ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 411/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 315/P/JDL din 15 mai 2024 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024, printre altele, s-au dispus următoarele:

În baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) și art. 204 alin. (1) și (7) C. proc. pen.., a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de A. împotriva încheierii nr. 85/26.04.2024 a Tribunalului Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 204 alin. (1) și alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., formulată de inculpatul A..

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Constanța a reținut următoarele:

Prin încheierea nr. 85 din 26.04.2024 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul penal nr. x/2024, în baza art. 224 C. proc. pen.., art. 223 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.. raportat la art. 202 C. proc. pen.., a fost admisă propunerea D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanța formulată în dosarul nr. x/2024 și, în baza art. 224 C. proc. pen.. și art. 223 alin. (2) C. proc. pen.. raportat la art. 202 C. proc. pen.., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A. , pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și efectuare, fără drept, de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, prev. de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen., pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la 26.04.2024 și până la 25.05.2024 inclusiv.

În baza art. 230 C. proc. pen.., s-a dispus emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă pe numele inculpatului A..

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpatul A., solicitând admiterea acesteia, desființarea încheierii contestate și, rejudecând, să se dispună respingerea propunerii de arestare preventivă și, în principal, încetarea de drept a măsurii preventive, iar în subsidiar, înlocuirea acesteia cu măsura arestului la domiciliu sau a controlului judiciar, aceasta fiind aptă să asigure buna desfășurare a procesului penal.

Totodată, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la neconstituționalitatea prevederilor prevederilor art. 204 alin. (1) și alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Examinând legalitatea și temeinicia încheierii contestate, prin prisma criticilor formulate de contestator, dar și din oficiu, Curtea de Apel Constanța a constatat că este nefondată contestația inculpatului A..

Cu privire la motivul de nelegalitate invocat de apărare cu consecința încetării de drept a măsurii arestării preventive, s-a reținut că încetarea de drept a măsurii preventive este reglementată în mod expres de dispozițiile art. 241 C. proc. pen.. S-a observat că niciunul dintre alineatele acestui articol nu face trimitere la nerespectarea termenelor procedurale pentru care nu există nicio sancțiune procesual penală aplicabilă.

Totodată, s-a reținut că dezbaterile în cauză au avut loc la 26.04.2024, inculpatul contestator declarând contestație la momentul pronunțării soluției, astfel cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosarului de contestație. Dosarul a fost înaintat în calea de atac la 07.05.2024 și a primit termen de judecată la 14.05.2024. Toate termenele incidente în cauză, cu excepția celui vizând durata pe care s-a dispus măsura preventivă, sunt termene procedurale supuse calcului prevăzut de art. 268 și urm. C. proc. pen.., operând prorogarea acestora în cazul în care se împlinesc în zile nelucrătoare.

Dispozițiile art. 241 C. proc. pen.. se referă la cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive atunci când expiră durata acestora și nu atunci când expiră orice termen în legătură cu soluționarea cererilor formulate în cauză. Așadar, nu este incompatibilă coexistența termenelor procedurale cu cele substanțiale (cum este cazul în cauză), modalitatea de calcul diferită a acestora și nerespectarea termenelor pe ore neputând să se răsfrângă asupra termenelor substanțiale, deoarece acestea curg în paralel. Deși s-a încercat să se susțină o similitudine între termenele aplicabile în cauză și situația avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională cu privire la calculul termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C. proc. pen.. și a celui prevăzut de art. 235 alin. (1) C. proc. pen.., situația din prisma dreptului la apărare nu este aceeași.

Prin decizia nr. 145/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016), Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (1) C. proc. pen.. și a reținut că, "atunci când inculpatul trimis în judecată este supus unei măsuri preventive, sesizarea instanței competente trebuie făcută de procuror, conform art. 207 alin. (1) din C. proc. pen., cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului și înainte de expirarea duratei acesteia, potrivit art. 207 alin. (2) din C. proc. pen.. Așadar, dispozițiile de lege menționate stabilesc termene atât pentru procuror - un termen în interiorul căruia să înainteze rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, către judecătorul de cameră preliminară, astfel încât acesta să aibă timpul necesar și suficient pentru a face aceste verificări anterior expirării duratei măsurii preventive -, cât și pentru judecătorul de cameră preliminară". Cu privire la un termen regresiv similar celui prevăzut de art. 207 alin. (1) C. proc. pen.., Curtea s-a pronunțat prin decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015), prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului «cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive» atrage incidența art. 268 alin. (1) C. proc. pen.. Prin această decizie, Curtea a reținut că, potrivit art. 235 alin. (1) C. proc. pen.., propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiași articol, în prima și ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen pentru soluționarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoștințat și i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei (paragraful 19). În ceea ce privește natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. (art. 159 alin. (1) C. proc. pen.. din 1968), Curtea a observat că «practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanței pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare» (paragraful 21). Ținând cont de faptul că rațiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat și de a elimina arbitrariul cât privește dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că «acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu», aceasta fiind «singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la apărare și cu dispozițiile constituționale privind înfăptuirea justiției» (paragraful 48). Curtea a concluzionat că «nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, așa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen» (paragraful 49).

