ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2766/2016

Decizia nr. 2766/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2366 din 6 iulie 2016, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, republicată, [fost art. 53 alin. (1)] și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta A. SA

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că instanța a aplicat greșit dispozițiile legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, considerând că art. 53 din Legea concurenței, nu are avea legătură cu litigiul.

În opinia recurentei este importantă evoluția dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru a putea vedea care a fost intenția legiuitorului român atunci când a instituit condițiile pentru admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii 47/1992, art. 29, [art. 23 alin. (2) în varianta sa inițială], prevedea următoarele: „Dacă, în cursul judecății, instanța, din oficiu, sau una dintre părți invocă neconstituționalitatea unei prevederi dintr-o lege sau ordonanță, de care depinde judecarea cauzei, excepția ridicată se trimite Curții Constituționale, spre a se pronunța asupra constituționalității acelei prevederi (s.n.)”.

Ulterior, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 232/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, textul de lege mai sus citat, a fost modificat în sensul că pot face obiectul excepției de neconstituționalitate dispozițiile legale care au legătură cu soluționarea litigiului.

Aplicând regulile de interpretare istorico-teleologică, care constau în stabilirea sensului unei dispoziții legale ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme, se poate observa, cu ușurință, că intenția legiuitorului a fost aceea de a permite sesizarea Curții Constituționale, ori de câte ori există o legătură între norma contestată și judecata pendinte, fără a fi necesar ca de respectiva normă să depindă (să aibă o înrâurire asupra) soluționarea litigiului.

În examinarea admisibilității cererilor prin care se urmărește criticarea constituționalității unor prevederi legale în cauzele aflate pe rolul instanțelor, prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 îndepărtează orice limitări ce ar fi legate de „obiectul litigiului”.

Așadar, legătura de cauzalitate nu trebuie aplicată restrictiv, în sensul că ar fi admisibile doar acele excepții de neconstituționalitate care au ca obiect dispoziții normative care ar avea o influență hotărâtoare asupra cauzei, ci este suficient să se demonstreze doar existența unei legături între norma contestată și soluționarea pricinii.

Or, în cauză, existența unei legături nu poate fi negată, în condițiile în care în procesul de reindividualizare (raportat la pretenția avansată prin cererea principală), cuantumul amenzii aplicate (după reîncadrare, de la gravitate medie, la gravitate mică) nu se putea stabili decât prin raportare la instituția juridică a cifrei de afaceri criticată, prin excepția de neconstituționalitate.

Astfel, instanța de fond motivează sentința prin care respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale prin prisma faptului că A. SA nu a solicitat anularea deciziei nr. 54 din 03 noiembrie 2015, menționând de asemenea, că societatea nu a contestat modul de calcul al cifrei de afaceri, iar admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale ar determina modificarea acțiunii principale.

În opinia recurentei, astfel cum rezultă din cererea de sesizare a Curții Constituționale, nu s-a solicitat niciun moment modificarea acțiunii principale, ci s-a arătat că există o legătura între excepția de neconstituționalitate și petitul cererii principale, astfel cum a fost el configurat.

În esență, în ipoteza admiterii acțiunii, în procesul de individualizare a sancțiunii contravenționale, instanța va trebui să se raporteze în mod obligatoriu la noțiunea de „cifră de afaceri totală”, sintagma care în opinia recurentei, nu respectă criteriul calității normei juridice.

Or, în cauză, existența unei legături nu poate fi negată, în condițiile în care în procesul de reindividualizare (raportat la pretenția avansată de reclamanta-recurentă prin cererea principală), cuantumul amenzii aplicate (după reîncadrare, de la gravitate medie, la gravitate mică) nu se putea stabili decât prin raportare la instituția juridică a cifrei de afaceri criticată sub aspectul neconstituționalității.

Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii „se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că, în cauză, înainte de a sesiza Curtea Constituțională, instanța trebuia să analizeze dacă excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se și condiția ca dispoziția din lege sau ordonanță criticată pe motiv de neconstituționalitate, să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

În acest sens, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispozițiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenței acestei legături, neconstituționalitatea ar determina soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de judecată.

Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul principal.

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este îndeplinită cerința legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Referitor la admisibilitatea excepției de neconstituționalitate a art. 53 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată (în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate) se reține că prin acțiunea sa, recurenta-reclamantă a solicitat ca instanța să dispună reducerea cuantumului amenzii pe motiv că s-a reținut greșit că ar fi vorba despre săvârșirea unei fapte de gravitate medie, ci încălcările se încadrează în categoria faptelor de gravitate mică.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a contestat și nici nu și-a precizat acțiunea în sensul că solicită anularea deciziei nr. 54 din 3 noiembrie 2015 pentru că sancțiunea a fost aplicată în baza unui text de lege neclar, lipsit de precizie, previzibilitate și accesibilitate.

Niciunul dintre motivele din acțiune nu se referă la modul de calcul al sancțiunii prin raportare la cifra totală de afaceri.

De asemenea, instanța de control judiciar constată că nu s-a criticat nici modul de calcul al cifrei de afaceri și nici un alt aspect legat de această sintagmă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că, față de obiectul acțiunii respectiv anularea parțială a deciziei contestate, numai cu privire la reținerea că încălcarea săvârșită de recurenta-reclamantă reprezintă faptă de gravitate medie, și nu de gravitate mică, excepția de neconstituționalitate a art. 53 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate), pe motiv că textul în cauză ar fi lipsit de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate prin utilizarea sintagmei „cifră de afaceri totală”, nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva sentinței civile nr. 2366 din 06 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2016.