ÎCCJ, Decizia nr. 19/2019

Prin Sesizarea nr. 7 din 13 februarie 2019, formulată potrivit Hotărârii nr. 4 din 7 februarie 2019 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Constanța, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită cu problema de drept referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ambele cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 2.526 din Codul civil, urmând a statua dacă actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat (în baza art. 254 din Codul muncii) ori rezultat în urma plății către acesta a unor sume necuvenite (în baza art. 256 din Codul muncii), marchează sau nu, în funcție de data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu, începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

În sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Constanța, analizându-se jurisprudența la nivel național, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sus-menționate, s-a arătat că există practică neunitară în ceea ce privește problema de drept ce face obiectul sesizării.

În acest sens s-a învederat că problematica sesizării poate fi clarificată în funcție de regimul juridic aplicabil înainte de și, respectiv, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 - 13 mai 2011.

Astfel, s-a arătat că, anterior datei de 13 mai 2011, producerea prejudiciului a fost guvernată de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu aplicarea art. 12 din același decret. Aceste prevederi legale continuă să guverneze prejudiciile produse, respectiv cunoscute sau care trebuiau să fi fost cunoscute până la 13 mai 2011, care fac obiectul actelor de control întocmite, comunicate sau devenite executorii inclusiv după această dată.

Din perspectiva prevederilor aplicabile anterior datei de 13 mai 2011, prezintă interes data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea pagubei și pe cel care răspunde de ea.

Începând cu data de 13 mai 2011, când a intrat în vigoare Legea nr. 62/2011, momentul nașterii dreptului la acțiunea în răspunderea patrimonială este prevăzut de art. 211 lit. c) din această lege, cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (anterior datei de 1 octombrie 2011), respectiv de art. 2.526 din Codul civil (începând de la 1 octombrie 2011). Din această perspectivă, începând cu data de 13 mai 2011, pentru stabilirea momentului de început al cursului termenului de prescripție extinctivă, prezintă interes data producerii pagubei.

În ipoteza prejudiciului propriu-zis (art. 254 din Codul muncii) se pune problema, sub imperiul art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dacă angajatorul, care prin ipoteză a cunoscut în mod obiectiv producerea pagubei și pe cel care răspunde de ea sau cel puțin trebuia să cunoască la un moment dat aceste aspecte, mai poate fi considerat că le-a cunoscut abia la data comunicării actului de control ori la data la care acesta a devenit executoriu.

De asemenea, în ipoteza prejudiciului rezultat în urma plății voluntare efectuate de către angajator către salariat a unor sume de bani apreciate ca fiind necuvenite prin actul de control (art. 256 din Codul muncii), se pune problema, sub imperiul art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu aplicarea art. 12 din același decret, dacă momentul obiectiv și cel subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea ar putea fi legate de momentul întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control, în condițiile în care efectuarea unei plăți voluntare de către angajator către un salariat presupune prin ipoteză cunoașterea de către cel dintâi a faptului plății și a celui în beneficiul căruia aceasta s-a făcut.

Se arată în sesizare că în ambele ipoteze se pune problema, sub imperiul art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (anterior datei de 1 octombrie 2011), respectiv a art. 2.526 din Codul civil (începând de la 1 octombrie 2011), dacă noțiunea de "pagubă", despre care este vorba că s-a produs și/sau a fost cunoscută de angajator, ar putea căpăta, prin raportare la mențiunile actului de control, o altă semnificație decât o avea înainte de întocmirea acestuia, adică dacă "paguba" de după control poate fi altceva decât cea de dinaintea lui ori dacă se poate considera că este posibil ca "producerea pagubei" să nu poată fi considerată că există până la data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control. Sub acest aspect se invocă faptul că, în anumite împrejurări concrete, este posibil ca angajatorul și chiar toată lumea să nu fi avut reprezentarea caracterului nelegal al plății și că, astfel, paguba nici nu ar exista până la data la care acest caracter nelegal a fost dezvăluit prin actul de control.

Din perspectiva prevederilor legale aplicabile atât anterior datei de 13 mai 2011, cât și începând de la această dată, chestiunea de drept care face obiectul sesizării se reduce la a determina dacă, în situația unui prejudiciu produs printr-o faptă săvârșită de un salariat sau în urma primirii de către acesta a unor sume de bani necuvenite, actul de control marchează sau nu începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Ipoteza avută în vedere logic, susținută probator prin hotărârile judecătorești atașate sesizării, este aceea a unei fapte săvârșite, respectiv a unor sume primite necuvenit, anterior întocmirii și, implicit, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control, întrucât ipoteza concomitenței celor două momente (săvârșirea faptei sau primirea sumei necuvenite, pe de o parte, și incidența actului de control, pe de altă parte) este pur teoretică și lipsită de interes practic, iar ipoteza unui prejudiciu produs după actul de control este absurdă.

