Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019

Prin Sesizarea nr. 7 din 13 februarie 2019, formulată potrivit Hotărârii nr. 4 din 7 februarie 2019 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu problema de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ambele cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.526 din Codul civil, urmând a statua dacă actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat (în baza art. 254 din Codul muncii) ori rezultat în urma plăţii către acesta a unor sume necuvenite (în baza art. 256 din Codul muncii), marchează sau nu, în funcţie de data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu, începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

În sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa, analizându-se jurisprudenţa la nivel naţional, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, s-a arătat că există practică neunitară în ceea ce priveşte problema de drept ce face obiectul sesizării.

În acest sens s-a învederat că problematica sesizării poate fi clarificată în funcţie de regimul juridic aplicabil înainte de şi, respectiv, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 – 13 mai 2011.

Astfel, s-a arătat că, anterior datei de 13 mai 2011, producerea prejudiciului a fost guvernată de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu aplicarea art. 12 din acelaşi decret. Aceste prevederi legale continuă să guverneze prejudiciile produse, respectiv cunoscute sau care trebuiau să fi fost cunoscute până la 13 mai 2011, care fac obiectul actelor de control întocmite, comunicate sau devenite executorii inclusiv după această dată.

Din perspectiva prevederilor aplicabile anterior datei de 13 mai 2011, prezintă interes data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea pagubei şi pe cel care răspunde de ea.

Începând cu data de 13 mai 2011, când a intrat în vigoare Legea nr. 62/2011, momentul naşterii dreptului la acţiunea în răspunderea patrimonială este prevăzut de art. 211 lit. c) din această lege, cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (anterior datei de 1 octombrie 2011), respectiv de art. 2.526 din Codul civil (începând de la 1 octombrie 2011). Din această perspectivă, începând cu data de 13 mai 2011, pentru stabilirea momentului de început al cursului termenului de prescripţie extinctivă, prezintă interes data producerii pagubei.

În ipoteza prejudiciului propriu-zis (art. 254 din Codul muncii) se pune problema, sub imperiul art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dacă angajatorul, care prin ipoteză a cunoscut în mod obiectiv producerea pagubei şi pe cel care răspunde de ea sau cel puţin trebuia să cunoască la un moment dat aceste aspecte, mai poate fi considerat că le-a cunoscut abia la data comunicării actului de control ori la data la care acesta a devenit executoriu.

De asemenea, în ipoteza prejudiciului rezultat în urma plăţii voluntare efectuate de către angajator către salariat a unor sume de bani apreciate ca fiind necuvenite prin actul de control (art. 256 din Codul muncii), se pune problema, sub imperiul art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu aplicarea art. 12 din acelaşi decret, dacă momentul obiectiv şi cel subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea ar putea fi legate de momentul întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control, în condiţiile în care efectuarea unei plăţi voluntare de către angajator către un salariat presupune prin ipoteză cunoaşterea de către cel dintâi a faptului plăţii şi a celui în beneficiul căruia aceasta s-a făcut.

Se arată în sesizare că în ambele ipoteze se pune problema, sub imperiul art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (anterior datei de 1 octombrie 2011), respectiv a art. 2.526 din Codul civil (începând de la 1 octombrie 2011), dacă noţiunea de „pagubă”, despre care este vorba că s-a produs şi/sau a fost cunoscută de angajator, ar putea căpăta, prin raportare la menţiunile actului de control, o altă semnificaţie decât o avea înainte de întocmirea acestuia, adică dacă „paguba” de după control poate fi altceva decât cea de dinaintea lui ori dacă se poate considera că este posibil ca „producerea pagubei” să nu poată fi considerată că există până la data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control. Sub acest aspect se invocă faptul că, în anumite împrejurări concrete, este posibil ca angajatorul şi chiar toată lumea să nu fi avut reprezentarea caracterului nelegal al plăţii şi că, astfel, paguba nici nu ar exista până la data la care acest caracter nelegal a fost dezvăluit prin actul de control.

Din perspectiva prevederilor legale aplicabile atât anterior datei de 13 mai 2011, cât şi începând de la această dată, chestiunea de drept care face obiectul sesizării se reduce la a determina dacă, în situaţia unui prejudiciu produs printr-o faptă săvârşită de un salariat sau în urma primirii de către acesta a unor sume de bani necuvenite, actul de control marchează sau nu începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Ipoteza avută în vedere logic, susţinută probator prin hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării, este aceea a unei fapte săvârşite, respectiv a unor sume primite necuvenit, anterior întocmirii şi, implicit, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control, întrucât ipoteza concomitenţei celor două momente (săvârşirea faptei sau primirea sumei necuvenite, pe de o parte, şi incidenţa actului de control, pe de altă parte) este pur teoretică şi lipsită de interes practic, iar ipoteza unui prejudiciu produs după actul de control este absurdă.