Referitor la natura juridică a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive și la consecințele nerespectării acestuia, cu prilejul pronunțării deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă, în special cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanței, prevăzut de art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. (art. 159 alin. (1) C. proc. pen.. din 1968), ca fiind un termen de recomandare (paragraful 21). Prin această decizie, Curtea a constatat că, în cauză, «este pusă în discuție însăși constituționalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate» (paragraful 29). De vreme ce «deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări», Curtea are «competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției» (paragraful 30).

Prin decizia menționată, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că interpretarea dată dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. proc. pen.., în sensul că termenul prevăzut pentru depunerea de către procuror a propunerii de prelungire a arestării preventive ar fi un termen de recomandare aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare și ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, întrucât «intervalul de timp rămas până la soluționarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective» (paragraful 42) și «pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea ședinței și pentru soluționarea propunerii» (paragraful 46). Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispozițiile art. 207 alin. (1) C. proc. pen.. are aceeași natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) C. proc. pen.., fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situația avută în vedere la pronunțarea deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, când instanța de contencios constituțional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime și de durată - aparținând inclusiv Înaltei Curți de Casație și Justiție -, care a dat textului valențe neconstituționale, în cauza de față nu se poate vorbi de o atare interpretare a dispozițiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în același timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menționate.

Prin decizia nr. 16 din 17.09.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 927 din 02.11.2018) s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 207 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., termenul "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia" este unul peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive și nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum și imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia. În motivare, s-a reținut că instanța de contencios constituțional, expunând pe larg considerentele deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, a statuat că "termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din C. proc. pen. are aceeași natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din C. proc. pen., fiind un termen peremptoriu" (paragraful 19 din decizia nr. 145/2016, paragraful 28 din decizia nr. 251/2016, paragraful 23 din decizia nr. 698/2016, paragraful 22 din decizia nr. 702/2016, paragraful 25 din decizia nr. 53/2017) și că nerespectarea acestuia este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, așa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) C. proc. pen.., sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exercițiul dreptului de a proceda la menținerea măsurii preventive în cauză și nulitatea actului făcut peste termen (paragraful 18 din decizia nr. 276/2016; paragraful 25 din decizia nr. 698/2016; paragraful 24 din decizia nr. 702/2016 și paragraful 27 din decizia nr. 53/2017).

Valența dreptului la apărare valorificată pe calea acestor decizii ale instanței supreme și instanței constituționale este aceea ca inculpatul să aibă timp pentru a-și face apărarea față de acuzația formulată și de prezentarea în fața judecătorului de cameră preliminară sau a judecătorului de drepturi și libertăți, termenul regresiv fiind în discuție. Or, în cauză, s-a invocat critica inversă de cea vizată de deciziile menționate anterior, respectiv cea a nesoluționării cu mai multă urgență a cauzei, deși argumentele nu se referă la etapele procesuale diferite vizate de cele două decizii antemenționate. Atâta vreme cât soluționarea cauzei s-a realizat în condițiile prevăzute de lege, independent de faptul motivării soluției de către judecătorul de drepturi și libertăți, cu constatarea incidentelor care afectează termenele procedurale la care s-a făcut referire mai sus, instanța de control judiciar a apreciat că măsura preventivă nu a încetat de drept, iar încheierea nr. 85/26.04.2024 nu este afectată de vreo nelegalitate în considerarea nerespectării termenului de înaintare în calea de atac, cu atât mai mult cu cât termenele prevăzute de art. 204 alin. (1) și alin. (5) C. proc. pen.. sunt unele procedurale, de recomandare, de succesiune.

