ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 702/2016

Decizia nr. 702/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., suspendarea executării Deciziei nr. 740 din 28 martie 2014 privind supracompensarea activității de producere a energiei electrice și termice în cogenerare de înalta eficienta aferente perioadei de evaluare 2011-2013 pentru centralele C. și D., aparținând SC A. SA, până la pronunțarea instanței de fond, iar ulterior, printr-o cerere precizatoare, a solicitat și anularea acestui act administrativ.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1734 din 2 iunie 2014, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și, în consecință, a respins cererea de suspendare a Deciziei nr. 740 din 28 martie 2014, ca inadmisibilă.

Totodată, a admis excepția tardivității invocată de pârâtă, respingând cererea de anulare a Deciziei nr. 740 din 28 martie 2014 ca tardiv formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SA, încadrând criticile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în ceea ce privește soluția asupra cererii de suspendare, că nu contestă caracterul obligatoriu al deciziilor și ordinelor emise de autoritatea publică intimată, însă posibilitatea suspendării executării actului administrativ în condițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 nu contravine în niciun fel dispozițiilor art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 33/2007.

Referitor la soluția dată în privința cererii de anulare a actului administrativ contestat, recurenta a arătat că, în raport cu data răspunsului la plângerea prealabilă, transmis de intimată la data de 28 aprilie 2014, moment în care, prin precizarea acțiunii în care solicitase suspendarea Deciziei nr. 740/2014 a înțeles să solicite și anularea acestui act, acțiunea nu este tardivă.

Față de poziția intimatei, care a invocat, conform art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, excepția de tardivitate a cererii de anulare a deciziei contestate, comunicate societății prin adresa din 31 martie 203, raportat la momentul depunerii cererii precizatoare (26 mai 2014), recurenta a susținut că această cerere a reprezentat o modificare a acțiunii, în temeiul art. 204 C. proc. civ., acțiune care a fost formulată în termenul prevăzut de textul de lege menționat, la data de 09 aprilie 2014.

Totodată, a invocat prevederile Directivei nr. 72/2009/CE, care prevede un termen de două luni de contestare a deciziilor autorității intimate, și faptul că acțiunea se raportează la prevederile Legii 554/2004, motiv pentru care, conform art. 11 alin. (1) din această lege, termenul de contestare a început să curgă de la data de 28 aprilie 2014 când a primit răspunsul la plângerea prealabilă.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat,și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

În ceea ce privește cererea de suspendare, intimata a arătat sunt incidente prevederile art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 33/2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012.

Referitor la tardivitatea acțiunii în anulare a actului administrativ contestat, a arătat că în mod corect a fost admisă această excepție, acțiunea fiind formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007.

Cât privește invocarea prevederilor Directivei nr. 72/2009/CE, recurenta afirmând că acest act european statuează un termen de două luni de contestare a deciziilor autorității, intimata a precizat, în primul rând, că aceste dispoziții nu există, iar, în al doilea rând, această directivă a fost transpusă prin Legea nr. 123/2012 și Legea nr. 160/2012.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând anularea Deciziei nr. 740 din 28 martie 201, emise de pârâtă, și suspendarea executării acestui act administrativ.

Cu privire la cererea de anulare a deciziei contestate, se constată următoarele:

A

nalizând cu prioritate prima instanță excepția tardivității cererii de chemare în judecată, invocată de intimată, a ajuns la concluzia că aceasta este tardiv formulată.

Această soluție este corectă.

Potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea B., aprobată prin Legea nr. 160/2012: „Ordinele și deciziile emise de președinte în exercitarea atribuțiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la data publicării acestora în M. Of. al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părților interesate”.

În speță, decizia contestată a fost comunicată recurentei la data de 31 martie 2014, prin adresa din aceeași dată, iar cererea de anulare a acestui act s-a formulat în data de 26 mai 2014, prin cererea completatoare, așadar

după împlinirea termenului de 30 de zile prevăzută de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007.

Prin urmare, se constată că, în speță, prima instanță în mod corect a respins acțiunea reclamatului ca tardiv formulată, aceasta fiind introdusă cu depășirea evidentă a termenului imperativ prevăzut de O.U.G. nr. 33/2007, incidentă în cauză.

Susținerea recurentului potrivit căreia introducerea acțiunii în anulare la data de 26 mai 2014, pe calea unei cereri modificatoare, a fost determinată de răspunsul la plângerea prealabilă primit în 28 aprilie 2014, dată de la care, în opinia sa, curge termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi primită, întrucât nu sunt incidente prevederile referitoare la îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de acest act normativ, având în vedere cadrul special aplicabil în cauză, care nu instituie o astfel de procedură.

În ceea ce privește prevederile Directivei nr. 72/2009/CE invocate de recurentă, se reține că aceasta a fost implementată, în acest sens au fost adoptate Legile nr. 123/2012 și nr. 160/2012, legiuitorul român optând pentru instituirea unui termen mai scurt de două luni, respectiv 30 de zile.

Referitor la cererea de suspendare a deciziei contestate, se reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea B., aprobată prin Legea nr. 160/2012, care prevăd:

„

Ordinele și deciziile prevăzute la alin. (1) sunt obligatorii pentru părți până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile contrare, dacă nu au fost revocate de emitent

”.

Susținerile părții în sensul că pot fi aplicate dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi primite, întrucât actul normativ stabilește cadrul general al contenciosului administrativ, iar această reglemetare generală este aplicabilă ori de câte ori nu există o lege specială care să stabilească o altă procedură pentru soluționarea litigiilor.

Cum în speță există o lege specială, normele din această lege se vor aplica cu prioritate față de cele din reglementarea generală a contenciosului administrativ.

O.U.G. nr. 33/2007 stabilește că ordinele și deciziile B. sunt obligatorii pentru părți până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile contrare, respectiva ordonanță instituind astfel un contencios administrativ special, derogatoriu de la cel de drept comun, reglementat prin Legea nr. 554/2004 sub aspectul posibilităților legale de contestare a actelor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2.Temeiul legal al soluției adoptate;

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA împotriva sentinței nr. 1734 din 2 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.