ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1948/2015

Decizia nr. 1948/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/2012 reclamanții A., B., C., D., E., etc. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții: anularea Deciziei nr. 897 din 29 noiembrie 2011, emisă de pârât, anularea procesului-verbal din 13 decembrie 2011, privind rezultatele concursului din data de 12 decembrie 2011; anularea procesului-verbal din 15 decembrie 2011, prin care s-au soluționat contestațiile în raport cu rezultatele făcute publice în corpul procesului-verbal din 13 decembrie 2011; suspendarea celor trei acte administrative menționate, în temeiul prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București. A mai invocat excepția lipsei de interes a acțiunii, arătând că actele a căror anulare se solicită nu sunt de natură a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice de drept administrativ.

Pârâtul a invocat și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului semnatar al cererii de chemare în judecată și excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât reclamanții nu au urmat procedura prealabilă prevăzute de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, iar, pe de altă parte, cele trei acte solicitate a fi anulate de reclamanți nu sunt acte administrative, toate actele emise în privința personalului contractual al Inspectoratului de Stat în Construcții, fiind acte de dreptul muncii, pe care reclamanții le pot contesta potrivit C. muncii.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 3452 din 24 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând că pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții are calitatea de instituție publică centrală.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 ianuarie 2013, sub nr. x/3/2012.

La data de 5 aprilie 2013, reclamanții au formulat o cerere completatoare a acțiunii introductive, solicitând instanței să constate ilegalitatea tuturor operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actelor administrative supuse judecății; să dispună repunerea părților în situația anterioară, prin reintegrarea reclamanților în posturile deținute anterior emiterii actelor administrative a căror anulare se solicită și obligarea pârâtului Inspectoratul de Stat în Construcții la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat de la momentul desființării posturilor pe baza procedurilor anulate și până la repunerea efectivă în funcția deținută anterior încetării calității lor de angajat.

Prin încheierea de ședință din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea la judecarea cauzei în ceea ce-l privește pe reclamantul G., iar prin încheierea din 19 mai 2013, a anulat cererea de suspendare a executării, constatând că reclamanții nu au depus taxa judiciară de timbru și timbrele judiciare aferente acestei cereri.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2013, reclamanții au invocat excepția de nelegalitate cu privire la H.G. nr. 1157/2011, Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr. 1176 din 16 martie 2011 și Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr. 2973 din 29 noiembrie 2011.

Pârâții Guvernul României și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului au depus întâmpinări la excepția de nelegalitate, invocând, în principal, inadmisibilitatea excepției și, în subsidiar, netemeinicia acesteia.

Prin Sentința civilă nr. 3573 din 15 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea la judecată în ceea ce-l privește pe reclamantul G., a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă în ceea ce-l privește pe reclamantul H., pentru lipsa plângerii prealabile și a respins excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, în ceea ce-i privește pe ceilalți reclamanți.

Prin aceeași hotărâre, prima instanță a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere având ca obiect anularea proceselor-verbale din 13 decembrie 2011 și respectiv, din 15 decembrie 2011, precum și capetele de cerere având ca obiect repunerea reclamanților în situația anterioară, prin reintegrarea în posturile deținute anterior și obligarea Inspectoratului de Stat în Construcții la plata către reclamanți a drepturilor salariale de care ar fi beneficiat în absența deciziilor de încetare a contractelor de muncă.

De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., etc. în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții, Guvernul României și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, având ca obiect anularea Deciziei nr. 897 din 29 noiembrie 2011 și a respins excepția de nelegalitate invocată cu privire la H.G. nr. 1157/2011, Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr. 1176 din 16 martie 2011 și Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr. 2973 din 29 noiembrie 2011.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 897 din 29 noiembrie 2011, a fost adoptat Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului/examenului în vederea încadrării personalului în noua structură organizatorică a Inspectoratului de Stat în Construcții, conform prevederilor O.U.G. nr. 93/2011.

La data de 12 decembrie 2011, a fost organizat concursul în vederea încadrării personalului în noua structură organizatorică a Inspectoratului de Stat în Construcții, rezultatele acestuia fiind prevăzute în procesul-verbal înregistrat din 13 decembrie 2011 și respectiv, procesul-verbal din 15 decembrie 2011, prin care s-au soluționat contestațiile formulate.

Urmare a acestui concurs, reclamanților le-au încetat raporturile de muncă, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziilor depuse la dosarul cauzei.