În continuare, cu privire la argumentele de netemeinicie a încheierii contestate, invocate de apărare, s-a reținut că inculpatul A. este cercetat pentru comiterea infracțiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și efectuare, fără drept, de operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de avea efecte psihoactive, fără a deține autorizație eliberată în condițiile Legii nr. 194/2011, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen. În sarcina inculpatului A. s-a reținut că, la 25.04.2024, a efectuat operațiuni ilicite cu droguri de risc, respectiv a deținut, în vederea punerii în circulație, cantitatea de 4,74 grame cannabis. Totodată, la 25.04.2024, a efectuat, fără drept, operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, fără a deține autorizație eliberată în condițiile Legii nr. 194/2011, respectiv a manipulat, a ambalat și a stocat-depozitat cantitatea de 32,84 grame pe care s-a pus în evidență B..

Făcând trimitere la dispozițiile 202 alin. (1) și art. 223 alin. (1), (2) C. proc. pen.., instanța de control judiciar a reținut că arestarea preventivă poate fi luată cu îndeplinirea unor condiții procedurale, alegerea uneia sau alteia dintre măsurile preventive fiind realizată numai în raport cu oportunitatea și proporționalitatea măsurii preventive, prin referire la gravitatea acuzației, persoana inculpatului și atingerea scopului măsurilor preventive.

Astfel, pentru a se lua măsura arestării preventive trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune, cerință prevăzută de art. 202 alin. (1) și art. 223 alin. (1) C. proc. pen..; să fie incident vreunul din cazurile prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) sau alin. (2) C. proc. pen..; măsura arestării preventive să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse și necesară pentru realizarea unuia dintre scopurile prev. de art. 202 alin. (1) C. proc. pen.., cerință prev. de art. 202 alin. (3) C. proc. pen.

Condiția existenței suspiciunii rezonabile că a fost săvârșită o infracțiune este impusă de art. 201 alin. (1) și art. 223 alin. (1) C. proc. pen.., însă această cerință se regăsește și în Convenția europeană a drepturilor omului. În art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenția europeană, una dintre condițiile prevăzute pentru măsurile privative de libertate este să existe "motive verosimile" de a bănui că persoana a săvârșit o infracțiune. Prin "motive verosimile" Curtea Europeană a Drepturilor Omului înțelege "motive plauzibile", acestea bazându-se pe fapte care trebuie să fie nu doar sincere și autentice, ci să poată convinge un observator independent că persoana față de care s-a luat măsura este posibil să fi comis respectiva infracțiune.

În condițiile în care legiuitorul nu a dat o definiție noțiunii de "suspiciune rezonabilă", se are în vedere înțelesul noțiunii așa cum rezultă din practica Curții Europeană a Drepturilor Omului, respectiv existența faptelor sau informațiilor apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea.

Instanța de control judiciar a reținut că, la acel moment procesual, sunt suficiente probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul A. ar fi comis infracțiunile care fac obiectul urmăririi penale. Urmare a analizei mijloacelor de probă administrate, se confirmă existența unor probe suficient de puternice care să susțină presupunerea rezonabilă privind comiterea presupuselor fapte, probe care au fost redate și de judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță.

S-a constatat că este necesară privarea de libertate a inculpatului A., în modalitatea stabilită de judecătorul drepturi și libertăți de la prima instanță, pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, în considerarea gravității faptelor imputate și a efectelor negative ale acestora pentru o largă parte a societății.

Lăsarea în libertate a inculpatului A. prezintă o stare de pericol pentru ordinea publică, conturat de modul și împrejurările comiterii faptelor, urmarea produsă și cea care s-ar fi putut produce, valorile sociale cărora li s-a adus atingere și rezonanța socială a acestui gen de fapte.

Pentru analizarea oportunității luării unei măsuri preventive raportarea nu poate fi făcută numai la riscul pe care inculpatul l-ar prezenta pentru ancheta penală, ci și la gravitatea concretă a acuzației penale, la riscul de reluare a activității infracționale și în general la pericolul pe care inculpatul îl prezintă pentru ordinea publică.

Există categorii de fapte penale percepute puternic negativ în societate, iar faptele de care este acuzat inculpatul, raportat la contextul în care se susține că ar fi fost comise, fac parte din categoria acestui gen de fapte penale, întemeiat apreciindu-se că prin lăsarea în libertate s-ar induce în rândul opiniei publice o stare de indignare că o persoană bănuită de săvârșirea unor infracțiuni de o gravitate ridicată ar putea fi cercetată în stare de libertate.

