ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 577/2020

Ședința publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de față

Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08 decembrie 2017, revizuenta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREȘTI, a solicitat anularea deciziei nr. 2392 din 20 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că decizia menționată este potrivnică și încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5958 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 1719 din 21 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 1092 din data de 14 martie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Curții de Apel București - Secțiile civile, complete specializate în materia litigiilor cu profesioniști.

Prin decizia civilă nr. 307 din 10 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2392 din 20 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREȘTI.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 17 ianuarie 2019, recurenta-revizuentă A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de revizuire.

Prin recursul formulat, recurenta-revizuentă a invocat motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-revizuentă a arătat, în esență, că argumentul deciziei civile atacate, potrivit căreia sentința civilă nr. 5958 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosrul nr. x/2014 a fost anulată și, în rejudecare, perimată, reprezintă o motivare contradictorie, în raport cu prevederile art. 422 alin. (1) C. proc. civ. și cu efectele deciziei civile nr. 1719 din data de 21 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în același dosar.

Recurenta-revizuentă a precizat că, în realitate, sentința civilă nr. 5958 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă este o hotărâre defintivă.

Tot o motivare contradictorie a fost considerată și invocarea repetată, de către intimată, a temeiului juridic în baza căruia a fost suspendată judecarea cauzei nr. x/2014 a Curții de Apel București, prin încheierea din 5 iunie 2015, precum și preluarea automată, necritică, a acestei susțineri în considerentele deciziei atacate, precizând recurenta-revizuentă că respectiva suspendare a cauzei s-a dispus în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. l din C. proc. civ., nu în cel al dispozițiilor art. .412 alin. (1) pct. l din C. proc. civ., referitoare la suspendarea de drept.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-revizuentă a susținut că cererea de revizuire îndeplinește toate condițiile de admisibilitate, inclusiv identitatea de părți, obiect și cauză, iar sentința civilă nr. 5958 din data de 27 noiembrie 2014 a Tribunalului București este o hotărâre definitivă și se bucură de autoritate de lucru judecat.

A arătat că între cele două acțiuni există identitate de obiect, chiar dacă prima cerere de chemare în judecată poartă denumirea de opoziție, fiind soluționată prin sentința civilă nr. 5958 din 27 noiembrie 2014, definitivă, iar a doua cauză, având ca obiect contestație act administrativ fiscal, a fost soluționată, în recurs, prin decizia civilă nr. 2392 din data de 20 aprilie 2016 pronunțată de către de Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal. Astfel, a arătat că scopul urmărit și pretențiile celor două părți - reclamanta din primul dosar, DIRECȚIA GENERALĂ DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1 BUCUREȘTI și contestatoarea A. S.R.L. din cel de al doilea dosar - se referă la aceeași sumă: 42350,70 RON.

A menționat că, prin obiectul cererii de chemare în judecată se înțelege pretenția formulată de reclamant sau pârât, sens în care a susținut că, în ambele dosare, substanța pretențiilor este aceeași.

A precizat că intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1 BUCUREȘTI, în calitate de reclamantă, a solicitat Tribunalului București, prin cererea de opoziție, anularea Hotărârii Adunării Generale a Asociaților recurentei-revizuente și obligarea sa la plata prejudiciului cauzat, în sumă de 42.350,70 RON, iar recurenta-revizuentă, în calitate de contestator, a solicitat anularea unor acte administrative fiscale, pentru a nu mai achita suma de 42.350,70 RON.

A susținut că, prin cauza acțiunii se înțelege scopul către care se îndreaptă voința juridică a celui care afirmă pretenția în justiție și nu se confundă cu cauza raportului juridic sau a obligației puse în discuție, care este cauza cererii de chemare în judecată.

În acest sens a făcut trimitere la decizia nr. 631 din 10 martie 1973 a Tribunalului Suprem, care a reținut că:

"pentru a exista identitate de obiect între cele două acțiuni nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acțiunii să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este același în ambele acțiunii".