Referitor la procedura prealabilă, curtea de apel a constatat că împotriva concursului organizat în baza Deciziei nr. 897 din 29 noiembrie 2011, a fost formulată plângerea prealabilă depusă la dosarul Tribunalului București, în cuprinsul acesteia petenții critică atât modalitatea concretă de desfășurare a concursului, cât și legalitatea deciziei prin care a fost adoptat Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului/examenului în vederea încadrării personalului în noua structură organizatorică a Inspectoratului de Stat în Construcții, astfel că, în raport de motivele deduse în cuprinsul plângerii, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Față de aceste considerente și de înscrisurile depuse la dosarul cauzei cu privire la calitatea de reprezentant a avocatului semnatar al plângerii prealabile, s-a constatat întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, exclusiv cu privire la reclamantul H., reclamant care nu a formulat plângere prealabilă.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii pentru lipsa naturii juridice de act administrativ a actelor criticate de reclamanți, prima instanță a reținut că Decizia nr. 897 din 29 noiembrie 2011 este un act administrativ cu caracter individual, în înțelesul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrunind toate cerințele prevăzute de textul legal citat, din moment ce, prin această decizie este organizată executarea, în concret, a dispozițiilor O.U.G. nr. 93/2011 și H.G. nr. 1157/2011.

Astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. III din O.U.G. nr. 93/2011, încadrarea personalului în noua structură organizatorică a Inspectoratului de Stat în Construcții, în limita posturilor care se aprobă prin hotărâre a Guvernului, se face prin concurs, în conformitate cu termenele și procedurile legale în vigoare.

Art. IV din ordonanța citată prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 93/2011, Guvernul va adopta hotărârea pentru aprobarea structurii organizatorice a Inspectoratului de Stat în Construcții și a numărului maxim de posturi.

În executarea prevederilor O.U.G. nr. 93/2011, a fost adoptată H.G. nr. 1157/2011, prin care se prevede desființarea unui număr de 125 posturi din cadrul Inspectoratului de Stat în Construcții și organizarea concursului/ examenului în cadrul instituției, în vederea ocupării posturilor de conducere, precum și a încadrării personalului în noua structură organizatorică și în limita numărului de posturi.

Ca atare, Decizia nr. 897 din 29 noiembrie 2011, reflectă concretizarea dispozițiilor anterioare privind procedura de ocupare a posturilor în cadrul Inspectoratului de Stat în Construcții, în vederea încadrării în noua structură organizatorică și numărul maxim de posturi, astfel că, are natura unui act administrativ.

Nu același lucru este valabil în privința proceselor-verbale prin care au fost stabilite rezultatele concursului organizat în baza Deciziei nr. 897/2011, procese-verbale ce atestă operațiuni ce nu au natura unor acte administrative sau operațiunilor administrative ci operațiuni ce fundamentează fie desfacerea contractelor de muncă fie încadrarea candidaților pe posturile existente în noua structură, fiind, așadar, acte de dreptul muncii, ce pot fi contestate împreună cu deciziile de încetare a contractelor de muncă la instanța specializată în soluționarea conflictelor de muncă.

În egală măsură, este inadmisibilă cererea reclamanților având ca obiect repunerea părților în situația anterioară, prin reintegrarea reclamanților în posturile deținute anterior emiterii actelor administrative a căror anulare se solicită și obligarea Inspectoratului de Stat în Construcții la plata către reclamanți a unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat de la momentul desființării posturilor pe baza procedurilor anulate și până la repunerea efectivă în funcția deținută anterior încetării calității lor de angajat.

Astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, instanța de contencios administrativ poate dispune măsuri de reparare a prejudiciului în sensul dorit de reclamanți, exclusiv în litigiile având ca obiect anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu al funcționarului public și cu condiția anulării actului administrativ, or, în mod evident, o atare ipoteză nu este îndeplinită în cauza de față.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a acțiunii de față, instanța de fond a arătat că vătămarea se apreciază în litigiul de contencios administrativ ca o condiție de fond a acțiunii.

Reclamanții au interes să stăruie în judecarea prezentei cauze, întrucât eventuala anulare a deciziei criticate, poate constitui temei al exercitării unei căi extraordinare de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele învestite cu anularea deciziilor de desfacere a contractelor de muncă.

