ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3226/2015

Decizia nr. 3226/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13 august 2013, sub nr. x/2/2013, reclamanta Asociația Magistraților din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

(i) anularea în tot a Hotărârii Secției pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 81 din 25 martie 2013, publicată pe pagina oficială de Internet la data de 25 martie 2013;

(ii) obligarea pârâtului Consiliului Superior al Magistraturii la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3685 din 22 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea excepției lipsei de interes și respingerea cererii formulate de reclamanta Asociația Magistraților din România, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca lipsită de interes.

Împotriva sentinței civile nr. 3685 din 22 noiembrie 2013 a declarat recurs în termen legal reclamanta Asociația Magistraților din România, pentru următoarele motive:

Prin hotărârea pronunțată în cauză, prima instanță a respins acțiunea în contencios administrativ promovată de reclamanta Asociația Magistraților din România, ca lipsită de interes, concluzionând că Asociația ca subiect colectiv, nu poate fi beneficiara unui drept de detașare, nedovedind că a suferit vreo vătămare prin emiterea actului de detașare contestat.

Asociația nu a promovat prezenta acțiune urmărind să beneficieze de vreo detașare, după cum nu a susținut vreun moment că ar fi „vătămată” ea însăși prin actul detașării contestat.

Ceea ce a fost vătămat se regăsește în sfera legalității, în interiorul căreia trebuie să se circumscrie activitatea pârâtului, ca for reprezentativ al puterii judiciare, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al primei instanțe ar însemna că nicio asociație, spre exemplu, o asociație de protecție a drepturilor consumatorilor, nu ar avea posibilitatea de a ataca o hotărâre a unei autorități sub cuvânt că nu ar subzista vătămarea ei directă, câtă vreme nu ar fi direct vizată de măsura sau decizia pe care înțelege să o conteste.

Prin însăși natura lor, toate asociațiile, ca persoane juridice, nu pot fi direct vătămate, decât în situațiile în care anumite decizii le vizează propria activitate.

Însuși scopul pentru care sunt înființate respectivele asociații, scop subsumat vegherii asupra legalității actelor organelor sau instituțiilor statului și, după caz, sprijinirii demersurilor individuale inițiate de diverse persoane fizice, le conferă interes pentru a acționa în instanță.

Prima instanță conferă o interpretare eronată, puternic restrictivă, dispozițiilor art. 5 din Statutul Asociației Magistraților din România, extrăgând doar două dintre obiectivele Asociației enumerate în art. 6 din Statut, cu ignorarea altor obiective care puteau contura de o manieră convingătoare interesul Asociației în promovarea prezentei acțiuni.

Astfel, instanța omite conținutul art. 6 lit. a) din Statut (Asociația își propune să își aducă, prin toate mijloacele legale, contribuția la înlăturarea oricăror ingerințe în activitatea organelor de justiție, la realizarea independenței magistraților și a supunerii lor numai legii), precum și cuprinsul art. 6 lit. d) din același Statut.

Prin artificiul juridic încercat de pârât s-a urmărit menținerea cu orice preț, prețul fiind, în speța de față, cel al legalității, a domnului A. pe o funcție de conducere, împrejurare pe care Asociația a interpretat-o ca reprezentând o ingerință a Consiliului Superior al Magistraturii în modalitatea de numire a procurorilor cu funcții de conducere, chiar și în contextul în care îi revin anumite atribuții în aceste chestiuni ce ar trebui să rămână strict administrative.

Este extrem de discutabilă și de neconvingătoare manierea de a conchide o motivare, de altminteri extrem de succintă (cu nesocotirea dispozițiilor art. 425 lit. b) din Noul C. proc. civ.), cu ideea că Asociația nu are interes pentru că nu poate fi subiectul unei detașări.

Continuând acest raționament al instanței, s-ar putea spune că nimeni dintre magistrați nu ar avea interesul de a acționa în instanță, din moment ce niciun alt procuror, în mod straniu, nu a cerut o astfel de detașare, cu excepția domnului A. desigur, context în care ar rămâne larg deschisă calea oricărui abuz de interpretare și de aplicare a legii din partea instituției abilitate să dispună asupra cererilor de detașare, pentru că despre o detașare „din oficiu” nu ar putea fi vorba, decât într-o ipotetică situație de încălcare flagrantă a legii.

Este real că, între timp procurorul detașat pe funcția de conducere nu mai ocupă respectiva funcție de conducere, însă această împrejurare nu se datorează vreunei revocări a propriului act emis de pârât, ci găsirii „altor soluții”, la fel de convenabile pentru respectivul procuror detașat pe o funcție de conducere.

