ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3651/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3651/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele

SC A.C.S.E. SRL, SC A.G.L. SRL, SC A.L.E. SRL, SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC

D.T. SRL, SC G.E.D. SRL, SC H.T. SRL, SC I.L.E. SRL, SC M.T. SRL, SC P.I.S. SRL,

SC P.C.I. SRL, SC K.S. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC S.T SRL, SC T.L. SRL, SC

T.T.L.I. SCS, SC T. SRL au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii anularea parțială a Ordinului Ministrului Transporturilor și

Infrastructurii nr. 1172 din 12 noiembrie 2009, pentru modificarea și completarea

Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților

conexe acestora, aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor

și Turismului nr. 1892/2006.

În motivarea acțiunii,

reclamantele au arătat că sunt deținătoare de licențe pentru activități conexe transportului

rutier - activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public,

iar prin dispozițiile cuprinse în Ordinul nr. 1172/2009 sunt afectate direct drepturile

și interesele acestora în desfășurarea activității pentru care au obținut în mod

legal licențele de funcționare.

Au mai considerat reclamantele

că Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1172/2009 este nelegal

și netemeinic

Au mai precizat reclamantele

că prin Ordinul nr. 1172/2009 se încalcă prevederile art. 4 alin. (3) din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „actele

normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului

se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

S-a mai precizat de către

reclamante că prin dispozițiile art. 1 pct. 21 din Ordinul nr. 1172/2009 referitoare

la modificarea art. 136 lit. e) din Ordinul nr. 1892/2006, se limitează clar accesul

agenților economici la desfășurarea activităților conexe transportului rutier, respectiv

activităților de intermediere a. operațiunilor de transport rutier public. Limitarea

este data tocmai de condiția ca societățile comerciale care solicită licența să

aibă un capital propriu în valoare de minimum 50.000 euro pentru acoperirea eventualelor

daune provocate clienților, rezultate din efectuarea activității, iar în situația

în care societățile comerciale sunt nou-înființate, capitalul propriu va fi înlocuit

cu capitalul subscris și vărsat. Ordinul mai prevede că în situația în care capitalul

propriu, respectiv capitalul subscris și vărsat nu acoperă această valoare, se va

completa cu scrisoare de garanție bancară.

Prin sentința nr. 2667

din 2 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantele SC A.C.S.E. SRL, SC

A.G.L. SRL, SC A.L.E. SRL, SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC D.T. SRL, SC G.E.D. SRL,

SC H.T. SRL, SC I.L.E. SRL, SC M.T. SRL, SC P.I.S. SRL, SC P.C.I. SRL, SC K.S.

SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC S.T SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS, SC T.

SRL ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre s-au reținut în esență următoarele:

Emiterea ordinului contestat

a fost impusă cu caracter obligatoriu de dispozițiile art. I pct. 29 din Legea

nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 74/2008 pentru modificarea și completarea

O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, ale art. 62 alin. (4) din O.U.G.

nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 102/2006, cu modificările și completările ulterioare, prevăzute în

mod expres în preambulul Ordinului ministrului transporturilor și infrastructurii

nr. 1172/2009.

A reținut Curtea că aceste

articole de lege reprezintă temeiul juridic care conferă Ministerului Transporturilor

și Infrastructurii competența generală de a emite norme de aplicare a O.U.G.

nr. 109/2005 și nu reprezintă articolele de lege a căror aplicare a fost detaliată

prin dispozițiile contestate.

Astfel, s-a apreciat că

ordinul contestat a fost emis de autoritatea competentă, în conformitate cu dispozițiile

legale ce îi conferă pe deplin dreptul de a stabili cadrul legal de desfășurare

a activităților specifice transporturilor, oportunitatea dispozițiilor contestate

în speță fiind generată de asigurarea desfășurării acestor activități în condiții

de maximă siguranță.

Referitor la critica adusă

ordinului prin prisma accesului liber la o activitate economică prevăzut de Constituție,

s-a reținut faptul că potrivit art. 45 din Legea fundamentală acest drept este garantat

de legiuitor prin actul normativ cu cea mai înaltă forță juridică în sistemul nostru

de drept, în condițiile legii.