Unele instanţe au apreciat că data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu aplicarea art. 12 din acelaşi decret, se stabileşte prin raportare la elementele subiective şi obiective care caracterizează cunoaşterea producerii pagubei (data la care a luat cunoştinţă sau la care trebuia să ia cunoştinţă despre săvârşirea faptei ilicite, respectiv despre producerea urmărilor acesteia, precum şi despre identitatea celui care răspunde de ea ori data efectuării fiecărei plăţi necuvenite), iar data producerii pagubei, potrivit art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (anterior datei de 1 octombrie 2011), respectiv a art. 2.526 din Codul civil (începând de la 1 octombrie 2011), se stabileşte prin raportare la elementele obiective care o caracterizează (data săvârşirii faptei ilicite, respectiv a producerii urmărilor acesteia ori data fiecărei plăţi necuvenite).

Dimpotrivă, alte instanţe au considerat că atât data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu aplicarea art. 12 din acelaşi decret, cât şi data producerii pagubei, potrivit art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (anterior datei de 1 octombrie 2011), respectiv a art. 2.526 din Codul civil (începând de la 1 octombrie 2011), se stabilesc prin raportare la actul de control întocmit de Curtea de Conturi.

Prin urmare, autorul sesizării precizează că întreaga problematică este reductibilă la chestiunea relevanţei actului de control, care, prin ipoteză, doar constată producerea unui prejudiciu, deci un fapt preexistent întocmirii lui, asupra stabilirii momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă al acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Din această perspectivă s-a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudenţiale: într-o primă orientare s-a reţinut că actul de control nu are nicio relevanţă în privinţa momentului în care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale; în cea de-a doua orientare s-a apreciat că actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează începutul acestui termen.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, autorul sesizării, nu a formulat un punct de vedere şi nici nu şi-a exprimat opinia cu privire la problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.

Prin Adresa nr. 422/C/635/III-5/2019 din 25 aprilie 2019, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat punctul de vedere, ce corespunde primei opinii jurisprudenţiale cu privire la problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, în sensul că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportat la art. 8 şi art. 12 din Decretul nr. 168/1957, pentru prejudiciile produse anterior datei de 13 mai 2011 şi plăţile nedatorate efectuate anterior acestei date, actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unor sume necuvenite, nu marchează (invariabil) începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

În jurisprudenţa instanţei supreme, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, au fost identificate deciziile nr. 1.705 din 31 octombrie 2017 a Secţiei I civile, nr. 2.244 din 13 iunie 2014 şi nr. 1.231 din 20 septembrie 2017 ale Secţiei a II-a civile.

Astfel, prin Decizia nr. 1.705 din 31 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a reţinut că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, legiuitorul leagă începerea prescripţiei dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală de cunoaşterea pagubei, deci a existenţei acesteia, iar nu de cunoaşterea cuantumului prejudiciului, a întinderii acestuia, iar prin Decizia nr. 1.231 din 20 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a statuat că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

De asemenea, prin Decizia nr. 2.244 din 13 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a reţinut că: „Termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din Codul civil), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.”

Prin Decizia nr. 846 din 14 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) prima teză din Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 2 aprilie 2018, instanţa de contencios constituţional a statuat că:

Punctele de vedere ale judecătorilor-raportori asupra problemei de drept supuse dezlegării au fost diferite, motiv pentru care în cauză au fost întocmite două rapoarte.

Soluţia propusă prin unul dintre rapoarte (ce corespunde celei de-a doua orientări jurisprudenţiale) a fost de admitere a recursului în interesul legii şi pronunţării unei decizii în sensul că:

Soluţia propusă prin celălalt raport întocmit în cauză (ce corespunde primei orientări jurisprudenţiale) a fost de admitere a recursului în interesul legii şi pronunţare a unei decizii în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, respectiv a art. 2.526 din Codul civil, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite în cauză de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept ce formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 514 din acelaşi cod, referitoare la obiectul recursului şi la titularul dreptului de sesizare.

Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prin prisma dispoziţiilor legale enunţate implică, aşadar, mai multe aspecte:

Astfel, în ceea ce priveşte cerinţa ca problema de drept care formează obiectul sesizării să fi fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este îndeplinită în cauză, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară.

Sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, întrucât finalitatea acestei instituţii juridice o constituie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, această condiţie se constată a fi îndeplinită, de asemenea.

În ceea ce priveşte cerinţa sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Din perspectiva îndeplinirii condiţiilor legale prevăzute de dispoziţiile enunţate şi faţă de multitudinea de hotărâri judecătoreşti definitive, invocate în sesizarea de recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, într-adevăr, problema de drept ce constituie obiect al recursului în interesul legii a fost soluţionată diferit de instanţele de judecată, existând la nivelul instanţelor practică judiciară neunitară în acest sens.

Din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemei de drept, pentru care s-a făcut dovada unei rezolvări neunitare prin hotărârile judecătoreşti anexate, rezultă că, în esenţă, ceea ce se supune analizei prin recursul în interesul legii constă în a se stabili dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi.

Din această perspectivă se impun a fi evidenţiate şi examinate câteva aspecte legate de instituţia prescripţiei extinctive, de răspunderea patrimonială a salariatului şi de natura juridică a actului de control al Curţii de Conturi.

De asemenea, în analiza problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii se vor avea în vedere două perioade, şi anume: perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011, intrată în vigoare la 13 mai 2011), când termenul de prescripţie de 3 ani pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator era reglementat prin dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, care prevedeau, ca moment de început al cursului prescripţiei extinctive, data naşterii dreptului la acţiune şi, respectiv, perioada de după adoptarea Legii nr. 62/2011 (după 13 mai 2011), în care, potrivit art. 211 lit. c) din această lege, momentul de început al curgerii termenului de prescripţie în acţiunile de acest gen este legat de data producerii pagubei.

Prin urmare, problema de drept supusă dezlegării prin recursul în interesul legii formulat urmează a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor legale existente anterior datei de 13 mai 2011 (care reprezintă, aşa cum s-a arătat deja, data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011) şi, respectiv, ulterioare acestei date.

În ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 13 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile incidente în materie sunt prevăzute de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator”.

De altfel, alin. (2) al textului legal enunţat prevede că „în toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului”.

Din perspectiva acestor dispoziţii exprese şi imperative ce vizează termenul de prescripţie de 3 ani, calculat „de la data naşterii dreptului la acţiune”, se impune a se stabili care este momentul naşterii dreptului la acţiune de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru acţiunea de obligare a salariatului/angajatului la repararea prejudiciului.

În acest sens este de observat că formularea art. 268 alin. (1) din Codul muncii este similară cu cea cuprinsă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”.

De asemenea, se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”.

În acelaşi sens se constată că aceste dispoziţii sunt cuprinse şi în art. 2.528 din Codul civil, care reglementează „Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită”, prevăzându-se că: „(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”, aplicabil prescripţiilor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 134/2010).

Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din Codul civil şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul faptei juridice licite, respectiv acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plăţii nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziţii ce au relevanţă şi în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat.

Astfel, termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din Codul civil), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.

În ceea ce priveşte obligaţia instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăţi nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plăţii, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susţine că ulterior plăţii au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curţii de Conturi sau raportul altui organ cu atribuţii de control.

Aşadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plăţii să cunoască dacă plata bănească către angajaţi era în concordanţă cu dispoziţiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoştea identitatea angajaţilor cărora le-a acordat drepturi băneşti.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 254 alin. (1) din Codul muncii, care prevăd că „salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”, termenul de 3 ani de prescripţie extinctivă a dreptului angajatorului de a solicita obligarea salariatului la repararea prejudiciului cauzat se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În acest sens, începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat de două momente, şi anume: un moment subiectiv, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege, şi un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

Faţă de cele expuse, cum problema de drept supusă analizei se raportează la actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control care poate marca sau nu începutul termenului de prescripţie extinctivă, sunt necesare câteva precizări legate de atribuţiile şi actele Curţii de Conturi, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 şi 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 94/1992), conform cărora: „Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, consolidare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii” (art. 21).

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 prevede că: „Funcţia de control a Curţii de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit internaţionale general acceptate.”

De asemenea, controlul Curţii de Conturi nu se efectuează în orice situaţie, ci conform prevederilor primului paragraf al pct. 42 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Curţii de Conturi nr. 155/2014, care prevăd că: „Activitatea de control se desfăşoară conform programului anual de activitate aprobat de plenul Curţii de Conturi şi a tematicilor specifice elaborate de structurile de specialitate pe categorii de persoane juridice, pe domenii sau pe sectoare de activitate, în conformitate cu atribuţiile şi competenţele stabilite instituţiei prin lege.”