În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta Asociația Magistraților din România a solicitat admiterea recursului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 și 498 alin. (2) C. proc. civ.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat, prin concluziile scrise înregistrate la instanță la data de 13 octombrie 2014, respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

4.1. Interesul judiciar este condiție necesară pentru dobândirea calității de parte în procesul civil și se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obține oricare dintre părți de pe urma activității judiciare pe care intenționează să o desfășoare.

În acest sens, nu poate fi invocat un interes oarecare, ci acesta trebuie să fie legitim, personal - adică propriu celui ce promovează acțiunea, născut și actual - respectiv un interes care se află în ființă la data promovării acțiunii și pe tot timpul exercitării acesteia.

Interesul în materia contenciosului administrativ nu poate fi desprins, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată, coroborat cu art. 2 lit. a) din același act normativ, de vătămarea pretins a fi fost produsă prin actul administrativ atacat, fie drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate, fie interesului legitim public.

Raportat la obiectul actelor atacate, recurenta-reclamantă asociație profesională, ca subiect colectiv, nu poate fi beneficiara unui drept de detașare la o altă instituție publică a unui magistrat ca element al carierei profesionale a acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2538 din 13 mai 2010, a stabilit că Asociația Magistraților din România nu are niciun interes direct și personal în a ataca un act administrativ individual ce vizează exclusiv un alt subiect de drept.

Nu în ultimul rând, având în vedere principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice fără scop lucrativ, preluat în cuprinsul art. 206 alin. (2) din Noul C. civ., se impune a se constata că Asociația Magistraților din România nu a dovedit că a suferit vreo vătămare prin emiterea unui act de detașare a unui procuror, fie chiar și într-o funcție de conducere.

În acest sens sunt relevante deciziile nr. 2493 din 12 mai 2010 și nr. 1935 din 07 iulie 1999 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care instanța supremă a statuat că „în conformitate cu principiul specialității capacității de folosință, persoana juridică nu poate întreprinde decât activitățile pentru care s-a constituit și tocmai de aceea exercitarea unor acțiuni conexe obiectului de activitate nu poate interveni decât în măsura în care acestea corespund în mod firesc cerințelor statutare”. Or, această cerință nu este întrunită în cauză, față de natura și obiectul actului administrativ individual atacat.

4.2. Prin hotărârea Secției pentru procurori nr. 107 din 05 aprilie 2013 s-a dispus încetarea detașării mai sus arătate, începând cu data de 15 aprilie 2013.

De asemenea, prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 472 din 04 iunie 2013 s-a propus Președintelui României eliberarea din funcția de procuror, prin demisie, a domnului A., începând cu data de 09 iunie 2013. Totodată, s-a decis rezervarea postului ocupat în prezent de domnul A., respectiv de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, până la încetarea mandatului de judecător la Curtea Constituțională.

Prin urmare, având în vedere că la data introducerii acțiunii, hotărârea atacată își încetase efectele, intimatul a apreciat că interesul promovării acțiunii nu era actual, acest constituind un argument suplimentar pentru menținerea soluției instanței de fond.

Prin încheierea din data de 12 mai 2015 s-a dispus admiterea în principiu a recursului și fixarea unui termen pentru judecata pe fond a acestuia, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. (2010).

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta Asociația Magistraților din România a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Hotărârea Secției pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 81 din 25 martie 2013, prin care s-a dispus detașarea în funcția de prim-adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru o perioadă de 6 luni, începând cu data de 2 aprilie 2013, a domnului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, cu grad corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin hotărârea pronunțată în cauză, prima instanță a respins acțiunea în contencios administrativ, ca lipsită de interes, apreciind că reclamanta asociație profesională, ca subiect colectiv, nu poate fi beneficiara unui drept de detașare la o altă instituție publică a unui magistrat, ca element al carierei profesionale a acestuia.

Totodată, a fost avut în vedere principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice fără scop lucrativ și s-a reținut că reclamanta nu a dovedit că a suferit vreo vătămare prin emiterea unui act de detașare a unui procuror, fie chiar și într-o funcție de conducere.

Pe cale de consecință, în cauza de față se impune a se lămuri dacă asociația reclamantă justifică interes în a supune cenzurii instanței de contencios administrativ un act administrativ individual adresat altui subiect de drept.

Ca un prim element, Înalta Curte notează faptul că în promovarea prezentei acțiunii, reclamanta Asociația Magistraților din România nu a vizat valorificarea unui drept de detașare și nici nu a susținut că ar fi suferit ea însăși vreo vătămare prin actul de detașare contestat.

Prin urmare, nu se poate afirma că demersul său judiciar ar fi în dezacord cu principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice fără scop lucrativ ori cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin deciziile nr. 1935/1999 și nr. 2493/2010, la care face trimitere intimatul.