Unele instanțe au apreciat că data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu aplicarea art. 12 din același decret, se stabilește prin raportare la elementele subiective și obiective care caracterizează cunoașterea producerii pagubei (data la care a luat cunoștință sau la care trebuia să ia cunoștință despre săvârșirea faptei ilicite, respectiv despre producerea urmărilor acesteia, precum și despre identitatea celui care răspunde de ea ori data efectuării fiecărei plăți necuvenite), iar data producerii pagubei, potrivit art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (anterior datei de 1 octombrie 2011), respectiv a art. 2.526 din Codul civil (începând de la 1 octombrie 2011), se stabilește prin raportare la elementele obiective care o caracterizează (data săvârșirii faptei ilicite, respectiv a producerii urmărilor acesteia ori data fiecărei plăți necuvenite).

Dimpotrivă, alte instanțe au considerat că atât data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu aplicarea art. 12 din același decret, cât și data producerii pagubei, potrivit art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, cu aplicarea art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (anterior datei de 1 octombrie 2011), respectiv a art. 2.526 din Codul civil (începând de la 1 octombrie 2011), se stabilesc prin raportare la actul de control întocmit de Curtea de Conturi.

Prin urmare, autorul sesizării precizează că întreaga problematică este reductibilă la chestiunea relevanței actului de control, care, prin ipoteză, doar constată producerea unui prejudiciu, deci un fapt preexistent întocmirii lui, asupra stabilirii momentului de început al termenului de prescripție extinctivă al acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Din această perspectivă s-a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudențiale: într-o primă orientare s-a reținut că actul de control nu are nicio relevanță în privința momentului în care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a acțiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale; în cea de-a doua orientare s-a apreciat că actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează începutul acestui termen.

Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, autorul sesizării, nu a formulat un punct de vedere și nici nu și-a exprimat opinia cu privire la problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.

Prin Adresa nr. 422/C/635/III-5/2019 din 25 aprilie 2019, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a exprimat punctul de vedere, ce corespunde primei opinii jurisprudențiale cu privire la problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, în sensul că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportat la art. 8 și art. 12 din Decretul nr. 168/1957, pentru prejudiciile produse anterior datei de 13 mai 2011 și plățile nedatorate efectuate anterior acestei date, actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unor sume necuvenite, nu marchează (invariabil) începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

În jurisprudența instanței supreme, în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, au fost identificate deciziile nr. 1.705 din 31 octombrie 2017 a Secției I civile, nr. 2.244 din 13 iunie 2014 și nr. 1.231 din 20 septembrie 2017 ale Secției a II-a civile.

Astfel, prin Decizia nr. 1.705 din 31 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a reținut că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, legiuitorul leagă începerea prescripției dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală de cunoașterea pagubei, deci a existenței acesteia, iar nu de cunoașterea cuantumului prejudiciului, a întinderii acestuia, iar prin Decizia nr. 1.231 din 20 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a statuat că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

De asemenea, prin Decizia nr. 2.244 din 13 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a reținut că: "Termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din Codul civil), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire."

Prin Decizia nr. 846 din 14 decembrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) prima teză din Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 2 aprilie 2018, instanța de contencios constituțional a statuat că:

Punctele de vedere ale judecătorilor-raportori asupra problemei de drept supuse dezlegării au fost diferite, motiv pentru care în cauză au fost întocmite două rapoarte.

Soluția propusă prin unul dintre rapoarte (ce corespunde celei de-a doua orientări jurisprudențiale) a fost de admitere a recursului în interesul legii și pronunțării unei decizii în sensul că:

Soluția propusă prin celălalt raport întocmit în cauză (ce corespunde primei orientări jurisprudențiale) a fost de admitere a recursului în interesul legii și pronunțare a unei decizii în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, respectiv a art. 2.526 din Codul civil, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite în cauză de judecătorii-raportori, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept ce formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii".

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analizarea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, precum și ale art. 514 din același cod, referitoare la obiectul recursului și la titularul dreptului de sesizare.

Analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prin prisma dispozițiilor legale enunțate implică, așadar, mai multe aspecte:

Astfel, în ceea ce privește cerința ca problema de drept care formează obiectul sesizării să fi fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este îndeplinită în cauză, având în vedere jurisprudența anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul mai multor curți de apel din țară.

Sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești, întrucât finalitatea acestei instituții juridice o constituie asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii, această condiție se constată a fi îndeplinită, de asemenea.

În ceea ce privește cerința sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, se regăsește printre titularii dreptului de sesizare prevăzuți de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Din perspectiva îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de dispozițiile enunțate și față de multitudinea de hotărâri judecătorești definitive, invocate în sesizarea de recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, într-adevăr, problema de drept ce constituie obiect al recursului în interesul legii a fost soluționată diferit de instanțele de judecată, existând la nivelul instanțelor practică judiciară neunitară în acest sens.

Din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemei de drept, pentru care s-a făcut dovada unei rezolvări neunitare prin hotărârile judecătorești anexate, rezultă că, în esență, ceea ce se supune analizei prin recursul în interesul legii constă în a se stabili dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați.

Din această perspectivă se impun a fi evidențiate și examinate câteva aspecte legate de instituția prescripției extinctive, de răspunderea patrimonială a salariatului și de natura juridică a actului de control al Curții de Conturi.

De asemenea, în analiza problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii se vor avea în vedere două perioade, și anume: perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011, intrată în vigoare la 13 mai 2011), când termenul de prescripție de 3 ani pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator era reglementat prin dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, care prevedeau, ca moment de început al cursului prescripției extinctive, data nașterii dreptului la acțiune și, respectiv, perioada de după adoptarea Legii nr. 62/2011 (după 13 mai 2011), în care, potrivit art. 211 lit. c) din această lege, momentul de început al curgerii termenului de prescripție în acțiunile de acest gen este legat de data producerii pagubei.

Prin urmare, problema de drept supusă dezlegării prin recursul în interesul legii formulat urmează a fi analizată din perspectiva dispozițiilor legale existente anterior datei de 13 mai 2011 (care reprezintă, așa cum s-a arătat deja, data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011) și, respectiv, ulterioare acestei date.

În ceea ce privește perioada anterioară datei de 13 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile incidente în materie sunt prevăzute de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator".

De altfel, alin. (2) al textului legal enunțat prevede că "în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului".

Din perspectiva acestor dispoziții exprese și imperative ce vizează termenul de prescripție de 3 ani, calculat "de la data nașterii dreptului la acțiune", se impune a se stabili care este momentul nașterii dreptului la acțiune de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru acțiunea de obligare a salariatului/angajatului la repararea prejudiciului.

În acest sens este de observat că formularea art. 268 alin. (1) din Codul muncii este similară cu cea cuprinsă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune".

De asemenea, se impun a fi reținute și dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

În același sens se constată că aceste dispoziții sunt cuprinse și în art. 2.528 din Codul civil, care reglementează "Dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită", prevăzându-se că: "(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri", aplicabil prescripțiilor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 134/2010).

Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din Codul civil și art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul faptei juridice licite, respectiv acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plății nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziții ce au relevanță și în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispozițiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat.

Astfel, termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din Codul civil), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire.

În ceea ce privește obligația instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăți nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plății, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susține că ulterior plății au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curții de Conturi sau raportul altui organ cu atribuții de control.

Așadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plății să cunoască dacă plata bănească către angajați era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoștea identitatea angajaților cărora le-a acordat drepturi bănești.

În ceea ce privește dispozițiile art. 254 alin. (1) din Codul muncii, care prevăd că "salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor", termenul de 3 ani de prescripție extinctivă a dreptului angajatorului de a solicita obligarea salariatului la repararea prejudiciului cauzat se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În acest sens, începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente, și anume: un moment subiectiv, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

Față de cele expuse, cum problema de drept supusă analizei se raportează la actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control care poate marca sau nu începutul termenului de prescripție extinctivă, sunt necesare câteva precizări legate de atribuțiile și actele Curții de Conturi, din perspectiva dispozițiilor art. 1 și 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 94/1992), conform cărora: "Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, consolidare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, furnizând Parlamentului și unităților administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea și administrarea acestora în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității" (art. 21).

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 prevede că: "Funcția de control a Curții de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit internaționale general acceptate."