În același sens sunt și

prevederile constituționale aferente art. 53, de care reclamanții, de asemenea,

se prevalează în susținerea cererii lor, prin acest text fiind instituită posibilitatea

restrângerii exercițiului drepturilor fundamentale prin lege, motivat de siguranță,

în interpretarea lato sensu a textului fundamental prevăzut la acest articol.

În contextul celor de

mai sus, a reținut Curtea că ordinul contestat nu este nelegal nici prin prisma

dispozițiilor fundamentale, rațiunile pentru care a fost emis fiind generate de

interesul general cu privire la siguranța desfășurării activităților astfel reglementate,

interes ce se definește în speță, într-un context legal reglementat.

Cu privire la criticile

formulate de reclamanți prin prisma nerespectării dispozițiilor ce reglementează

condițiile de desfășurare a unor activități comerciale organizate în temeiul Legii

nr. 31/1990, privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare,

s-a apreciat de instanță faptul că textul art. 1 pct. 21 din Ordinul contestat nu

derogă de la prevederile Legii societăților comerciale.

În ceea ce privește nerespectarea

prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, invocată de reclamante referitor

la textul dispozițiilor art. V din Ordinul contestat s-a reținut că acest text dispune

pentru viitor, având ca termen de referință o dată ulterioară chiar adoptării și

publicării Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172/2009

în M. Of..

Ca atare nu s-a putut

reține că prevederile art. V din Ordinul contestat retroactivează, astfel cum în

mod greșit au sugerat reclamanții.

A concluzionat Curtea

că adoptarea Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172/2009

a fost realizată cu respectarea dispozițiilor privind transparența decizională,

textul proiectului Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr.

1172/2009 fiind publicat în condițiile prevăzute la art. 6 alin. (4) din Legea

nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică cu modificările

și completările ulterioare.

Împotriva sentinței pronunțată

de instanța de fond au declarat recurs reclamantele SC A.C.S.E. SRL, SC A.G.L.

SRL, SC A.L.E. SRL, SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC D.T. SRL, SC D.T. SRL, SC

G.E.D. SRL, SC H.T. SRL, SC I.L.E. SRL, SC M.T. SRL, SC P.I.S. SRL, SC P.C.I.

SRL, SC K.S. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC S.T SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I.

SCS și SC T. SRL, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - „hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii”, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „instanța a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia”, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii”, precum și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., dispoziții

care dau dreptul instanței de recurs de a examina cauza sub toate aspectele.

Au fost invocate și dispozițiile

art. 312 și art. 313 C. proc. civ., recurentele-reclamante solicitând în principal,

casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Criticile formulate de

reclamante, subsumate motivelor de recurs indicate, sunt în esență următoarele:

1) Hotărârea atacată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine

de natura pricinii.

Instanța de fond nu a

analizat cu argumente pro și contra susținerile recurentelor-reclamante, ci a preluat

aproape integral susținerile intimatului-pârât, precizând că acesta are competența

de a analiza activitatea specifică domeniului transporturilor și de a emite dispoziții

legale care să confere pertinență acestor activități prin prisma dezideratelor politicii

economice naționale, „cu asigurarea sine qua non a siguranței traficului”, ignorând

faptul că nu există nicio legătură între „siguranța traficului” și siguranța plății

serviciilor de transport către cei care desfășoară activități de intermediere a

operațiunilor de transport rutier public, transportatorii la rândul lor fiind ținuți

de o serie de obligații de plată pentru activitatea pe care o desfășoară.

Se invocă pe acest aspect

doctrina juridică și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

2) instanța de fond, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia, dat fiind că, deși obiectul cererii de chemare în

judecată a fost precizat în sensul că se solicită anularea parțială a Ordinului

nr. 1172/2009 emis de pârât - art. I pct. 21, la art. 136 lit. c) și art. V - totuși

în considerentele sentinței se face, în mod frecvent, referire la ordinul contestat,

fiind analizat ordinul în ansamblul său.