Într-adevăr, interesul afirmat în justiție trebuie să fie personal, adică să fie propriu celui care promovează acțiunea, respectiv celui care îndeplinește un act procedural.

O atare exigență nu este întrunită ori de câte ori acțiunea nu-i poate procura părții un beneficiu personal.

Cerința caracterului personal al interesului nu poate fi concepută însă în mod rigid. În sistemul nostru de drept acțiunea civilă poate fi promovată și de alte persoane sau organe decât cele care sunt sau pretind a fi titulare ale unui drept subiectiv. Este cazul acelor acțiuni pentru promovarea cărora legea recunoaște expres existența unei legitimări procesuale active.

Un caz particular de legitimare procesuală activă este cel conferit de art. 37 lit. h) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată.

Acest text acordă asociațiilor de consumatori dreptul de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor.

De asemenea, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ conferă legitimare procesuală activă Ministerului Public, Avocatului Poporului, Prefectului, Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și oricărui subiect de drept public (art. 1 din lege).

O situație specială vizează poziția procesuală a organismelor sociale, asimilate persoanei vătămate prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 și cărora le este recunoscută calitatea de a invoca vătămarea drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

În accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, organismele sociale interesate sunt „structuri neguvernamentale, sindicate, asociații, fundații și altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetățeni sau, după caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative”.

În această categorie se înscrie și Asociația Magistraților din România care, potrivit art. 5 din Statut, are ca scop reprezentarea intereselor magistraților în raporturile cu celelalte subiecte de drept, pe plan intern și trimestrial.

De asemenea, în acord cu art. 6 lit. a) din același Statut, Asociația își propune să își aducă, prin toate mijloacele legale, contribuția la înlăturarea oricăror ingerințe în activitatea organelor de justiție, la realizarea independenței magistraților și a supunerilor numai legii.

Așadar, pot exista situații în care interesul judiciar subzistă și sub forma unui interes colectiv, respectiv interesul unei categorii de persoane, determinate sau determinabile, care se găsesc sau se pot găsi în aceeași situație ori într-o situație comparabilă, interes de care se pot prevala în justiție numai organele expres prevăzute de lege.

Punctul de vedere exprimat de prima instanță nu va fi însușit de instanța de control judiciar, deoarece acceptarea și continuarea raționamentului pe care acesta s-a fundamentat ar conduce la concluzia că nici Asociația Magistraților din România și niciunul dintre magistrați, cu excepția titularului cererii de detașare evident, nu ar putea supune controlului de legalitate actele administrative individuale emise de C.S.M., instituția abilitată să dispună asupra cererilor de detașare formulate de magistrați.

O astfel de concluzie este în dezacord cu dispozițiile constituționale actuale, care creează cadrul unui control deplin asupra administrației publice.

Astfel, art. 126 alin. (6) din Constituția României, revizuită, garantează controlul judecătoresc, pe calea contenciosului administrativ, asupra tuturor actelor administrative ale autorităților publice, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul și a actelor de comandament cu caracter militar.

De asemenea, art. 52 din Constituție consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a se adresa unei instanțe ca un drept fundamental al cetățeanului, inclus în Capitolul II - Drepturile și libertățile fundamentale.

În ceea ce privește actualitatea interesului, se observă că susținerile intimatului-pârât nu reprezintă altceva decât o reiterare a excepției lipsei de obiect invocată în primă instanță, excepție care însă nu a mai fost analizată, astfel cum rezultă din considerentele sentinței recurate.

În aceste circumstanțe, apărările intimatului-pârât exced controlului judiciar, control care vizează exclusiv soluția de respingere a acțiunii în contencios administrativ, ca lipsă de interes, și, în egală măsură, considerentele pe care aceasta s-a fundamentat.

Referitor la decizia nr. 2538 din 13 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, invocată de intimat, se impune a fi subliniat faptul că aceasta are aplicabilitate la speță și că la nivelul secției de contencios administrativ a instanței supreme nu există o jurisprudență conturată în problema de drept analizată.

În acest sens, se observă că însăși recurenta s-a prevalat de decizia nr. 1907 din 31 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus admiterea recursului declarat de Asociația Magistraților din România, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciindu-se că în mod nelegal acțiunea a fost respinsă, ca lipsită de interes, pe motiv că asociația reclamantă nu ar justifica un interes direct și personal în a ataca acte administrative individuale care vizează exclusiv alte subiecte de drept.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă, astfel că urmează să dispună, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 488 pct. 8 și art. 498 alin. (2) C. proc. civ., (2010) admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Asociația Magistraților din România împotriva sentinței civile nr. 3685 din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2015.