ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2593/2016

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de la data de 17 martie 2014, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale obligarea acestuia la predarea Deciziei nr. A5671 din 28 iunie 2005 emisă de către pârât, modificată în parte prin Decizia civilă nr. 524 din 29 martie 2010 a Curții de Apei București, pronunțată în dosarul din 3/2008, precum și a documentației reprezentând dosarul administrativ pe baza căreia a fost emisa decizia ministerului, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (succesoare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor). Prin cererea de intervenție principală depusă la data de 17 aprilie 2014, B. și C. au solicitat obligarea aceluiași pârât că înainteze C.N.C.I. decizia având ca obiect măsurile compensatorii pentru cotele indivize de 1/2 pentru intervenienți și de 1/2 pentru reclamantă, pentru suprafața de 1.400 mp din imobilul situat în Focșani, nerestituit în natură, împreună cu documentația prevăzută de lege.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 1800 din data de 5 iunie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a obligat pârâtul să înainteze Decizia A5671 din 28 iunie 2005 emisă de acesta, precum și documentația aferentă, către C.N.C.I. pentru acordarea despăgubirilor prin echivalent aferente terenului de 1.200 mp, imposibil de restituit în natură, a respins ca nefondată cererea pentru diferența de 200 mp și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (timbraj). În aceeași cauză, prin încheierea din data de 7 mai 2014 au fost respinse ca nefondate excepțiile inadmisibilității și excepția tardivității acțiunii, invocate de pârât cu privire la cererea principală și a admis excepția lipsei plângerii prealabile, invocată de pârât cu privire la cererea de intervenție principală formulată de B. și C..

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii în ceea ce privește suprafața de teren pentru care C.N.C.I. urmează să acorde despăgubiri în echivalent, menținând obligația în sarcina pârâtului de a preda Decizia nr. A5671 din 28 iunie 2005 emisă de către acesta, împreună cu documentația aferentă și, rejudecând pe fond cauza să fie obligat pârâtul să predea, împreună cu propria-i decizie și Decizia nr. 524 din 29 martie 2010 a Curții de Apel București care a modificat-o în parte, precum și documentația care a stat la baza emiterii acestor decizii de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității și s-a pronunțat asupra unui lucru pe care reclamanta nu l-a cerut, în condițiile în care nu a fost contestat actul administrativ în sine, ori punerea în executare a acestuia, ci doar refuzul pârâtului de a îndeplini o procedură administrativă în legătură cu acest act, aceea de a preda documentele către C.N.C.I. - instituția care pune în executare actul administrativ modificat prin hotărâre judecătorească. Chiar dacă în motivarea cererii introductive a fost precizat și dezvoltat conținutul celor două decizii, în sensul indicării a două suprafețe diferite, reclamanta susține că nu a solicitat instanței să stabilească suprafața imposibil de restituit și a făcut acest lucru doar pentru că pârâtul a refuzat să transmită aceste documente către C.N.C.I., apreciind că nu mai are dreptul la despăgubiri prin echivalent. Instanța de fond a constatat, în mod corect, că refuzul pârâtului a fost unul neîntemeiat, însă dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu disting dacă documentația trebuie predată în funcție de soluția conținută, ci statuează că se predau toate deciziile/dispozițiile/ordinele împreună cu actele care au stat la baza emiterii lor. Cu toate acestea, instanța de fond nu a hotărât ca pârâtul, odată cu propria decizie, să fie obligat să predea și hotărârea care o modifică și a respins, în mod neîntemeiat și fără ca reclamanta să fi cerut acest lucru, cererea pentru diferența de 200 mp. Intervenienții B. și C. au declarat recurs împotriva sentinței, dar și împotriva încheierii din data de 7 mai 2014, invocând cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivare, au arătat că instanța de fond a constatat în mod greșit că cei doi intervenienți nu ar fi îndeplinit procedura prealabilă, în condițiile în care înscrisul înaintat pârâtului la 15 iulie 2013, prin conținut și finalitatea urmărită, are caracterul plângerii prealabile prevăzute de lege. Astfel cum s-a întâmplat și în cazul demersurilor anterioare, prin adresa din 2 august 2013 Ministerul Apărării Naționale au refuzat să răspundă afirmativ solicitărilor și au lăsat să se înțeleagă că unica șansă de soluționare o reprezintă acțiunea în justiție. Pe de altă parte, recurenții au susținut că instituția intervenției principale nu este condiționată de efectuarea plângerii prealabile, cu atât mai mult cu cât acest demers a fost efectuat de titularul cererii principale pentru întreaga suprafață de 1400 mp, esențială fiind starea de indiviziune asupra terenului și conexitatea dreptului de a primi despăgubiri în cote egale.