Procedând la soluționarea pe fond a cererii de anulare a Deciziei nr. 897 din 29 noiembrie 2011, curtea de apel a reținut că decizia contestată a fost adoptată în vederea concretizării prevederilor O.U.G. nr. 93/2011 și respectiv, a H.G. nr. 1157/2011, prin efectul cărora a fost desființat un număr de 125 posturi din cadrul Inspectoratului de Stat în Construcții.

Decizia nu stabilește termenul de organizare a concursului, iar pretinsa nerespectare a termenului de 30 zile, prevăzut de H.G. nr. 1157/2011, constituie o împrejurare ulterioară emiterii deciziei contestate de reclamanți, ce excede cenzurii de legalitate a deciziei și poate fi valorificată în litigiile având ca obiect anularea deciziilor de desfacere a contractelor de muncă, așa cum, de altfel, a fost și invocată în unele litigii, după cum rezultă din hotărârile depuse la dosar de către reclamanți.

La momentul adoptării deciziei criticate, emitentul acesteia nu avea cum să prevadă că baremul minim stabilit conduce la reducerea numărului de posturi din cadrul Inspectoratului de Stat în Construcții cu mai mult de 150 și în cel de al doilea rând, reclamanții nu au probat faptul că în urma rezultatelor obținute s-au încadrat în numărul maxim de posturi aprobat pentru direcția regională pentru care au optat.

Măsura reducerii numărului total de posturi și aprobarea structurii organizatorice și a statului de funcții în cadrul Inspectoratului de Stat în Construcții nu a fost dispusă prin Decizia nr. 897 din 29 noiembrie 2011, astfel că, pretinsa vătămare invocată de reclamanți, prin raportare la nerespectarea dispozițiilor referitoare la concedierile colective, nu este cauzată prin actul administrativ contestat în cauza de față.

În continuare, analizând excepția de nelegalitate, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește H.G. nr. 1157/2011, că din moment ce Guvernul României are competența de a emite hotărâri privind structura organizatorică a Inspectoratului de Stat în Construcții și a prevăzut printr-o atare hotărâre, delegarea acestei competențe ministrului de resort, respectiv, Ministrul Dezvoltării Regionale și Turismului, este nefondată excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1157/2011 și în consecință, și a Ordinului Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr. 2973 din 29 noiembrie 2011, prin care a fost adoptată structura organizatorică detaliată a ISC - aparat central, a direcțiilor regionale în construcții, precum și a compartimentelor de control și inspecție pentru calitatea lucrărilor în construcții din componența acestora și a structurii organizatorice a Direcției Regionale în Construcții București - Ilfov și a statului de funcții al Inspectoratului de Stat în Construcții.

În ceea ce privește Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr. 1176 din 16 martie 2011, s-a reținut că, în acord cu prevederile Legii nr. 24/2000, cerința publicării este prevăzută, exclusiv, în privința ordinelor cu caracter normativ, or, actul criticat pe calea excepției de nelegalitate, constituie un act administrativ cu caracter individual.

Curtea de apel a constatat că este nefondată și critica privitoare la dispozițiile art. 6 din Ordinul nr. 1176/2011, fiind de observat că, aceste dispoziții transpun, pe de o parte, dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 63/2001, conform cărora conducerea Inspectoratului de Stat în Construcții este asigurată de un inspector general și prevăd, pe de altă parte, că Inspectoratul de Stat în Construcții are un secretar general, care asigură conducerea executivă a activității, or, reclamanții nu indică nici o prevedere normativă cu forță superioară încălcată prin înființarea postului de secretar general.

Împotriva Sentinței civile nr. 3573 din 15 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanții A., B., C., D., E., etc., cât și pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții, acesta din urmă declarând recurs și împotriva încheierii din 25 mai 2013, pronunțată de aceeași instanță.

Recurenții-reclamanți au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, casarea hotărârii și în urma rejudecării cauzei, modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, pentru următoarele motive:

I. În mod nelegal instanța de fond a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere având ca obiect anularea proceselor-verbale din 13 decembrie 2011, privind rezultatele obținute la concursul din data 12 decembrie 2011 și respectiv, din 15 decembrie 2011, privind rezultatele soluționării contestațiilor, precum și a proceselor-verbale din 8 decembrie 2011, privind rezultatele concursului din data de 5 decembrie 2011 și respectiv, din 9 decembrie 2011, privind rezultatele soluționării contestațiilor.

Procesele-verbale contestate modifică raporturi juridice, în sensul că acestea reprezintă temeiul în fapt în baza căruia recurenților-reclamanți li s-au desfăcut ulterior contractele individuale de muncă, astfel încât, aceste acte nu pot fi atacate decât în contencios administrativ.