Or, din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube cauzate de salariaţi în privinţa acelor resurse.

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, aşa cum s-a arătat deja, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, care este un terţ faţă de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator şi angajat şi ale cărui observaţii nu dau naştere unui drept substanţial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligaţiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare şi gestionare a resurselor bugetare, în condiţiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispoziţiile legale, procedează la un control de legalitate.

Or, controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţia (Curţii de Conturi sau a unui alt organ cu atribuţii de control) de către instituţia supusă controlului.

Aşa cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi efectuează o verificare a resurselor financiare ale entităţii controlate, având atribuţia, aşa cum s-a arătat deja, de a constata încălcări ale principiilor legale cu ocazia gestionării respectivelor resurse.

Paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

Constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuşi, izvor al creanţei.

Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive.

De altfel, actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că: „Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.”

Cum actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripţie.

Din această perspectivă, a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

De asemenea, a considera că începutul cursului prescripţiei extinctive este condiţionat de existenţa unui control financiar în materia acordării de drepturi derivate din raportul de muncă ar însemna a condiţiona acest moment al prescripţiei extinctive de un eveniment viitor şi incert/nesigur.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în ceea ce priveşte etapa anterioară datei de 13 mai 2011, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, pentru prejudiciile produse anterior datei de 13 mai 2011 şi plăţile nedatorate efectuate anterior acestei date, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Pentru perioada ulterioară datei de 13 mai 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, dispoziţiile art. 211 lit. c) din acest act normativ prevăd data producerii pagubei ca fiind momentul naşterii dreptului la acţiunea în răspunderea patrimonială.

Astfel, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 prevede că „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: (…) c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.

Aceste dispoziţii legale exprese sunt în măsură să înlăture orice dubiu cu privire la momentul naşterii dreptului la acţiunea în răspundere patrimonială sau în restituirea unei plăţi nedatorate, în condiţiile în care momentul începerii cursului prescripţiei extinctive este unul singur, bine determinat, respectiv „data producerii pagubei”.

Chiar în condiţiile în care Legea nr. 62/2011 nu a abrogat dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, prevalenţa art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 faţă de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este determinată de principiul de drept specialia generalibus derogant, dat fiind faptul că Legea nr. 62/2011 este legea specială în materia conflictelor de muncă dintre partenerii de dialog social.

De asemenea, prevalenţa Legii nr. 62/2011 este dată şi de faptul că prin dispoziţiile art. 211 din acest act normativ este asigurată într-o mai mare măsură protecţia socială a salariaţilor, prevăzută şi garantată de art. 6 din Codul muncii.

Cum Legea nr. 62/2011 reglementează termenele de prescripţie în cazul conflictelor individuale de muncă, aplicându-se cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul muncii, nu prezintă relevanţă juridică data întocmirii raportului de control de către Curtea de Conturi sau de către un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a constatat caracterul nelegal al unor plăţi sau existenţa unor prejudicii produse de salariat, sau data emiterii ori comunicării actului de control, întrucât acestea reprezintă momentele în care s-a constatat existenţa prejudiciului, iar nu momentul în care prejudiciul/paguba s-a produs, acesta fiind anterior constatării lui.

Din perspectiva celor expuse, rezultă că actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea de recuperare a prejudiciului, întrucât singurul moment al începerii cursului prescripţiei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 (13 mai 2011), este cel al producerii efective a pagubei.

Prin urmare, modul de calcul al termenului de prescripţie pentru acţiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condiţiile prevăzute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, este unul de excepţie în situaţia conflictelor de muncă având ca obiect plata de despăgubiri, şi anume prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data „când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui” (art. 2.523 din Codul civil), respectiv aceea când „păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde pentru ea” (art. 2.528 din Codul civil).

Constatările rezultate din activitatea de control a Curţii de Conturi sau a unui alt organ cu atribuţii de control pot fi, eventual, valorificate ca mijloace de probă în litigiul având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului, răspundere ce are ca unic temei raportul de muncă dintre salariat şi angajator.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, pentru prejudiciile produse şi plăţile nedatorate efectuate ulterior datei de 13 mai 2011, actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unor sume necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Din perspectiva considerentelor expuse, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 514 din acelaşi cod,