Apărările formulate de intimatul-pârât Intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția lipsei de interes în promovarea celor 2 recursuri, întrucât instanța de fond a admis cererea reclamantei astfel cum a fost formulată, acordându-i chiar și cheltuielile de judecată solicitate. Pe fondul recursurilor, a solicitat respingerea acestora ca nefondate și menținerea ca legale a hotărârilor atacate - sentința instanței de fond și încheierea din data de 7 mai 2014. A apreciat intimatul-pârât că solicitarea reclamantei a fost de obligare a instituției militare la trimiterea dosarului împreună cu Decizia nr. 5671 din 28 iunie 2015 la Secretariatul C.C.S.D., în vederea emiterii deciziei de compensare, fără a se preciza că acesta ar trebui să conțină inclusiv decizia Curții de Apel București nr. 529 din 29 martie 2010, o decizie care o vizează în mod direct și despre care avea cunoștință. În ceea ce privește recursul intervenienților, instituția intimată a arătat că, în mod corect, instanța de a fond a constatat neîndeplinirea, de către aceștia, a procedurii prelabile, iar înscrisurile depuse în recurs nu pot substitui mijlocul de probă solicitat de lege în dovedirea unei situații de fapt. Recurenții B. și C. au depus răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia au reluat susțineri și apărări din calea de atac promovată.

Procedura derulată în recurs Recursurile fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 9 iunie 2016, în temeiul art. 493 alin. (7) din același cod, completul de filtru a respins excepția lipsei de interes în promovarea recursurilor invocată de intimatul-pârât, a admis în principiu recursurile și a fixat termen pentru judecarea acestora în ședință publică, la data de 13 octombrie 2016.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința și încheierea atacate, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de obligare a pârâtului Ministerul Apărării Naționale la predarea Deciziei nr. A5671 din 28 iunie 2005 emisă de către pârât, modificată în parte prin Decizia civilă nr. 524 din 29 martie 2010 a Curții de Apei București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2008, precum și a documentației reprezentând dosarul administrativ pe baza căreia a fost emisa decizia ministerului, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (succesoare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor). Această solicitare a fost reiterată și de către B. și C., în cuprinsul cererii de intervenție principală depuse în cauză. Prin încheierea de ședință din data de 7 mai 2014, cererea de intervenție principală a fost admisă în principiu și, fiind invocată de către pârât excepția inadmisibilității cererii de intervenție, prin aceeași încheiere a fost admisă excepția invocată, apreciindu-se că înscrisurile depuse de intervenienți nu dovedesc îndeplinirea de către aceștia a procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004. Instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei cereri de intervenție principală este datoare să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului la acțiune, întrucât prin intervenția principală terțul urmărește realizarea unui drept al său și intervine într-un proces deja început. Având în vedere natura litigiului, este evident că intervenientul nu este exonerat de îndeplinirea condițiilor specifice, printre care se regăsește și cea a formulării plângerii prealabile. Analizând soluția de admitere a excepției lipsei plângerii prealabile cu privire la cererea de intervenție principală, Înalta Curte constată că aceasta s-a întemeiat pe o interpretare eronată a probelor administrate, respectiv a înscrisurilor depuse de intervenienții B. și C. În materia contenciosului administrativ, deși reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii, plângerea prealabilă a fost concepută ca o cale prin care persoana vătămată are posibilitatea de a obține rezolvarea mai rapidă a diferendului, prin recunoașterea dreptului sau a interesului legitim vătămat fără mijlocirea instanței, iar nu ca un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiție. Interpretând logic și realist prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și examinând înscrisurile depuse la dosar (corespondența purtată între părți anterior datei introducerii cererii de intervenție), Înalta Curte constată că finalitatea și sensul urmărit de legiuitor prin textul de lege menționat au fost pe deplin atinse, iar excepția lipsei plângerii prealabile a fost admisă în mod greșit de către instanța de fond. Prin nepronunțarea asupra fondului cererii de intervenție admise în principiu se cauzează părții o vătămare procesuală ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții, iar soluția instanței de control judiciar nu poate fi decât casarea încheierii din data de 7 mai 2014, dar și a sentinței prin care instanța a soluționat doar acțiunea principală, cu trimitere spre rejudecare a acțiunii împreună cu cererea de intervenție principală. Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de respectare a principiilor ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și la necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului intervenienților la dublul grad de jurisdicție. Față de soluția sus-enunțată, criticile formulate de reclamanta A. nu vor mai fi analizate, argumentele acesteia dar și cererea de intervenție principală urmând a fi examinate de instanța de fond, cu respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa sentința Sentința nr. 1800 din 5 iunie 2014 și încheierea din 7 mai 2014 ale Curții de Apel București și va trimite cauza spre rejudecare.