II. În mod nelegal prima instanță a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 7/29 noiembrie 2011, emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții.

Instanța de fond a apreciat în mod eronat că, în baza acestei decizii, prin prevederile art. 3 alin. (3) din Regulamentul aprobat, data concursului se stabilește prin decizie a conducerii executive a Inspectoratului de Stat în Construcții, indiferent de termenul minim de 30 de zile în care trebuia organizat examenul, prevăzut atât de H.G. nr. 1157/2011, cât și de C. muncii, termen care ar fi trebuit să expire la data de 28 decembrie 2011, și nu la 5 decembrie 2011 sau la 12 decembrie 2011.

Mai mult, instanța a făcut abstracție de concluziile orale prin care s-a arătat că decizia atacată este nulă, deoarece este emisă de către o persoană lipsită de competență, în speță, Secretarul General al Inspectoratului de Stat în Construcții.

III. Prima instanță în mod nelegal a respins excepția de nelegalitate invocată cu privire la H.G. nr. 1157/2011 și Ordinele Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr. 1176/2011 și nr. 2973/2011.

Prevederile art. I pct. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1157/2011, sunt nelegale, întrucât, indiferent de faptul că această delegare a avut loc prin intermediul hotărârii de Guvern, aceasta nu avea dreptul constituțional să statueze în acest mod, deoarece, prin prevederea că structura organizatorică va fi adoptată prin ordin de ministru, a intrat în coliziune directă cu O.G. nr. 63/2001, act normativ cu o forță juridică superioară.

În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 63/2001, care stabilesc conducerea Inspectoratului de Stat în Construcții, acest text de lege a suferit mai multe modificări, ultima intervenind în anul 2012, care prevede că inspectorul general este ajutat de către un inspector general adjunct, care are rang de subsecretar de stat.

Prevederile art. 6 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare aprobat prin Ordinul nr. 1176/2011, conform cărora inspectorul general este ajutat de către un secretar general, care exercită conducerea executivă a Inspectoratului de Stat în Construcții, sunt nelegale, întrucât un act normativ cu o forță juridică superioară, în speță, O.G. nr. 63/2001, nu poate fi contrazis sau modifica printr-un act cu forță juridică inferioară.

Mai mult, însuși legiuitorul, dacă într-o variantă anterioară a legii, a făcut distincția între cele două noțiuni, la care a renunțat expres ulterior, reiese clar intenția acestuia de a nu mai exista o astfel de distincție.

Ordinul nr. 1176/2011 nu a fost publicat în M. Of., fapt ce este de natură a atrage inopozabilitatea actului. Reglementarea cuprinsă în acest ordin este una generală și impersonală, cu aptitudinea de a se aplica oricui intră în sfera sa de acțiune, iar cum prin Regulamentul de organizare și funcționare adoptat, se stabilesc atribuțiile și colaborarea Inspectoratului de Stat în Construcții cu ale organe ale statului, respectiv, cu organisme interne și internaționale, rezultă, fără putință de tăgadă, caracterul normativ al acestui ordin.

Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 și art. 304

1

C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a hotărârilor atacate, în sensul admiterii excepțiilor invocate de pârât, cu consecința anulării, și respectiv, a respingerii acțiunii.

În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de fond prin încheierea de ședință din 24 mai 2013, recurentul-pârât a formulat următoarele motive de nelegalitate:

Soluția dispusă asupra excepției nulității cererii de chemare în judecată, prin încheierea din 24 mai 2013, este nelegală, nemotivată și contradictorie.

Înscrisurile depuse la dosar nu demonstrează calitatea de reprezentant decât pentru reclamanții I. și J., persoane care au semnat contractul de asistență juridică, în forma reglementată de Legea nr. 51/1995, și respectiv, de Statutul profesiei de avocat.

Actul adițional încheiat la contractul de asistență juridică din 9 ianuarie 2012, nu prezintă relevanță, întrucât nu are dată certă care să ateste împrejurarea că ar fi fost încheiat înainte de formularea plângerii prealabile, și respectiv, a acțiunii deduse judecății.

