ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4170/2019

Ședința publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 01.04.2016, A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de încadrare în grila de salarizare care să cuprindă și acordarea indemnizației de conducere aferentă funcției de președinte de judecătorie la Judecătoria Liești, județul Galați, precum și celelalte drepturi de natură salarială ce rezultă din acordarea acestei indemnizații de conducere, pentru perioadele 01.07.2013-01.04.2014, 01.10.2014-prezent (până la încetarea desemnării reclamantului în această funcție), precum și obligarea pârâților la acordarea diferențelor salariale pentru perioadele 01.07.2013-01.04.2014 și începând cu 01.10.2014 până în prezent, sume actualizate cu indicele de inflație, plus dobânda legală de la datele scadente și până la plata efectivă și integrală a acestora și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 3611 din 17 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Curtea de Apel Galați.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Galați, ca privind o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Galați, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., care a considerat că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică, având la bază o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale, caz de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul- reclamant a criticat soluția dispusă în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Galați, apreciind că instanța fondului a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 43 alin. (2) și art. 44 din Legea nr. 303/2004, președintele curții de apel, în calitate de ordonator secundar de credite, exercitând atribuții de coordonare a instanțelor din circumscripție.

Referitor la fondul cauzei, s-a arătat că lipsa unui temei de drept în legislația națională nu presupune existența unei interdicții în acordarea indemnizației de conducere, în condițiile în care desemnarea unor atribuții suplimentare către un judecător nu poate privi exercitarea funcției de președinte a unei instanțe.

Recurentul- reclamant a invocat dispozițiile art. 1, 2 și 3 din O.U.G. nr. 137/2000, apreciind că nu a fost respectat principiul egalității și nediscriminării în cadrul relațiilor de muncă pentru toți salariații aflați în aceeași situație juridică.

Totodată s-a mai invocat, prin motivele de recurs, încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția E.D.O., în interpretarea dată de Curte în cauza Marks contra Belgiei și Driha contra României, privind diferența de tratament intre persoane din aceleași categorii profesionale, aflate în situații comparabile, Directivele Consiliului nr. 200/43/CE/19 iulie 2000 și nr. 2000/78/CE/2 decembrie 2000 privind egalitatea de tratament, precum și dispozițiile art. 5 din Codul Muncii.

In raport cu aceste norme de drept s-a arătat că diferența de acordare a indemnizațiilor de conducere nu este justificată exclusiv pe considerentul delegării sau numirii, iar statul este obligat să ia măsurile necesare de acoperire a situațiilor cum este cea din speța de față, în care niciun judecător nu îndeplinește condițiile impuse pentru ocuparea funcției.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Totodată, prin cererea de recurs s-a solicitat și sesizarea, în temeiul dispozițiilor 519 din C. proc. civ., a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu următoarea problemă de drept:

"dacă un judecător care nu îndeplinește condițiile prevăzute de HCSM nr. 193/2006 pentru a fi numit sau delegat în această funcție, fiind desemnat să îndeplinească atribuțiile specifice fucției de președinte al unui judecătorii este îndreptățit la acordarea indemnizației de conducere aferentă funcției de președinte de judecătorie, precum și celelalte drepturi de natură salarială ce rezultă din acordarea aceste idemnizații de conducere".

Prin notele de ședință depuse la data de 22 august 2019, recurentul- reclamant a invocat dispozițiile art. 15 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 27/2006 privind acordarea indemnizației de conducere judecătorului numit temporar într-o funcție de conducere in situația in care titularul funcției lipsește din instituție mai mult de 30 de zile. Totodată, au fost invocate prevederile art. 7 din Decretul nr. 212/31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale și Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Prin întâmpinarea depusă la data de 10 martie 2017, intimata pârâtă Curtea de Apel Galați a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciindu-se că în mod corect instanța de fond a reținut că obligația de plată și calcul a drepturilor salariale pentru un judecător care funcționează în cadrul judecătoriei nu aparține curții de apel.

Pe fondul cauzei s-a arătat că hotărârea atacată este în concordanță cu prevederile art. 48 alin. (1), (50) alin. (1) și 57 alin. (2) și (4) din Legea nr. 303/2004 precum și cu dispozițiile art. 14-17 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/9 martie 2006.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 martie 2017, pârâtul Tribunalul Galați a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat, pentru aceleași apărări formulate și în fața primei instanțe.

Pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinarea depusă la data de 30 martie 2017, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 septembrie 2019, față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

6.1. Examinând cu prioritate în condițiile art. 519 din C. proc. civ., cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte reține că, potrivit art. 519 din C. proc. civ., " Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul acestor prevederi legale rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării:

- existența unei chestiuni de drept; problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite;

- chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;

- chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei să depinsă soluționarea pe fond a cauzei; noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei;

- chestiunea de drept să fie nouă, respectiv să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele (intră în această categorie hotărârile pronunțate într-un recurs în interesul legii și hotărârile preliminare).

Recurentul-reclamant solicită învestirea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a stabili dacă un judecător care nu îndeplinește condițiile prevăzute de HCSM nr. 193/2006 pentru a fi numit sau delegat în această funcție, fiind desemnat să îndeplinească atribuțiile specifice fucției de președinte al unui judecătorii este îndreptățit la acordarea indemnizației de conducere aferentă funcției de președinte de judecătorie, precum și la celelalte drepturi de natură salarială ce rezultă din acordarea aceste idemnizații de conducere.

Înalta Curte apreciază că, prin cererea formulată, recurentul - reclamant nu pune în discuție o veritabilă problemă de drept, susceptibilă de interpretări juridice diferite, ci urmărește, în realitate, obținerea unei soluții pe fondul cauzei deduse judecății, realizarea unui raționament judiciar care este atributul instanței învestite cu judecarea litigiului și care reprezintă cea mai importantă componentă a activității de judecată, a cărei dezlegare este nepermisă pe calea prevăzută de art. 519 din C. proc. civ.

Astfel, în practica Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziții legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept determinate, lacunare sau neclare.

Or, în prezenta speță nu a fost indicată norma de drept neclară, sesizarea fiind lipsită de conținut și, ca atare, instanța constată că nu este îndeplinită prima condiție de admisibilitate impusă de dispozițiile art. 519 din C. proc. civ., motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept adresată de recurentul - reclamant A..

6.2. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

În fapt, reclamantul, judecător A., a participat la concursul de admitere în magistratură în anul 2012 și a fost numit în funcția de judecător la Judecătoria Liești prin Decretul nr. 837/07.12.2012 publicat în M.O. nr. 834/11.12.2012, începând activitatea de la data publicării decretului, respectiv la data de 11.12.2012.

In condițiile în care la vacantarea postului de președinte al Judecătoriei Liești, niciunul dintre judecătorii instanței nu îndeplinea condiția de vechime de 5 ani pentru ocuparea postului prin concurs sau prin delegare, conform Ordinului de serviciu nr. 1/17 ianuarie 2013 (emis de fostul președinte al Judecătoriei Liești), funcția de președinte a fost îndeplinită de judecător A., iar în anul 2014, conform ordinului nr. 2/2014, semnat de domnul judecător A., fără a exista o decizie emisă de președintele Curții de Apel Galați sau al Tribunalului Galați.

Ulterior, ca urmare a unei recomandări din raportul Inspecției Judiciare întocmit în anul 2014, președintele Tribunalului Galați a emis deciziile nr. 28/09.01.2015 și nr. 3/13.01.2016, prin care judecătorul A. a fost desemnat să îndeplinească atribuții specifice funcției de președinte al Judecătoriei Liești.

In drept, sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv art. 43 alin. (1), potrivit căruia "Fiecare instanță judecătorească este condusă de un președinte care exercită atribuțiile manageriale în scopul organizării eficiente a activității acesteia." și art. 47, potrivit căruia "Președinții instanțelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, și alte atribuții decât cele privind activitatea de judecată."

În temeiul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor "Numirea în funcțiile de președinte și vicepreședinte la judecătorii, tribunale, tribunale specializate și curți de apel se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Național al Magistraturii."

- și art. 50 alin. (1) din aceeași lege "Pentru numirea în funcții de conducere, sunt necesare următoarele condiții minime de vechime: a) pentru funcția de președinte și vicepreședinte de judecătorie, prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie și adjunct al acestuia, o vechime de 5 ani în funcția de judecător sau procuror", delegarea în funcții de conducere fiind reglementată în aceleași condiții, potrivit art. 57 alin. (4) din aceeași lege.

O primă critică cuprinsă în motivele de recurs vizează modul în care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Curtea de Apel Galați, apreciind recurentul reclamant că președintele Curții de Apel, în calitate de ordonator secundar de credite, are calitate procesuală pasivă în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 43 alin. (2) și art. 44 din Legea nr. 304/2004.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că dispozițiile invocate nu justifică reținea calității procesuale pasive a curții de apel, întrucât este dedus judecății un raport juridic ivit intre reclamant și Ministerul Justiției, pentru primul capăt de cerere, și între reclamant (judecător în cadrul judecătoriei) și Tribunalul Galați pentru capătul de cerere privind acordarea diferențelor salariale.