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5958 din 27 noiembrie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a precizat următoarele:

- această sentință civilă a devenit definitivă, conform deciziei civile nr. 1719 din 21 noimebrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a II-a civilă;

- prin decizia civilă nr. 1719 din data de 21 noiembrie 2017 s-a respins recursul împotriva deciziei nr. 2045 din data de 9 decembrie 2016, formulat de DIRECȚIA GENERALĂ DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1 BUCUREȘTI, constatându-se perimată definitiv cererea de repunere pe rol a judecății suspendate în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă;

- potrivit art. 422 alin. (1) din C. proc. civ., perimarea lipsește de efect toate actele de procedură, iar excepția de perimare este o excepție de procedură peremptorie (incontestabilă), dirimantă (care anulează un act încheiat) și absolută;

- hotărârea prin care se constată perimarea dezînvestește instanța de judecată și are ca efect stingerea procesului civil, ca rezultat al lipsirii de eficacitate a tuturor actelor de procedură îndeplinite în respectiva cauză.

A considerat că măsurile stabilite prin decizia civilă nr. 547 din 3 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care s-a admis apelul, s-a anulat sentința apelată și s-a reținut cauza spre rejudecare nu mai au nici un efect, astfel că apelul nu se mai consideră admis, sentința apelata nu mai este anulată, iar rejudecarea nu va mai avea loc niciodată.

Intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE SECTOR 1 BUCUREȘTI a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 4 martie 2019, prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-revizuentă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil.

Prin încheierea din data de 20 septembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 17 ianuarie 2020, instanța de recurs a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREȘTI și a admis în principiu recursul declarat, fixând termen pentru judecarea căii de atac la data de 6 martie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-revizuentă, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Verificând, în raport cu actele dosarului, primul motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de revizuire este temeinic motivată, atât în fapt, cât și în drept, instanța procedând la examinarea condițiilor de admisibilitate a cererii revizuentei, fundamentată pe motivul prevăzut de art. 509 pct. 8 din C. proc. civ.

În legătură cu critica analizată, se constată că în cuprinsul hotărârii recurate sunt prezentate argumentele în baza cărora s-a statuat că sentința civilă nr. 5859 din data de 27 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost anulată în mod definitiv, iar în rejudecarea, s-a constatat perimarea cererii, astfel că această sentință nu își mai produce efectele, neexistând posibilitatea de fi potrivnică unei alte hotărâri.

Faptul că, instanța de revizuire a respins cererea pentru neîndeplinirea cerințelor impuse de legiuitor cazului de revizuire evocat, nu echivalează cu împrejurarea că hotărârea este nemotivată sau cuprinde o motivare contradictorie, cum greșit susține recurenta-revizuentă, în contextul prezentei cauze neputând fi reproșat instanței reținerea în considerente a unor motive contradictorii sau neîndeplinirea obligației de motivare a soluției pronunțate.

În realitate, critica formulată de către recurenta-revizuentă, circumscrisă de aceasta dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se înscrie în cadrul cazului de casare prevăzut de punctul 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., reproșându-se instanței de revizuire încălcarea regulilor de procedură referitoare la perimare, cu privire la efectele acestei sancțiunii asupra sentinței Tribunalului București.

Se reține, în acest sens, că prin sentința civilă nr. 5958 din data de 27 noiembrie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, opoziția reclamantei DIRECȚIA PENTRU TAXE ȘI IMPOZITE LOCALE SECTOR 1 BUCUREȘTI la Hotărârea nr. 1 din 1 martie 2014 a Adunării Generale a Asociaților societății comerciale A. S.R.L. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 547 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de intimata-reclamantă DIRECȚIA PENTRU TAXE ȘI IMPOZITE LOCALE SECTOR 1 BUCUREȘTI împotriva sentinței anterior evocate, care a fost anulată, cauza fiind reținută spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 2045 din 09 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă (definitivă prin decizia 1719 din 21 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă), s-a constatat perimată cererea reclamantei, întrucât, subsecvent suspendării judecății prin încheierea din 5 iunie 2015, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cauza a rămas în nelucrare.