De asemenea, încheierea de ședință din data de 24 mai 2013, nu este motivată, raportat la dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susținut că Sentința civilă nr. 3573 din 15 noiembrie 2013, este nelegală și temeinică, în ceea ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, formulând următoarele critici:

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanta K. a semnat procura de reprezentare ulterior promovării plângerii prealabile și prin urmare, nefiind reprezentată, în mod legal, la data formulării plângerii prealabile, această persoană nu avea aptitudinea de a introduce acțiunea în contencios administrativ.

Pe de altă parte, la data formulării plângerii prealabile, avocatul reclamanților nu a atașat dovada calității de reprezentant, această omisiune echivalând cu lipsa calității de reprezentant, fapt ce conduce la nulitatea plângerii prealabile și, pe cale de consecință, la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pentru lipsa plângerii prealabile.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat, reiterând apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru argumentele expuse în continuare.

Cu privire la recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., K., L., I. și J..

Criticile formulate de recurenții-reclamanți vizând soluția de respingere, ca inadmisibile, a capetelor de cerere având ca obiect anularea proceselor-verbale prin care au fost stabilite rezultatele concursului organizat în baza Deciziei nr. 897 din 29 noiembrie 2011, sunt neîntemeiate.

În mod corect instanța de fond a apreciat că procesele verbale contestate nu prezintă trăsăturile caracteristice ale unor acte administrative, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât scopul emiterii acestora nu îl constituie producerea de efecte juridice de sine-stătătoare, specifice dreptului administrativ, fiind acte emise de Inspectoratul de Stat în Construcții ca urmare a punerii în executare a Deciziei nr. 897/2011.

În consecință, procesele-verbale atacate nu dau naștere, nu modifică sau sting raporturi juridice, ci sunt acte specifice dreptului muncii, ce pot fi verificate sub aspectul legalității de către instanța specializată în soluționarea conflictelor de muncă, în cadrul contestațiilor formulate împotriva deciziilor de desfacere a contractelor de muncă.

De asemenea, criticile formulate de recurenți în ceea ce privește soluția de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 897 din 29 noiembrie 2011, emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții, sunt nefondate.

Instanța de control judiciar constată că, în speță, prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de prevederile legale incidente în materie și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Prin Decizia nr. 897/29 noiembrie 2011, a fost aprobat Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului/examenului în vederea încadrării personalului în noua structură organizatorică a Inspectoratului de Stat în Construcții, conform prevederilor O.U.G. nr. 93/2011, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 63/2001.

Decizia contestată a fost emisă de Secretarul General al Inspectoratului de Stat în Construcții, în temeiul art. 8 lit. g) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspectoratului de Stat în Construcții, aprobat prin Ordinul nr. 1.176 din 16 martie 2011, în vigoare la data emiterii deciziei.

În raport de conținutul art. 3 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin decizia atacată, în mod judicios instanța de fond a reținut că susținerile reclamanților privind pretinsa nerespectare a termenului de 30 zile prevăzut de dispozițiile H.G. nr. 1157/2011, nu sunt supuse analizei instanței de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 897 din 29 noiembrie 2011, întrucât privesc modalitatea de punere în executare a deciziei, aspect ulterior emiterii acestui act administrativ și care nu poate constitui temei pentru anularea actului.

Instanța de control judiciar va înlătura și criticile reclamanților vizând soluția dată de prima instanță excepției de nelegalitate invocată cu privire la dispozițiile H.G. nr. 1157/2011 și ale Ordinelor Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr. 1176/2011 și nr. 2973/2011.

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate, are de examinat concordanța actului administrativ dedus judecății cu actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, conform principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative, reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În speță, temeiul în drept al emiterii H.G. nr. 1157/2011 îl constituie prevederile art. IV din O.U.G. nr. 93/2011, potrivit cărora "În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Guvernul va adopta hotărârea pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.335/2010 pentru aprobarea atribuțiilor generale și specifice, a structurii organizatorice și a numărului maxim de posturi, precum și a normării parcului auto și a consumului de carburanți ale Inspectoratului de Stat în Construcții - I.S.C."

În executarea prevederilor O.G. nr. 63/2001, astfel cum au fost modificate, Guvernul României a adoptat H.G. nr. 1335/2010 și H.G. nr. 1157/2011, acest din urmă act normativ prevăzând la art. I pct. 2 alin. (4) faptul că, structura organizatorică a Direcției Regionale în Construcții București - Ilfov, a direcțiilor regionale în construcții, precum și a compartimentelor de control și inspecție pentru calitatea lucrărilor în construcții din componența acestora și statul de funcții al Inspectoratului de Stat în Construcții, sunt aprobate prin ordin al ministrului dezvoltării regionale și turismului.