De asemenea, s-a apreciat că necesitatea arestării preventive, din perspectiva scopului măsurii preventive, este justificată de imperativul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, care în ipoteza de față trebuia raportată la starea de pericol creată pentru comunitate prin astfel de fapte. Plecând de la înțelesul noțiunii de pericol pentru ordinea publică în jurisprudența națională și jurisprudența CEDO (de ex. cauza Letellier vs. Franta, Tomasi vs. Franta), se acceptă privarea de libertate a unei persoane atunci când se constată o stare de neliniște, de indignare sau de dezamăgire a cetățenilor față de lipsa unei riposte ferme a autorităților în raport cu comiterea anumitor fapte penale. Se recunoaște de către instanța de contencios european că gravitatea lor particulară si reacția publicului la săvârșirea unor infracțiuni pot să provoace o tulburare socială, de natură a justifica o detenție provizorie, condiție realizată în cauză.

Potrivit art. 202 alin. (3) C. proc. pen.., orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Scopul măsurilor preventive este prezentat de legiuitor în cuprinsul art. 202 alin. (1) C. proc. pen..: măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Este transpus, astfel, în dreptul intern standardul european de analiză în materia protecției libertății persoanei și garanțiile procedurale specifice, raportat la necesitatea și proporționalitatea măsurii privative de libertate cu scopul urmărit.

Din analiza acestor standarde, instanța de control judiciar a reținut că principiul proporționalității are un rol deosebit de important în jurisprudența Curții Europene (venind să contrabalanseze aplicarea doctrinei marjei de apreciere a judecătorului național), întrucât stabilirea unui echilibru între cererile legate de interesul general al comunității și cerințele fiecărui individ pentru protecția drepturilor sale fundamentale este inerentă în întreaga legislație procesual penală internă.

Din evaluarea circumstanțelor concrete ale cauzei rezultă concluzia că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, fiind aplicabil cazul prev. de art. 223 alin. (2) C. proc. pen.

Din perspectiva cantității de droguri și substanțe psihoactive, a consecințelor consumului de droguri și a diversității substanțelor deținute, gravitatea faptelor este crescută, fiind necesar a se avea în vedere că se urmărea obținerea, rapidă, a unor profituri materiale, iar în lipsa intevenției organelor de urmărire penală exista posibilitatea reală de a comercializa cantități semnificative de astfel de substanțe interzise. Mai mult, substanțele identificate de către organele de poliție în conducta de termoficare ar aparține inculpatului, iar din modul în care acestea erau ambalate, este evident că ar fi fost destinate comercializării, aspect ce conturează ideea că nu pare a fi un incident izolat, rezultând indicii că ar desfășura activități în legătură cu drogurile în mod regulat.

Referitor la circumstanțele personale ale inculpatului, s-a constatat că acesta este cunoscut cu antecedente penale. Astfel, din analiza fișei de cazier judiciar reiese că, în perioada 2008-2017, inculpatul a suferit multiple condamnări la pedeapsa închisorii, pentru comiterea mai multor infracțiuni de furt calificat și la regimul rutier, iar prin sentința penală nr. 90 din 28.02.2017 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia penală nr. 214 din 07.03.2019 a Curții de Apel Constanța, a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, respectiv pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 329 C. pen., fiind eliberat la 29.09.2019.

În atare situație, s-a apreciat că privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni, iar în raport cu aspectele anterior menționate, numai prin privarea de libertate este înlăturată starea de pericol pe care o reprezintă pentru ordinea publică.

Prin cercetarea în libertate a inculpatului și celelalte persoane care desfășoară astfel de activități ilegale ar fi încurajate să continue, întrucât consecințele suportate sunt ușoare în raport cu veniturile obținute.

Măsura arestării preventive corespunde scopului măsurilor preventive, din perspectiva asigurării bunei desfășurări a procesului penal, care trebuie înțeleasă și ca o necesitate de a proteja ordinea publică de comiterea unor fapte grave și comportamente repetate care sunt receptate negativ în comunitate, așa încât s-a constatat că, și din această perspectivă, măsura preventivă corespunde dispozițiilor art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, s-a apreciat că, în acest moment procesual, măsura arestării preventive este justificată de datele concrete ale cauzei și este singura de natură să asigure buna desfășurare a procesului, o altă măsura preventivă neputând asigura finalitatea urmărită prin art. 202 alin. (1) C. proc. pen.., mai ales în această etapă de început a procesului penal, când este necesar să se clarifice acuzația penală, dar și pentru a se evita eventualele înțelegeri frauduloase.