3) pe fond, sentința primei

instanțe este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, întrucât, deși în actele normative invocate în preambulul Ordinului

nr. 1172/2009 nu sunt cuprinse dispoziții legale exprese de modificare și completare

cu privire la condițiile de obținere a licenței pentru activități conexe transportului

rutier - activitate de intermediere a operațiunilor de transport rutier public,

totuși se aduc modificări condițiilor de licențiere, fiind nesocotite prevederile

art. 45, art. 53 și art. 137 alin. (2) din Constituția României, referitoare la

accesul liber al unei persoane la o activitate economică, restrângerea unor drepturi

sau al unor libertăți precum și la faptul că moneda națională este leul, cu subdiviziunea

sa, banul, circulația și înlocuirea acesteia cu moneda euro putând fi recunoscută

doar prin lege organică.

În plus, arată recurentele-reclamante,

instanța de fond a dat o interpretare greșită principiului neretroactivității legii,

stabilind în mod eronat că prevederile din ordinul contestat a cărui anulare au

solicitat-o, nu retroactivează.

4) dat fiind că în O.U.G.

nr. 74/2008, cât și în legea de aprobare a acesteia, respectiv Legea nr. 218/2009,

nu sunt cuprinse dispoziții legale exprese de modificare și modificare cu privire

la condițiile de obținere a licenței pentru activități conexe transportului rutier,

activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public, susțin recurentele-reclamante,

nu există termen legal pentru adoptarea dispozițiilor art. I pct. 21 și art. V din

Ordinul nr. 1172/2009.

5) prima instanță nu a

observat că prin dispozițiile art. I pct. 21 și art. V din ordinul contestat se

adaugă alte prevederi cadrului legal existent stabilit prin O.U.G. nr. 109/2005,

cu modificările și completările ulterioare și în plus se creează o situație dezavantajoasă

din punct de vedere al drepturilor celor care desfășoară activități conexe de transfer

rutier - activitate de intermediere a operațiunilor de transport rutier public,

care este reglementată prin O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere,

fiind dovedită vătămarea adusă recurentelor într-un drept al acestora ori într-un

interes legitim „de o autoritate publică”.

6) prin dispozițiile

art. I pct. 21 și art. V din ordinul contestat, susțin recurentele-reclamante, se

derogă și de la legea specială în materie de înființare a societăților comerciale,

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, lege organică ce conține reglementări și cu privire la

condiția referitoare la capitalul social al unei societăți comerciale, în raport

de forma acesteia, societate cu răspundere limitată sau societate pe acțiuni, cuantumul

stabilit fiind cu mult sub cel de 50.000 euro, stabilit prin ordinul contestat,

în condițiile în care acest cuantum este introdus și ca o condiție pentru a accede

la desfășurarea unei activități conexe transportului rutier.

7) instanța de fond nu

a observat că prevederile art. V din Ordinul nr. 1172/2009 emis de intimatul-pârât

au ca efect aplicarea retroactivă a legii, de vreme ce aceste prevederi condiționează

menținerea licenței dobândită anterior, prin respectarea legilor în vigoare la acel

moment, de îndeplinirea unor condiții noi, printre care și întregirea capitalului

social la 50.000 euro, în caz contrar licența obținută urmând a fi retrasă.

8) schimbarea condițiilor

de obținere a licenței chiar pe parcursul valabilității acesteia, susțin recurentele-reclamante,

afectează securitatea raporturilor juridice administrative dintre autoritatea publică

centrală și cei care doresc să desfășoare activități conexe transportului rutier

- activități de intermediere a operațiunilor de transport public.

Intimatul Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat

și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Analizând recursul formulat,

prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport de întreg materialul probator

administrat în cauză și legislația incidentă, Înalta Curte constată că este fondat

și urmează a fi admis, potrivit art. 312 C. proc. civ., pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Ordinul nr. 1172 din 12

noiembrie 2009 pentru modificarea și completarea Normelor privind organizarea și

efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora aprobate prin

Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 1892/2006,

a fost emis de Ministrul Transporturilor și Infrastructurii, în temeiul prevederilor

art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 74/2008 pentru

modificarea și completarea O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere și

ale art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările și completări

ulterioare, precum și ale art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 76/2009 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, cu modificările

și completările ulterioare.