Constatarea perimării are ca efect, în temeiul art. 422 alin. (1) din C. proc. civ., lipsirea de efecte a tuturor actelor de procedură îndeplinite de instanță, consecința în speță fiind aceea că procesul nu a existat, părțile fiind repuse în situația anterioară declanșării acestuia.

Este real că temeiul dispunerii suspendării judecății prin încheierea din 5 iunei 2015, la care face referire recurenta-revizuentă, a fost cel al art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu prevederile art. 412 alin. (1) pct. l din C. proc. civ. referitoare la suspendarea de drept, însă această inadvertență nu are caracter decizoriu în speță, fiind datorată, cel mai probabil, unei erori materiale.

Ceea ce prezintă importanță în speță este concluzia instanței de revizuire, justificată în raport cu efectele dispozițiilor art. 422 alin. (1) din C. proc. civ., că prin efectul deciziei nr. 2045 din 09 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a constatat cererea de chemare în judecată perimată, astfel că sentința civilă nr. 5958 din data de 27 noiembrie 2014 nu-și mai produce efectele, fiind anulată.

Ca atare, nu se poate susține că hotărârea atacată în cauză suferă printr-o motivare contradictorie sau printr-o greșită aplicare a regulilor procedurale specifice perimării, criticile fiind neîntemeiate.

Susținerile subsumate de recurenta-revizuentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, pentru considerentele care succed.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, alineatul al doilea al aceluiași articol statuând asupra situațiilor în care sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

În conformitate cu textul art. 431 din C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Astfel, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiții, una din acestea fiind aceea ca hotărârea potrivnică, a cărei anulare se solicită, să fi nesocotit puterea lucrului judecat dată de o altă hotărâre, ceea ce presupune o triplă identitate, respectiv hotărârile să aibă aceleași părți, obiect și cauză.

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având aceeași cauză, obiect și aceleași părți.

Astfel cum s-a arătat în considerentele prezentate cu privire la primul motiv de recurs, este nefondat argumentul recurentei-revizuente referitor la caracterul definitiv al sentinței civile nr. 5958 din data de 27 noiembrie 2014, în realitate, aceasta nemaiproducând efecte și, ca atare, nefiind contrară deciziei civile nr. 2392 din 20 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București și, de altfel, niciunei alte hotărâri.

Instanța de revizuire a analizat și condiția identității de obiect și cauză și a stabilit, cu justețe, că cele două cauze au obiect și cauză diferite, sentința anulată fiind pronunțată într-un dosar având ca obiect opoziția intimatei la Hotărârea nr. 1 din 1 martie 2014 a Adunării Generale a Asociaților recurentei, în timp ce decizia civilă nr. 2392 din 20 aprilie 2016 a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, având ca obiect contestația formulată de recurenta-revizuentă împotriva unor acte administrativ-fiscale.

Cauza acțiunii civile este reprezentată de scopul avut în vedere de parte la momentul reclamării dreptului sau a interesului legitim dedus judecății ori, după caz, cel vizat prin intermediul apărării exercitate de parte împotriva pretențiilor formulate împotriva sa.

Or, în cele două cauze în discuție, părțile au urmărit, pe de o parte, invalidarea unei hotărâri a Adunării Generale a Asociaților, iar pe de altă parte, anularea unor acte administrativ fiscale.

Așadar, nu poate fi primită susținerea recurentei-revizuente, în sensul că între cele două acțiuni există identitate de obiect, Înalta Curte apreciind corecte considerațiile instanței de revizuire, care a arătat că prima hotărâre s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 31/1990, în timp ce, cea de-a doua hotărâre a fost pronunțată în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și fiscal.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că în speță nu se confirmă motivele de nelegalitate invocate de recurenta-revizuentă, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 307 din 10 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2020.