Cu privire la solicitarea formulată de inculpatul A. de a se respinge propunerea de arestare preventivă, s-a apreciat că, în raport cu natura infracțiunilor presupus a fi săvârșite, gradul de pericol social concret al acestora, astfel cum este conturat de modalitățile și împrejurările comiterii faptelor, de circumstanțele personale ale inculpatului, dar și urmările negative produse - de natură a pune în pericol relațiile sociale referitoare la sănătatea populației, restrângerea drepturilor inculpatului este justificată.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. pen.. raportat la art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., Curtea de Apel Constanța a respins-o, ca inadmisibilă, pentru argumentele ce succed:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Conform art. 29 alin. (3), nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și implicit, asupra situației juridice a părților, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

S-a constatat că inculpatul critică dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. pen.. raportat la art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., însă acesta nu are un interes real în a supune analizei Curții Constituționale a acestor prevederi.

În jurisprundența Curții Constiuționale s-a subliniat că o eventuală constatare a neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării excepției de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate reprezenta doar un instrument juridic abstract. "Neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată" (decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 01 februarie 2016, paragraful 30). Într-o altă cauză, Curtea Constituțională a reținut că autorul excepției de neconstituționalitate nu a manifestat un interes real, personal, în promovarea acesteia. În aceste condiții, Curtea a reținut că posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația autorului excepției, ci ar privi numai drepturile altor persoane (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).

S-a constatat că aceste considerente ale instanței de contencios constituțional sunt aplicabile și în cauză, unde eventuala admitere a excepției de neconstituționalitate nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluționare a cauzei în care excepția a fost ridicată, întrucât aceasta nu ar produce niciun efect asupra situației juridice a inculpatului.

Concret, inculpatul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. pen.. și art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. Potrivit art. 204 alin. (1) și alin. (3) C. proc. pen.. "împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. (...) Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare". Potrivit art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..:

"măsurile preventive încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege".

În ipoteza în care s-ar constata că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale, inculpatul nu ar obține niciun beneficiu concret, deoarece, în cauză, pe de o parte, aceste prevederi nu au legătură cu soluționarea în contestație a cauzelor decât din perspectiva înaintării dosarului în calea de atac și, pe de altă parte, nerespectarea termenului la care se face referire în cuprinsul textului menționat nu atrage sancțiunea încetării de drept a măsurii preventive atâta vreme cât cele două reglementări vizează categorii diferite de termene (procedurale vs. substanțiale).

Pentru aceste considerente, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 204 alin. (1) și alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., formulată de inculpatul A..

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (1) și alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. din cuprinsul încheierii nr. 315/P/JDL din 15 mai 2024 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024, a formulat recurs inculpatul A..

Prin motivele de recurs, în esență, recurentul A. a susținut că, la data formulării cererii privind sesizarea Curții Constituționale, erau întrunite toate condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, inclusiv cea a legăturii excepției cu soluționarea cauzei, în condițiile în care și-a întemeiat contestația pe textele de lege criticate.

S-a apreciat că interpretarea dată de apărare textelor legale, în sensul că nesocotirea termenului în care se judecă contestația împotriva încheierii prin care s-a luat măsura arestării preventive conduce la încetarea de drept a acesteia, reprezintă atât o problemă de interpretare a dispozițiilor legale, cât și una de constituționalitate.

În opinia recurentului, textele criticate sunt lacunare, deoarece nu reglementează sancțiunea încălcării lor și dau naștere unor interpretări arbitrare, iar aceste interpretări afectează dreptul său la libertate.

S-a reiterat faptul că legătura excepției de neconstituționalitate cu obiectul cauzei rezultă din aceea că temeiul căii de atac era reprezentat tocmai de textele de lege cu privire la care s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale, iar în situația în care instanța de control judiciar era de acord cu interpretarea apărării, ar fi constatat încetată de drept măsura preventivă.

S-a apreciat că este incorectă interpretarea Curții de Apel Constanța cu privire la lipsa interesului, întrucât dacă instanța supremă ar admite recursul și ar dispune sesizarea Curții Constituționale, iar instanța de control constituțional ar admite excepția de neconstituționalitate, se va constata că recurentul a fost arestat în mod nelegal, întrucât măsura nu a fost verificată în termenul care, probabil, la un moment dat, va fi considerat ca fiind unul imperativ. Mai mult, în cauză, există și un interes viitor, întrucât dosarul se află abia în faza urmăririi penale.

