Decizia nr. 1203/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 236/2012 a Curții de Apel Ploiești

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. Prahova a solicitat în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F. Prahova, să se constate nelegalitatea art. 3, 4, 7 din H.G. nr. 212 din 11 martie 2011, art. 2 și Anexa II pct. 49 din H.G. nr. 345 din 31 martie 2011, art. 1 și Anexa II pct. 31 din Ordinul nr. 208 din 18 martie 2011, urmând a se proceda la anularea acestora și a tuturor actelor subsecvente. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut, în esență, că sunt ilegale și neconstituționale măsurile luate de B., în colaborare cu C., G., E., D. și F. Prahova, în sensul desființării H. de la Băltești pentru a fi transformat în cămin de bătrâni, cu preluarea personalului și patrimoniului. Prin sentința nr. 236 din 21 iunie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul C. și a respins ca neîntemeiate acțiunea precizată și cererea de intervenție forțată a primarului com. Bălțești și a I. Bălțești, formulate de reclamanta A. Prahova. Prin Decizia nr. 6815 din 22 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A. Prahova împotriva sentinței civile nr. 236 din data de 21 iunie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că H. Băltești a făcut obiectul reabilitării din fonduri nerambursabile europene sub condiția funcționării continue, conform O.G. nr. 64/1997 privind ratificarea Acordului de împrumut dintre România și J. semnat la Paris în 27 iunie 1997 privind împrumutul în sumă de 219.765 dolari SUA, acord pentru finanțarea parțială a Proiectului 1223 (1996) referitor la reabilitarea Spitalului rural Bălțești, județul Prahova. Or, în situația în care H. Bălțești a fost inclus în categoria unităților sanitare cu paturi, care nu pot încheia contracte cu casele de asigurări de sănătate, se impunea lămurirea de către instanța de fond a împrejurării dacă în cauză mai este respectată condiția privind funcționarea continuă a unității sanitare. În raport de acest aspect, Înalta Curte a apreciat că hotărârea fondului cuprinde o motivare contradictorie, pe de o parte recunoscând existența împrumutului acordat Statului Român în vederea reabilitării H. Bălțești, sub condiția funcționării continue a unității sanitare, iar pe de altă parte, apreciind că prin actele contestate nu a fost desființată respectiva unitate. Totodată, s-a indicat instanței de trimitere să cerceteze fondul cauzei sub aspectul oportunității desființării unității sanitare în contextul analizat. În cel de al doilea ciclu processual, prin sentința nr. 192 din 8 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată și precizată de reclamanta A. Prahova în contradictoriu cu pârâții B., C. și F. Prahova.

Hotărârea instanței de recurs; Împotriva sentinței menționate a declarat recurs reclamanta A. Prahova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 1825 din data de 4 mai 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat recursul declarat de A. Prahova împotriva sentinței civile nr. 192 din 8 octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că hotărârea atacată reflectă interpretarea și aplicarea judicioasă a cadrului normativ incident la situația de fapt necontestată, în mod corect instanța de fond reținând că nu s-a schimbat destinația împrumutului care a făcut obiectul Acordului de împrumut dintre România și J., ratificat prin O.G. nr. 64/1997, că unitatea sanitară nu a fost desființată prin actele administrative atacate, ci prin hotărârea I. Bălțești, iar selecția unităților sanitare care nu pot încheia contracte cu casele de asigurări de sănătate nu s-a realizat arbitrar, ci pe baza unor criterii prestabilite . Răspunzând punctual motivelor invocate, instanța de recurs a constatat că prin Decizia nr. 6815 din 22 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu a tranșat problema legalității actelor administrative atacate, ci doar a dat indicații instanței de trimitere, prima sentință fiind casată pentru a se cerceta fondul cauzei (verificarea respectării condiției impuse prin art. 2 din Acordul de împrumut și a oportunității desființării unității sanitare cu paturi - H. Bălțești). S-a constatat că interpretarea condiției de a nu se schimba destinația împrumutului este rațională, întrucât J. a reprezentat un instrument de finanțare a unor proiecte, neexistând posibilitatea de a impune pe termen nedefinit obligația de a nu se modifica destinația bunului. Cum nu s-au prezentat elemente care să determine concluzia că împrumutul nu a fost folosit exclusiv pentru destinația convenită (reabilitarea Spitalului rural Bălțești) nu s-a putut degaja ideea susținută de recurentă, a încălcării art. 2 din Acordul de împrumut. Nu a putut fi primit nici motivul de recurs referitor la insuficienta motivare a sentinței, hotărârea răspunzând adecvat, cu respectarea cerințelor impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., tuturor aspectelor relevante invocate de către reclamantă. În ceea ce privește ultimul motiv de recurs, ce a vizat, în esență, modul în care instanța de fond s-a aplecat asupra oportunității emiterii actelor administrative normative, ca dimensiune a legalității, instanța de control judiciar a reținut că din documentația atașată la dosarul de fond, care a stat la baza emiterii actelor atacate, rezultă că pe baza rapoartelor și analizelor înaintate C. în cursul anului 2009 de către experții Băncii Mondiale, s-a întocmit de către acesta Strategia Națională de Raționalizare a Spitalelor și a Sistemului de Sănătate pe perioada 2011-2012, document complex care analizează situația actuală a sistemului sanitar și trasează obiectivele strategiei luând în considerare mai mulți factori, iar nu doar indicatorii cantitativi la care se referă recurenta (de exemplu, scăderea costurilor de tratament prin evitarea internării la nivele inferioare de asistență spitalicească a pacienților cu patologii complexe, care nu pot fi rezolvați la acel nivel). În cazul concret al H. Bălțești, unitate cu 55 paturi, cu medici, cu o singură linie de gardă, care nu asigura asistență medicală de urgență, având în structură o secție de recuperare și o secție de interne, aflat la 25 km de K. Ploiești, nu au fost identificate elemente pentru a contura un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, respectiv nu s-a demonstrat că autoritățile publice emitente ar fi rupt justul echilibru între dreptul subiectiv pretins vătămat și interesul public pe care sunt chemate să îl ocrotească. Nici în privința Ordinului nr. 208/2011 al C. nu au putut fi primite criticile recurentei referitoare la criterii discriminatorii (pe natură etnică, ori politică) pretins aplicate de emitent. În Referatul de aprobare a ordinului sunt enumerați 8 parametri avuți în vedere la detalierea pe județe a numărului de paturi, între care numărul populației din județ reprezintă doar un indicator, dar au mai fost avute în vedere : numărul și procentul bolnavilor din județ tratați în regim de spitalizare continuă în spitalele din alte județe, ori numărul și procentul bolnavilor din afara județului, tratați în regim de spitalizare continuă în spitalele din județ ș.a.

