ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6570/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Sentința

nr. 90 din 16 martie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta

Primăria Comunei Filipeștii de Pădure, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele

Camera de Conturi a Județului Prahova și Curtea de Conturi a României, prin

care solicita anularea dispozițiilor cuprinse la pct. B1 din Decizia nr. 48/2010

și a Încheierii nr. VI/59 din 23 martie 2011, emise de pârâte, precum și

suspendarea executării acestor acte

.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că actele contestate

sunt emise în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materie.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a

declarat recurs reclamanta

.

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte va admite recursul,

pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Obiectul acțiunii

formulate în cauză îl constituie anularea dispozițiilor cuprinse la pct. B1 din

Decizia nr. 48/2010 și a Încheierii nr. VI/59 din 23 martie 2011, emise de

pârâte, precum și suspendarea executării acestor acte.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004, mai sus citate, se impune a stabili care este actul

administrativ ce dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este

actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate

instanței de contencios administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010

publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I,

împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate

formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării

deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația”.

Rezultă, deci, din

prevederile legale citate, că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării, în cazul în care se respinge sau admite, în

parte, contestația formulată împotriva deciziei emise de Camera de Conturi

Județeană, este însăși această decizie, prin care se stabilesc măsuri în

sarcina entității controlate, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de

a fi considerat ca având natura juridică a unui act administrativ, în sensul

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c)) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Într-adevăr,

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ; de

asemenea, potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare

a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii

emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de

contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază

teritorială se află sediul entității verificate, în condițiile Legii

contenciosului administrativ”.

Prevederile

Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010

nu pot înfrânge, însă, dispozițiile Legii nr. 554/2004, care reprezintă dreptul

comun în materia contenciosului administrativ și la care însuși actul respectiv

face trimitere.

Astfel, referindu-se

la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de

500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede

altfel”.

Cum nu sunt prevăzute

„prin lege organică specială”, ci printr-un act administrativ, dispozițiile

Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010

nu pot prevala celor prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care rămân aplicabile în speță, alături de cele ale

art. 2 C. proc. civ.

De

altfel, prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost menținută

soluția instanței de fond, prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a

constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, ceea ce întărește

argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a

unor astfel de cauze, chiar dacă soluțiile privind excepțiile de nelegalitate

produc efecte juridice doar între părțile din litigiu.

De asemenea, în

continuarea raționamentului, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

având în vedere că măsurile administrative contestate nu se încadrează în sfera

litigiilor „care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale precum

și accesorii ale acestora”, se va reține că, în cauză, nu este incident

criteriul valoric, ci criteriul poziționării autorității emitente în sistemul

administrației publice, potrivit căruia litigiile privind actele administrative

ale autorităților publice locale și județene sunt în competența tribunalelor,

iar cele privind actele autorităților publice centrale, în competența curților

de apel.

Față de cele arătate,

cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură

județeană a Curții de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local,

competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ

și fiscal a tribunalului

.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, constatând că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul

și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va

trimite cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului Prahova, secția contencios

administrativ și fiscal,

în raza căruia își are sediul

reclamanta

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Primăria Comunei Filipeștii de Pădure, prin Primar, împotriva

Sentinței nr. 90 din 16 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului Prahova.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 octombrie 2013.