De asemenea, controlul Curții de Conturi nu se efectuează în orice situație, ci conform prevederilor primului paragraf al pct. 42 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 155/2014, care prevăd că: "Activitatea de control se desfășoară conform programului anual de activitate aprobat de plenul Curții de Conturi și a tematicilor specifice elaborate de structurile de specialitate pe categorii de persoane juridice, pe domenii sau pe sectoare de activitate, în conformitate cu atribuțiile și competențele stabilite instituției prin lege."

Or, din perspectiva celor expuse, în condițiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube cauzate de salariați în privința acelor resurse.

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, așa cum s-a arătat deja, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, care este un terț față de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator și angajat și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare și gestionare a resurselor bugetare, în condițiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale, procedează la un control de legalitate.

Or, controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziția (Curții de Conturi sau a unui alt organ cu atribuții de control) de către instituția supusă controlului.

Așa cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi efectuează o verificare a resurselor financiare ale entității controlate, având atribuția, așa cum s-a arătat deja, de a constata încălcări ale principiilor legale cu ocazia gestionării respectivelor resurse.

Paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

Constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței.

Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive.

De altfel, actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că: "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea."

Cum actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție.

Din această perspectivă, a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

De asemenea, a considera că începutul cursului prescripției extinctive este condiționat de existența unui control financiar în materia acordării de drepturi derivate din raportul de muncă ar însemna a condiționa acest moment al prescripției extinctive de un eveniment viitor și incert/nesigur.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în ceea ce privește etapa anterioară datei de 13 mai 2011, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958, pentru prejudiciile produse anterior datei de 13 mai 2011 și plățile nedatorate efectuate anterior acestei date, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Pentru perioada ulterioară datei de 13 mai 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, dispozițiile art. 211 lit. c) din acest act normativ prevăd data producerii pagubei ca fiind momentul nașterii dreptului la acțiunea în răspunderea patrimonială.

Astfel, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: (...) c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei".

Aceste dispoziții legale exprese sunt în măsură să înlăture orice dubiu cu privire la momentul nașterii dreptului la acțiunea în răspundere patrimonială sau în restituirea unei plăți nedatorate, în condițiile în care momentul începerii cursului prescripției extinctive este unul singur, bine determinat, respectiv "data producerii pagubei".

Chiar în condițiile în care Legea nr. 62/2011 nu a abrogat dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, prevalența art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 față de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este determinată de principiul de drept specialia generalibus derogant, dat fiind faptul că Legea nr. 62/2011 este legea specială în materia conflictelor de muncă dintre partenerii de dialog social.

De asemenea, prevalența Legii nr. 62/2011 este dată și de faptul că prin dispozițiile art. 211 din acest act normativ este asigurată într-o mai mare măsură protecția socială a salariaților, prevăzută și garantată de art. 6 din Codul muncii.

Cum Legea nr. 62/2011 reglementează termenele de prescripție în cazul conflictelor individuale de muncă, aplicându-se cu prioritate față de dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul muncii, nu prezintă relevanță juridică data întocmirii raportului de control de către Curtea de Conturi sau de către un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a constatat caracterul nelegal al unor plăți sau existența unor prejudicii produse de salariat, sau data emiterii ori comunicării actului de control, întrucât acestea reprezintă momentele în care s-a constatat existența prejudiciului, iar nu momentul în care prejudiciul/paguba s-a produs, acesta fiind anterior constatării lui.

Din perspectiva celor expuse, rezultă că actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea de recuperare a prejudiciului, întrucât singurul moment al începerii cursului prescripției, după intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 (13 mai 2011), este cel al producerii efective a pagubei.

Prin urmare, modul de calcul al termenului de prescripție pentru acțiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condițiile prevăzute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, este unul de excepție în situația conflictelor de muncă având ca obiect plata de despăgubiri, și anume prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data "când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui" (art. 2.523 din Codul civil), respectiv aceea când "păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde pentru ea" (art. 2.528 din Codul civil).

Constatările rezultate din activitatea de control a Curții de Conturi sau a unui alt organ cu atribuții de control pot fi, eventual, valorificate ca mijloace de probă în litigiul având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului, răspundere ce are ca unic temei raportul de muncă dintre salariat și angajator.

Față de cele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, pentru prejudiciile produse și plățile nedatorate efectuate ulterior datei de 13 mai 2011, actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unor sume necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Din perspectiva considerentelor expuse, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 514 din același cod,