Deopotrivă, s-a solicitat să se observe că, pe parcursul timpului, Curtea Constituțională a pronunțat și hotărâri interpretative, în sensul că textul de lege este constituțional în măsura în care este interpretat într-un anumit sens. 1

Examinând încheierea recurată, în raport cu motivele invocate de recurentul A., Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerințe:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul realizării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În ceea ce privește existența unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală (nepublicată) s-au reținut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."

Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite următoarele condiții: excepția a fost invocată de recurentul inculpat A., într-o cauză aflată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie (dosarul nr. x/2024), are în vedere neconstituționalitatea prevederilor art. 204 alin. (1) și alin. (3) și art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția ca excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, instanța constată că dosarul în care a fost invocată excepția are ca obiect contestația formulată de A. împotriva încheierii nr. 85 din 26.04.2024 a Tribunalului Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2024 (încheiere prin care a fost admisă propunerea D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanța formulată în dosarul nr. x/2024 și s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A., pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la 26.04.2024 și până la 25.05.2024 inclusiv).

În susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, recurentul A. a arătat că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 204 alin. (1) și alin. (3) și art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. are legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care și-a întemeiat contestația pe textele de lege criticate. Sub acest aspect, s-a arătat că, în interpretarea dată de apărare textelor legale, nesocotirea termenului în care se judecă contestația împotriva încheierii prin care s-a luat măsura arestării preventive conduce la încetarea de drept a acesteia. În opinia recurentului, textele criticate sunt lacunare, deoarece nu reglementează sancțiunea încălcării lor și dau naștere unor interpretări arbitrare, iar aceste interpretări afectează dreptul său la libertate.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 204 C. proc. pen.. reglementează calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, alin. (1) prevăzând că împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Conform alin. (3) al aceluiași articol, contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.

Totodată, prevederile art. 241 C. proc. pen.. se referă la încetarea de drept a măsurilor preventive. Conform alin. (1) lit. a) al acestui articol măsurile preventive încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege (...).

În cauză, recurentul inculpat, invocând dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. pen.., care reglementează, astfel cum s-a menționat anterior, termenul în care se poate formula contestație împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive, unde se depune contestația, termenul în care calea de atac este înaintată instanței ierarhic superioare, precum și faptul că o astfel de cale de atac, formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive, nu este suspensivă de executare, a solicitat să se constate că a încetat de drept măsura preventivă, potrivit dispozițiilor art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce privește încetarea de drept a măsurii arestării preventive, legiutorul a reglementat anumite cazuri în care, independent de subzistența sau înlocuirea temeiurilor sau de aprecierea judecătorului cu privire la necesitatea privării de libertate, arestarea preventivă nu poate continua. Spre exemplu, în cursul urmăririi penale, depășirea termenului pentru care s-a dispus de către judecătorul de drepturi și libertăți luarea arestării preventive, fără ca anterior măsura să fi fost prelungită, atrage încetarea de drept a arestării preventive la expirarea ultimei zile pentru care s-a dispus privarea de libertate sau, în cursul urmăririi penale, durata totală a arestării preventive în aceeași cauză și pentru aceeași infracțiune nu poate depăși 180 de zile, ulterior acestui termen măsura încetând de drept.

Or, în cauză, recurentul nu a făcut trimitere la un astfel de termen prevăzut de lege sau stabilit de organele judiciare ori la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege, ci a invocat dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. pen.., în considerarea nerespectării termenului privind înaintarea dosarului în calea de atac, care este unul procedural, iar nu substanțial.

Așadar, în mod corect a reținut Curtea de Apel Constanța că dispozițiile art. 241 C. proc. pen.. se referă la cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive atunci când expiră durata acestora și nu atunci când expiră orice termen în legătură cu soluționarea cererilor formulate în cauză, nefiind incompatibilă coexistența termenelor procedurale cu cele substanțiale (cum este cazul în cauză), modalitatea de calcul diferită a acestora și nerespectarea termenelor pe ore neputând să se răsfrângă asupra termenelor substanțiale, deoarece acestea curg în paralel.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că prevederile art. 204 alin. (1) și alin. (3) și art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., criticate din perspectiva neconformității cu legea fundamentală, nu au o înrâurire asupra soluționării prezentei cauze.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (1) și alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. din cuprinsul încheierii nr. 315/P/JDL din 15 mai 2024 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024.

Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va fi obligat recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (1) și alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. din cuprinsul încheierii nr. 315/P/JDL din 15 mai 2024 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2024.