ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 846/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 846/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 846/2017
Asupra cauzei
de față, reține următoarele:
Prin contestația în anulare
înregistrată sub numărul de mai sus la data de 14 decembrie 2016
contestatorii A. și B. au solicitat anularea Încheierii nr. 1695 din 29
septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă, și admiterea cererii de
strămutare a Dosarului nr. x/245/2012 aflat pe rolul Tribunalului
Iași, respectiv strămutarea dosarului la o instanță de
același grad.
În
susținerea contestației în anulare, contestatorii au arătat
că procedura de citare a intimatei C. pentru data de 29 septembrie 2016 a
fost viciată și că încheierea atacată a fost dată
fără participarea procurorului.
Față
de contestația în anulare formulată de contestatori, Înalta Curte
reține următoarele:
Potrivit art.
317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „hotărârile irevocabile pot
fi atacate cu contestație în anulare când procedura de chemare a
părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost
îndeplinită potrivit cu cerințele legii, și când hotărârea
a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de
ordine publică privitoare la competență.”
Prin Încheierea
nr. 1695 din 29 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă
cererea formulată de petenții B. și A., privind strămutarea
judecării procesului civil formând obiectul Dosarului nr. x/245/2012 aflat
pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă.
Potrivit
dispozițiilor
art. 40 alin. (4) teza I C. proc. civ.: „Hotărârea
asupra strămutării se dă fără motivare și nu este
supusă niciunei căi de atac”.
Din
această dispoziție legală rezultă că, în opoziție
cu hotărârile împotriva cărora se poate exercita calea de atac a
contestației în anulare, nu sunt supuse controlului judiciar, pe
această cale, hotărârile pronunțate în materia
strămutării. Cum textul legal citat nu face nicio distincție
între căile ordinare și căile extraordinare de atac, se
constată că împotriva unei asemenea hotărâri nu poate fi
exercitată nici calea de atac a contestației în anulare.
Din
perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că recunoașterea
unor căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege
constituie o încălcare a principiului legalității căilor de
atac, consacrat de legea procesuală civilă, în concordanță
cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României și art. 6
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind liberul acces
la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Or,
față de dispozițiile exprese și imperative ale art. 40 alin.
(4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că încheierea prin care s-a
respins cererea de strămutare formulată de petenții A. și B.
nu este susceptibilă de a fi atacată pe calea contestației în
anulare.
Dispozițiile
art. 40 alin. (3) C. proc. civ. au făcut obiectul excepției de
neconstituționalitate, iar prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996,
publicată în M. Of. nr. 297 din 20 noiembrie 1996 și respectiv Decizia
nr. 56 din 21 februarie 2002, publicată în M. Of. nr. 229 din 5 aprilie
2002, Curtea Constituțională a statuat că prin dispozițiile
sus evocate nu este încălcat principiul accesului liber la justiție,
prevăzut de art. 21 din Constituție, întrucât acesta presupune
accesul la mijloacele procesuale prin care justiția se
înfăptuiește, dar „nu înseamnă că el trebuie asigurat în
toate structurile judecătorești și la toate căile de atac
prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de
legiuitor. Prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor
situații diferite.”
Curtea
Constituțională, cu referire directă la textul art. 40 alin. (4)
C. proc. civ. a mai reținut că „este dreptul exclusiv al organului
legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de
strămutare a pricinii nu este supusă niciunei căi de atac, în
considerarea faptului că prin aceasta instanța nu se
pronunță asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar
prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor”.
În
aceeași idee, Curtea Constituțională a stabilit că „nu sunt
încălcate nici dispozițiile art. 128 din Constituție, care
prevăd că pentru exercitarea căilor de atac se face „în
condițiile legii”.
De asemenea,
prin deciziile sus enunțate Curtea Constituțională a statuat
că art. 40 alin. (4) C. proc. civ. nu încalcă nici dispozițiile art.
24 din Constituție, referitoare la dreptul de apărare, „întrucât dreptul
la apărare se realizează cu prilejul judecării pe fond a cauzei
și a soluționării căilor de atac”.
Dezvoltând
acest argument Curtea Constituțională a arătat că „de vreme
ce nu se judecă fondul pricinii, nu se poate susține că
interesele celor în cauză ar fi prejudiciate. În realitate, faptele asupra
cărora este chemată să se pronunțe instanța
competentă să judece cererea de strămutare nu țin și
nu au cum să țină de pricina însăși, ci de asigurarea
condițiilor pe care le implică art. 37 alin. (3) C. proc. civ.,
respectiv nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea pricinii,
condiții ce vizează toate părțile din proces, indiferent de
calitatea lor procesuală”.
Din
perspectiva celor expuse, în condițiile în care dispozițiile art. 40 alin.
(4) C. proc. civ. prevăd expres că hotărârea asupra
strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, Înalta
Curte constată că împotriva acesteia nu poate fi exercitată nici
calea de atac a contestației în anulare, motiv pentru care urmează a fi
respinsă, ca inadmisibilă,
contestația în anulare
formulată de c
ontestatorii B. și A. împotriva Încheierii nr. 1695
din 29 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
contestația
în anulare formulată de c
ontestatorii B. și A. împotriva Încheierii
nr. 1695 din 29 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2016, ca
inadmisibilă.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 19 mai 2017.