Având în vedere calitatea de ordonator de credite a președintelui tribunalului, reclamantul nu poate justifica chemarea în judecată a curții de apel în calitate de ordonator secundar, nici ca o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției cu care este stabilit raportul de serviciu. (decizia nr. 13/2016, pronunțată în recurs în interesul legii).

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al motivului de recurs formulat de reclamant în privința criticilor vizând soluția dată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Galați.

Examinând legalitatea sentinței prin prisma motivului prevăzut în art. 488 alin. (1 pct. 8 C. proc. civ.) sub aspectul soluționării fondului cauzei, Înalta Curte constată că recurentul a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1,2 și 3 din O.U.G. nr. 137/2000, a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 5 din Codul Muncii, raportat la jurisprudența CJUE.

In acord cu soluția pronunțată de instanța de fond, ale cărei argumente Înalta Curte și le însușește în totalitate, se constată că în controlul de legalitate efectuat asupra refuzului nejustificat de emitere a ordinului de încadrare, instanța de contencios administrativ nu are competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, astfel cum a stabilit Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1325/2008 referitoare la prevederile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare

Or, în speță, prin deciziile emise de președintele tribunalului s-a dispus desemnarea domnului judecător de a îndeplini atribuții specifice funcției de președinte al Judecătoriei Lișești și în aceleași condiții a fost desemnat un alt judecător de a îndeplini aceleași atribuții în caz de imposibilitate temporară de exercitare a atribuțiilor de către reclamant.

Reține Înalta Curte că funcția de președinte de judecătorie se poate ocupa potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin concurs, sau, prin excepție, potrivit dispozițiilor a art. 57 alin. (4) din aceeași lege, prin delegare dispusă de Consiliul Superior al Magistraturii, doar îndeplinind cerințele de vechime corespunzătoare, iar indemnizația de conducere se acordă doar persoanei numite în aceste condiții.

Raportat la aceste considerente, în speță nu este vorba despre o ocupare, în condițiile mai sus arătate a funcției de conducere, ci de desemnarea unui judecător de a îndeplini și alte atribuții decât cele privind activitatea de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 47 din Legea 304/2004.

Pentru aceste motive nu se poate reține un refuz nejustificat din partea pârâtului Ministerul Justiție de a acorda indemnizația de conducere, întrucât nu există un temei legal pentru acordarea acesteia în favoarea reclamantului.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reprezentată de cauzele Marks contra Belgiei și Driha contra României, nu pot fi reținute în prezența speță, neavând legătura cu cauza, cum nici Directivele Consiliului nr. 200/43/CE/19 iulie 2000 și nr. 2000/78/CE/2 decembrie 2000 care se referă la criterii de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă, orientare sexuală, respectiv origine etnică și nici prevederile art. 7 din Decretul nr. 212/31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale și Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Art. 14 din Convenție interzice diferența de tratament atunci când se induc distincții între situații analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, or, asa cum s-a arătat, nu există această situație comparabilă, câtă vreme ipoteza care a generat prezentul litigiu a reprezentat-o împrejurarea că niciunul dintre judecătorii care funcționau în cadrul instanței nu îndeplinea condiția cerută de lege pentru a fi delegat în funcția de președinte, și anume aceea de vechime, luându-se măsura desemnării reclamantului de a îndeplini o serie de atribuții care, în mod normal, intrau în atribuțiile președintelui de instanță.

În egală măsură, se constată că dispozițiile art. 15 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 27/29 martie 2006 privind acordarea indemnizației de conducere judecătorului numit temporar într-o funcție de conducere în situația în care titularul funcției lipsește din instituție mai mult de 30 de zile, reglementează o altă ipoteză decât cea reținută in cauza de față, în care, așa cum reiese din cele menționate anterior, pentru perioada analizată nu a intervenit o numire temporară sau o delegare în funcția de conducere.

Mai reține instanța de control judiciar că nici dispozițiile art. 5 și art. 159 din Codul Muncii nu pot constitui temei pentru acordarea indemnizației de conducere, care se acordă doar în condițiile legislației speciale privind salarizarea personalului din justiție.

6.2.2 Temeiul legal al soluției adoptate

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II - a C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Inaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată de recurentul - reclamant A., ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 3611 din 17 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2019.