Contestația în anulare exercitată în cauză; Împotriva Deciziei nr. 1825 din data de 4 mai 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, A. Prahova a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și rejudecarea recursului. În motivarea căii de atac exercitate, contestatoarea a arătat că funcționarea H. Băltești era afectată de modalitatea condiției suspensive, iar instanța de recurs nu a analizat limitele acestei condiții juridice. Conform Anexei I din Acordul de Imprumut din 27 august 1997, validat prin O.G. nr. 34/1997, operatiunea cu fonduri europene a fost desfășurată cu un singur scop "îmbunătățirea condițiilor de sănătate pentru 20.000 de cetățeni". Contestatoarea apreciază că schimbarea destinației unității și a echipamentelor sanitare, fără acordul Fondului, reprezintă o încălcare a legilor române, deoarece conform art. 1017-1018 C. civ., funcționarea spitalului era afectată de modalitatea condiției suspensive, rezultată din finanțarea externă, iar orice încetare, printr-un act administrativ, este nulă de drept, din momentul în care încetează arbitrar funcționarea și atrage returnarea fondurilor europene. Așadar, transferul de patrimoniu al unității sanitare este total nelegal, ca și transformarea acesteia prin reorganizare, actele fiind lovite de nulitate absolute. Instanța de recurs nu s-a pronuntat asupra motivului de recurs principal, ce a vizat condiționarea suspensivă a împrumutului de funcționarea continuă, dar nici asupra probelor certe depuse/înscrisuri, prin care se dovedea împrejurarea că Spitalul Rural Bălțești nu mai funcționează : - adresa din 2 aprilie 2014, prin care M. Prahova recunoaste că s-a încetat finanțarea H. Bălțești începând cu data de 1 aprilie 2011; - întâmpinarea F. Prahova prin care recunoaște că a distribuit personalul la alte spitale; - adresa din 14 aprilie 2012, prin care Consiliul Județean Prahova recunoște că activele au fost trecute în proprietatea Primăriei Bălțești, iar aceasta din urmă, prin adresa din 21 iulie 2014 recunoaște că H. Bălțești nu mai funcționează și se urmărește desființarea juridică; - diferitele informații din presa, care atestă transferul de proprietate asupra echipamentelor către alte spitale sau firme private. Contestatoarea a mai susținut că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat nici asupra motivului de recurs referitor la refuzul instanței de fond de a analiza cererea introductivă precizată și a solicitat să se constate că actele normative atacate nu produc efectele pentru care au fost emise și trebuie să fie revocate pe cale judecătorească. Aceeași nepronunțare a instanței de recurs a fost invocată și în privința motivului referitor la încălcarea normelor privind dreptatea socială, contestatoarea apreciind că trecerea H. Bălțești pe lista unităților care trebuie desființate este total nemotivată și este rezultatul unei politici discriminatorii realizată de conducerea guvernului și reprezentanții unei minorități.

Apărările formulate de intimați; Intimații F. Prahova și C. au depus, fiecare, întâmpinare și au solicitat, în esență, respingerea contestației în anulare ca nefondată, aceasta neîndeplinind condițiile impuse de dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare; Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., conform căruia: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când (…). instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.” Motivele contestației în anulare sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare și argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive. Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare/modificare invocate, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului pe care îl sprijină . Ca urmare, instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului. Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu fundamentează, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs. În speță, instanța de recurs, astfel cum s-a consemnat la pct. 2 al prezentei decizii, a răspuns criticilor formulate de A. Prahova, încadrate din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, grupând argumentele prezentate de recurentă, a realizat și o examinare a cauzei sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 din același cod. Motivele de recurs formulate au fost analizate în mod expres și detaliat, pe baza tuturor înscrisurilor existente la dosar, instanța de control judiciar confirmând legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe și validând raționamentul expus în hotărârea atacată cu recurs. Se observă, totodată, că susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă o reiterare a argumentelor din recurs și critici directe ale modului în care instanța a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului. O nouă apreciere a fondului cauzei contravine însă normelor procedurale interne, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel/recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată. Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui „defect fundamental” (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, etc). Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.