Art. I pct. 29 din Legea

nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 74/ 2008 pentru modificarea și completarea

O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, menționează că „Art. III se

modifică și va avea următorul cuprins - Ministerul Transporturilor și Infrastructurii

va modifica în mod corespunzător Normele privind organizarea și efectuarea transporturilor

rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului nr. 1892/2006, cu modificările și completările ulterioare”,

iar art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr.109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările și completările

ulterioare, text de lege modificat prin Legea nr. 218/2009, prevede că „Procedurile

de suspendare a dreptului de utilizare a unui vehicul, precum și de reținere a certificatului

de înmatriculare și a plăcuțelor de înmatriculare, conform prevederilor alin. 1

și 3, se stabilesc prin norme de către autoritatea competentă”.

În temeiul celor două

prevederi legale enunțate, intimatul-pârât Ministrul Transporturilor și Infrastructurii

a emis Ordinul nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 contestat în privința dispozițiilor

cuprinse în art. I pct. 21 - și potrivit cărora litera e) a art. 136 se modifică

și va avea următorul cuprins: „e) în funcție de forma juridică de organizare (i)

copie legalizată a ultimului bilanț contabil înregistrat la administrația financiară

din care să reiasă că societatea comercială are un capital propriu în valoare de

minimum 50.000 euro pentru acoperirea eventualelor daune provocate clienților, rezultate

din efectuarea activității: în situația în care societățile comerciale sunt nou

înființate, capitalul propriu va fi înlocuit cu capitalul subscris și vărsat; în

situația în care capitalul propriu, respectiv capitalul subscris și vărsat nu acoperă

această valoare se va completa cu scrisoare de garanție bancară”, precum și a celor

cuprinse în art. V, potrivit cărora „Până la data de 31 martie 2010, deținătorii

de licență pentru activități conexe transportului rutier - activități de intermediere

a operațiunilor de transport rutier public care au obținut licența în baza asigurării

pentru răspundere civilă pentru activități conexe vor depune la agenția teritorială

a Autorității Rutiere Române emite documentele prevăzute la art. 136 lit. e), în

caz contrar licența pentru activități conexe transportului rutier - activități de

intermediere a operațiunilor de transport rutier public deținută va fi retrasă”.

Astfel cum corect susțin

recurentele-reclamante în recursul formulat, prin cele două acte normative - O.U.G.

nr. 74/2008 și Legea nr. 218/2009, de aprobare a ordonanței, nu s-au adus în mod

expres modificări și completări cu privire la condițiile de obținere a licenței

pentru activitățile conexe transportului rutier – activități de intermediere a operațiunilor

de transport rutier public, așa încât cele două prevederi din ordinul contestat,

care introduc practic o nouă condiție de obținere a licenței pentru activități conexe

transportului rutier, aceea ca societățile comerciale să aibă un capital propriu

în valoare de minimum 50.000 euro, pentru acoperirea eventualelor pagube provocate

clienților, rezultate din efectuarea activității, sunt nelegale.

Este adevărat că potrivit

art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 care a modificat art. III din O.U.G. nr. 74/2008,

se impunea modificarea Normelor privind organizarea și efectuarea transporturilor

rutiere și a activităților conexe acestora aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului nr. 1892/2006 cu modificările și completările ulterioare,

însă, cu respectarea sintagmei folosite de text, aceea de a se „modifica în mod

corespunzător”, adică respectând conținutul dispozițiilor legale exprese de modificare

și completare.

Or, așa cum s-a precizat

deja, modificarea în mod corespunzător a normelor în cauză nu putea avea în vedere

decât modificarea normelor existente aprobate prin Ordinul nr. 1892/2006, ca urmare

a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 74/2008 și prin Legea nr. 218/2009 de aprobare

a acestei ordonanțe, modificări care nicidecum nu se refereau la condiția de obținere

a licenței, aceea de a dispune de un capital propriu în valoare de 50.000 euro.

Cât timp deci, nu au fost

aduse modificări sub acest aspect, actului de bază - O.U.G. nr. 109/2005 privind

transporturile rutiere, nu puteau fi emise norme metodologice noi, care să conțină

prevederi de tipul celor contestate de reclamante, norme care, mai mult, au completat

însăși dispozițiile legale în baza cărora au fost emise.

Este de precizat faptul

că prin aceste dispoziții contestate de recurentele-reclamante, Ordinul nr. 1172/2009

încalcă și prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, potrivit cărora „actele normative date în executarea

legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit

normelor care le ordonă”.

