinului contestat, este și faptul că, urmare memoriului formulat, Consiliul Concurenței a apreciat că noua condiție de licențiere pentru operatorii de servicii de intermediere a operațiunilor de transport rutier public, menționată la art. I pct. 21 din Ordinul Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172/2009 „creează premisele unei restricționări a concurenței pe piața acestor servicii, constituind o barieră la intrare pentru potențialii agenți economici, iar pentru cei deja licențiați având ca efecte eliminarea celor care nu îndeplinesc noua condiție”. Or, potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G.

nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, actualmente Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, are, printre alte atribuții, și pe aceea de a „asigura condițiile unui mediu concurențial normal în activitatea de transport rutier, în corelație cu celelalte moduri de transport și între operatorii de transport rutier”.

Recurentele-reclamante sunt, așadar, îndreptățite să se considere vătămate într-un drept al lor ori într-un interes legitim, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, prin cele două dispoziții din ordinul atacat, dispoziții care au avut drept urmare încălcarea unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituția României, cum ar fi accesul liber al persoanei la o activitate economică (art. 45), restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți (art. 53), restrângere care se poate dispune numai prin lege și în anumite condiții, totodată aceste dispoziții instituind și o discriminare, pe de o parte față de agenții economici care desfășoară alte activități decât cele pentru care s-a instituit limitarea după criteriul capitalului social în valoare de minim 50.000 euro, iar pe de altă parte, de societățile comerciale care s-au înființat înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1172/2009.

Nu în ultimul rând, aceste modificări contravin și dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, lege organică, specială, cu privire la condițiile legale de înființare a societăților comerciale, inclusiv cu privire la condiția referitoare la capitalul social al unei societăți comerciale, indiferent de activitatea pe care o desfășoară.

Ca o consecință a celor expuse, rezultă în mod evident că prima instanță, numai printr-o aplicare greșită a legii și o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, a pronunțat soluția de respingere a acțiunii reclamantelor, având ca obiect anularea parțială a Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 cu privire la art. I pct. 21 și art. V. Susținerile intimatului-pârât, însușite în totalitate de către instanța de fond, cum că ordinul a fost emis în condiții de legalitate, motivat de faptul că prin aceste dispoziții s-a urmărit „asigurarea sine qua non a siguranței traficului”, pentru ca apoi, în întâmpinarea depusă în recurs să precizeze că textul art. contestat în speță, impune operatorilor activităților conexe transporturilor rutiere, demonstrarea îndeplinirii unei bonități economice și a unei capacități financiare care să le permită stingerea oricăror obligații pecuniare rezultate din eventuala derulare defectuoasă a activității lor, nu pot fi primite de instanța de control judiciar.

În primul rând, intimatul-pârât demonstrează o inconsecvență în a motiva emiterea acestor dispoziții legale contestate, iar în al doilea rând este de observat că nu există nicio legătură între „siguranța traficului” și siguranța plății serviciilor de transport de către cei care desfășoară activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public. Pe de altă parte, astfel cum în mod corect critică sentința instanței de fond recurentele, motivarea acesteia este deficitară, pentru că deși prima instanță arată că emiterea ordinului contestat este legală, fiind impusă de dispozițiile art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 74/2008 pentru modificarea și completarea O.U.G.

nr. 109/2005 privind transporturile rutiere precum și de dispozițiile art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificări și completări ulterioare, nu analizează în niciun fel conținutul acestor texte de lege, concluzionând pur și simplu că ordinul a fost emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative precum și cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituția României, în concordanță și cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

De fapt, în motivarea sentinței pronunțate, instanța fondului se rezumă la a demonstra că modificarea condițiilor în care se poate obține și chiar menține licența obținută deja pentru exercitarea activităților conexe transporturilor rutiere, este motivată de garantarea siguranței desfășurării unor astfel de activități, ceea ce impune și posibilitatea de a spori capacitatea financiară a acestor societăți care să le permită stingerea oricăror obligații pecuniare rezultate din eventuala derulare defectuoasă a activității. Instanța de fond nu a analizat tocmai ce era importat în cauză și anume, nu a demonstrat necesitatea emiterii acestui ordin în raport de dispozițiile legale enunțate în preambulul său.

Cum însă nu este necesară administrarea de probe noi, la dosar existând probe suficiente, probe ce au fost analizate în recurs, instanța de control judiciar complinind lipsurile în ce privește motivarea deficitară a sentinței, se constată că nu se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre judecare, astfel cum au solicitat recurentele, fiind posibilă modificarea sentinței în recurs. Așadar, soluția ce urmează a fi pronunțată, potrivit considerentelor expuse, este aceea de admitere a recursului în baza art. 312 C. proc. civ., recurs ce se privește ca fondat, iar sentința instanței de fond modificată, în sensul admiterii acțiunii și a anulării parțiale a Ordinului nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 emis de Ministrul Transporturilor și Infrastructurii - în ce privește art. I pct. 21 și art. V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC G.E.D. SRL, SC I.L.E. SRL, SC K.S. SRL, SC P.C.I. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS împotriva sentinței nr. 2667 din 2 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea formulată de reclamante. Dispune anularea parțială a Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 cu privire la art. I pct. 21 și art. V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.