În condițiile arătate, în mod corect instanța de fond a reținut că Guvernul României are competența de a emite hotărâri privind structura organizatorică a Inspectoratului de Stat în Construcții și a prevăzut printr-o astfel hotărâre, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 63/2001, faptul că ministrul de resort are competența de a adopta regulamentul de organizare și funcționare a instituției, precum și structura organizatorică detaliată, cu respectarea și în limitele prevederilor actului emis de Guvern.

Pe cale de consecință, în mod legal, prin Ordinul nr. 2.973/2011, Ministrul Dezvoltării Regionale și Turismului a aprobat structura organizatorică detaliată a Inspectoratului de Stat în Construcții - aparat central, a direcțiilor regionale în construcții, a compartimentelor de control și inspecție pentru calitatea lucrărilor în construcții din componența acestora, structura organizatorică a Direcției Regionale în Construcții București, precum și statul de funcții al Inspectoratului de Stat în Construcții.

Susținerile formulate de recurenți cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 6 din Regulamentul de Organizare și Funcționare a Inspectoratului de Stat în Construcții, aprobat prin Ordinul nr. 1.176/2011, sunt neîntemeiate.

În acord cu opinia exprimată de prima instanță, se constată că ordinul contestat pe calea excepției de nelegalitate a fost emis în temeiul prevederilor art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 63/2001, cu modificările ulterioare, iar recurenții-reclamanți, nu au indicat, în concret, norma juridică cu forță superioară încălcată prin prevederile art. 6 din Regulament, motiv pentru care, criticile acestora vizând nelegalitatea ordinului, sunt lipsite de suport probator.

De asemenea, conform jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ordinul nr. 1176/2011 se încadrează în categoria actelor administrative cu caracter individual, în privința cărora nu este obligatorie cerința publicării în M. Of., prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

În consecință, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este neîntemeiat.

În cauza dedusă judecății, încheierea de ședință pronunțată la data de 24 mai 2013, satisface cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele acesteia judecătorul fondului expunându-și în mod corespunzător argumentele asupra excepției nulității cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții.

Criticile formulate de recurentul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcții, subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

În mod judicios prin încheierea de ședință din 24 mai 2013, prima instanță a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, apreciind că înscrisurile depuse la dosarul cauzei fac dovada calității de reprezentant a avocatului ales pentru toți reclamanții din proces.

Astfel, se constată că, deși contractul de asistență juridică nr. x din 9 ianuarie 2012, a fost încheiat între apărătorul ales și reclamanții I. și J., ulterior, prin actul adițional încheiat la contractul de asistență juridică, s-a prevăzut încheierea contractului între avocatul ales și toți reclamanții din prezenta cauză.

Prin urmare, prin încheierea actului adițional la contractul de asistență juridică, avocatul semnatar al cererii de chemare în judecată a făcut dovada calității de reprezentant pentru persoanele care au semnat actul adițional, calitate ce i-a conferit dreptul de a îndeplini acte de procedură în numele și pe seama tuturor reclamanților din proces.

De asemenea, susținerile recurentului-pârât privind modul de soluționare de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, nu pot fi reținute.

Împrejurarea că la plângerea prealabilă adresată Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, avocatul reclamanților nu a atașat dovada calității de reprezentant, nu are drept consecință nulitatea plângerii prealabile, întrucât, după cum s-a reținut anterior, avocatul ales a făcut dovada calității de reprezentant pentru toți reclamanții din prezenta cauză, calitate ce l-a îndreptățit să formuleze plângere prealabilă, în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin procura judiciară autentificată din 13 ianuarie 2012, reclamanta K. l-a mandatat pe reclamantul I. să o reprezinte în orice proces civil și penal, iar potrivit clauzelor cuprinse în actul adițional încheiat la contractul de asistență juridică, reclamanta K. a fost reprezentată de avocat, atât la data formulării plângerii prealabile, cât și la data promovării acțiunii în contencios administrativ.

În consecință, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții, este nefondat, urmând a-l respinge.

Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursurilor declarate de reclamanții A., B., C., D., E., K., L., I. și J. și de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., K., L., I. și J. împotriva Sentinței civile nr. 3573 din 15 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții împotriva încheierii din 25 mai 2013 și a Sentinței civile nr. 3573 din 15 noiembrie 2013, ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 mai 2015.

Procesat de GGC - CL