În ierarhia actelor normative

și al forței juridice a acestora, ordinul atacat este o normă interpretativă, de

aplicare a O.U.G. nr. 109/2005, cu modificările și completările ulterioare, fiind

deci un act juridic cu caracter normativ de nivel inferior, care nu poate depăși

limitele actului normativ de nivel superior pe care îl interpretează, în același

sens fiind și dispozițiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora

„proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate

depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contraveni

principiilor și dispozițiilor acestuia”.

Pe de altă parte, astfel

cum corect susțin recurentele-reclamante, art. V din Ordinul nr. 1172/2009 prin

mențiunea ce o cuprinde „în caz contrar licența pentru activități conexe transportului

rutier, activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public deținută,

va fi retrasă”, are ca efect aplicarea retroactivă a legii, deoarece impune celor

care au obținut recunoașterea unui drept, respectiv obținerea licenței pentru activități

conexe, anterior emiterii ordinului contestat, prin respectarea legilor în vigoare

la acel moment, condiții noi care nu au existat la momentul eliberării licenței,

neîndeplinirea acestora având drept consecință retragerea licenței înainte de expirarea

sa valabilă.

O astfel de dispoziție

încalcă chiar dispozițiile actului normativ de bază prin limitarea termenelor de

valabilitate al licențelor pentru activități conexe, art. 40 alin. (2) din O.U.G.

nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, cu modificările și completările ulterioare,

menționând în mod expres că „Licența pentru activități conexe transportului rutier

se eliberează pentru fiecare activitate conexă efectuată, perioada de valabilitate

a acesteia fiind de 5 ani”, iar art. 64

1

alin. (1) din Capitolul XI -

Dispoziții tranzitorii, prevede că „licențele de transport public, licențele de

transport în interes propriu, autorizațiile de transport în interes propriu, licențele

pentru activități conexe, valabile la data intrării în vigoare a legii de aprobare

a prezentei ordonanțe de urgență, își mențin valabilitatea până la data următoarei

vizări”.

Dar, chiar Legea nr. 218/2009,

care aduce modificări în privința licențelor de traseu, prevede în art. II că „Licențele

de traseu eliberate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân în vigoare

până la expirarea termenului lor de valabilitate”.

Sunt încălcate astfel

și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României care prevede că legea

dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Mai mult, astfel cum susțin

recurentele, schimbarea condițiilor de obținere a licenței chiar pe parcursul valabilității

acesteia, afectează securitatea raporturilor juridice administrative dintre autoritatea

publică centrală și persoana care dorește să desfășoare activități conexe transportului

rutier - activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public.

Ceea ce este relevant

în speță și care vine în sprijinul solicitării recurentelor-reclamante, de anulare

parțială a ordinului contestat, este și faptul că, urmare memoriului formulat, Consiliul

Concurenței a apreciat că noua condiție de licențiere pentru operatorii de servicii

de intermediere a operațiunilor de transport rutier public, menționată la art. I

pct. 21 din Ordinul Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172/2009

„creează premisele unei restricționări a concurenței pe piața acestor servicii,

constituind o barieră la intrare pentru potențialii agenți economici, iar pentru

cei deja licențiați având ca efecte eliminarea celor care nu îndeplinesc noua condiție”.

Or, potrivit art. 5

alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului, actualmente Ministerul Transporturilor și Infrastructurii,

are, printre alte atribuții, și pe aceea de a „asigura condițiile unui mediu concurențial

normal în activitatea de transport rutier, în corelație cu celelalte moduri de transport

și între operatorii de transport rutier”.

Recurentele-reclamante

sunt, așadar, îndreptățite să se considere vătămate într-un drept al lor ori într-un

interes legitim, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ,

prin cele două dispoziții din ordinul atacat, dispoziții care au avut drept urmare

încălcarea unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituția României, cum ar

fi accesul liber al persoanei la o activitate economică (art. 45), restrângerea

exercițiului unor drepturi sau libertăți (art. 53), restrângere care se poate dispune

numai prin lege și în anumite condiții, totodată aceste dispoziții instituind și

o discriminare, pe de o parte față de agenții economici care desfășoară alte activități

decât cele pentru care s-a instituit limitarea după criteriul capitalului social

în valoare de minim 50.000 euro, iar pe de altă parte, de societățile comerciale

care s-au înființat înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1172/2009.

Nu în ultimul rând, aceste

modificări contravin și dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 privind societățile

comerciale, lege organică, specială, cu privire la condițiile legale de înființare

a societăților comerciale, inclusiv cu privire la condiția referitoare la capitalul

social al unei societăți comerciale, indiferent de activitatea pe care o desfășoară.

Ca o consecință a celor

expuse, rezultă în mod evident că prima instanță, numai printr-o aplicare greșită

a legii și o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, a pronunțat

soluția de respingere a acțiunii reclamantelor, având ca obiect anularea parțială

a Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172 din 12

noiembrie 2009 cu privire la art. I pct. 21 și art. V.

Susținerile intimatului-pârât,

însușite în totalitate de către instanța de fond, cum că ordinul a fost emis în

condiții de legalitate, motivat de faptul că prin aceste dispoziții s-a urmărit

„asigurarea sine qua non a siguranței traficului”, pentru ca apoi, în întâmpinarea

depusă în recurs să precizeze că textul art. contestat în speță, impune operatorilor

activităților conexe transporturilor rutiere, demonstrarea îndeplinirii unei bonități

economice și a unei capacități financiare care să le permită stingerea oricăror

obligații pecuniare rezultate din eventuala derulare defectuoasă a activității lor,

nu pot fi primite de instanța de control judiciar.

În primul rând, intimatul-pârât

demonstrează o inconsecvență în a motiva emiterea acestor dispoziții legale contestate,

iar în al doilea rând este de observat că nu există nicio legătură între „siguranța

traficului” și siguranța plății serviciilor de transport de către cei care desfășoară

activități de intermediere a operațiunilor de transport rutier public.

Pe de altă parte, astfel

cum în mod corect critică sentința instanței de fond recurentele, motivarea acesteia

este deficitară, pentru că deși prima instanță arată că emiterea ordinului contestat

este legală, fiind impusă de dispozițiile art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009

privind aprobarea O.U.G. nr. 74/2008 pentru modificarea și completarea O.U.G.

nr. 109/2005 privind transporturile rutiere precum și de dispozițiile art. 62

alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobate cu modificări

și completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificări și completări ulterioare, nu

analizează în niciun fel conținutul acestor texte de lege, concluzionând pur și

simplu că ordinul a fost emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative precum și cu

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituția României,

în concordanță și cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

De fapt, în motivarea

sentinței pronunțate, instanța fondului se rezumă la a demonstra că modificarea

condițiilor în care se poate obține și chiar menține licența obținută deja pentru

exercitarea activităților conexe transporturilor rutiere, este motivată de garantarea

siguranței desfășurării unor astfel de activități, ceea ce impune și posibilitatea

de a spori capacitatea financiară a acestor societăți care să le permită stingerea

oricăror obligații pecuniare rezultate din eventuala derulare defectuoasă a activității.

Instanța de fond nu a

analizat tocmai ce era importat în cauză și anume, nu a demonstrat necesitatea emiterii

acestui ordin în raport de dispozițiile legale enunțate în preambulul său.

Cum însă nu este necesară

administrarea de probe noi, la dosar existând probe suficiente, probe ce au fost

analizate în recurs, instanța de control judiciar complinind lipsurile în ce privește

motivarea deficitară a sentinței, se constată că nu se impune casarea sentinței

și trimiterea cauzei spre judecare, astfel cum au solicitat recurentele, fiind posibilă

modificarea sentinței în recurs.

Așadar, soluția ce urmează

a fi pronunțată, potrivit considerentelor expuse, este aceea de admitere a recursului

în baza art. 312 C. proc. civ., recurs ce se privește ca fondat, iar sentința instanței

de fond modificată, în sensul admiterii acțiunii și a anulării parțiale a Ordinului

nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 emis de Ministrul Transporturilor și

Infrastructurii - în ce privește art. I pct. 21 și art. V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC G.E.D. SRL, SC I.L.E. SRL, SC K.S. SRL, SC

P.C.I. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS împotriva sentinței

nr. 2667 din 2 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că admite acțiunea formulată de reclamante.

Dispune anularea parțială a Ordinului Ministrului

Transporturilor și Infrastructurii nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 cu privire la

art. I pct. 21 și art. V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie

2011.