ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3516/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență,

următoarele:

Reclamantul a solicitat să se constate neconstituționalitatea

H.G. nr. 1550/2004 și O.U.G. nr. 4/2005, iar după pronunțarea Curții

Constituționale instanța să dispună obligarea pârâtului, prin autoritățile din

subordine, să revină asupra recalculării pensiei realizată prin Decizia de

pensionare nr.63589/30 iunie 2005 și să-i fie întocmit punctajul anual, cu

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 9, art. 7 și art.

11 din Legea nr. 554/2004, art. 15, art. 34, art. 47, art. 50 din Constituția

României.

Prin încheierea nr. 12 din 3 noiembrie 2006 s-a constatat că

excepția de neconstituționalitate a H.G. nr. 1550/2004 este inadmisibilă, fiind

contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, hotărârile de

guvern neîncadrându-se în categoria actelor normative asupra constituționalității

cărora se pronunță Curtea Constituțională, motiv pentru care, sub acest aspect,

în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare a fost

respinsă.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor O.U.G. nr. 4/2005 s-a apreciat că aceasta are legătură cu

soluționarea cauzei și nu este contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3) ale

art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispunându-se sesizarea Curții Constituționale

și suspendarea cauzei.

Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr.

4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul

sistem al asigurărilor sociale de stat a fost respinsă prin Decizia nr. 120 din

15 februarie 2007, pronunțată de Curtea Constituțională, în dosarul nr. 2274/D/2006.

Prin urmare, dat fiind caracterul acțiunilor formulate

împotriva ordonanțelor guvernului care au o reglementare specială în Legea nr. 554/2004,

prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 9 alin. (3) teza finală din

acest act normativ, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind inadmisibilă.

Întrucât reclamantul este partea căzută în pretenții, în

sensul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cererea acestuia privind obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul

legal, reclamantul R.I. solicitând casarea ei și, în urma rejudecării fondului,

admiterea acțiunii cu care a fost sesizată prima instanță și obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată pentru fond și recurs.

Au fost invocate în drept dispozițiile art. 304 pct. 4 și art.

304

1

C. proc. civ., susținându-se că au fost încălcate prevederile

art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât s-a dispus repunerea cauzei

pe rol și citarea părților,deși excepția de neconstituționalitate a fost

respinsă, iar în raport de aceste erori judiciare s-a reținut în mod greșit

calitatea sa de parte decăzută în pretenții, cu consecința neacordării

cheltuielilor de judecată.

S-a apreciat, de asemenea, că eroarea săvârșirii de prima

instanță nu poate fi justificată nici prin invocarea art. 6 din C.E.D.O.,

judecata putând avea loc în mod public chiar și fără citarea părților.

Recursul nu este fondat.

Examinând actele dosarului și criticile recurentului prin

prisma dispozițiilor art. 304, art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind

incident în speță nici un motiv care să impună casarea sau modificarea

acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.

Prima instanță a fost sesizată cu o acțiune împotriva unei

ordonanțe a guvernului, formulată în condițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Respectând procedura instituită prin acest text de lege,

instanța a sesizat Curtea Constituțională, prin încheiere motivată, suspendând

soluționarea cauzei pe fond, iar în raport cu soluția adoptată asupra excepției

de neconstituționalitate a dat eficiență, în mod corect, prevederilor alin. (3),teza

finală, al art. 9, respingând acțiunea ca inadmisibilă pe fond.

Este real faptul că prin art. 9 alin. (3), teza I-a, din

Legea nr. 554/2004 s-a instituit obligarea repunerii cauzei pe rol, cu citarea părților

pentru termenul stabilit, după pronunțarea Curții Constituționale, numai pentru

ipoteza în care ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională,

însă măsura dispusă de prima instanță, în considerarea dispozițiilor art. 6 din

C.E.D.O., coroborate cu art. 20 din Constituția României, nu este de natură a-i

produce reclamantului vreo vătămare în drepturile sale procesuale, fiind luată,

dimpotrivă, pentru realizarea dreptului său la publicitatea procedurii,

garantat prin dispozițiile paragr. 1 al art. 6 din C.E.D.O. Necesitatea respectării

acestui drept a impus, de altfel, modificarea prevederilor art. 9 alin. (3),

realizată prin Legea nr. 262/2007, în sensul instituirii obligației de repunere

a cauzei pe rol și acordarea unui termen, cu citarea părților, în toate

situațiile, după pronunțarea Curții Constituționale, fără a se distinge în

raport cu soluția adoptată asupra excepției.

Prin urmare, cum prima instanță s-a pronunțat în limitele impuse

de lege, asupra unei cereri de sesizare a Curții Constituționale date în

competența sa, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

invocat de recurent, nu poate fi reținut.

Acest motiv de casare vizează, de altfel, numai încălcarea unor

atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor

autorități statale, prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești” înțelegându-se doar incursiunea autorității judecătorești în

sfera autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție

sau de o lege organică, prin săvârșirea unor acte care intră în atribuțiile

unor organe aparținând altei autorității constituite în stat, ceea ce în speță

nu s-a realizat.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată

se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenții”

utilizată de art. 274 C. proc. civ., aceasta constituind așadar temeiul juridic

al restituirii.

Cum, în speță, s-a impus adoptarea soluției de respingere a acțiunii

ca fiind inadmisibilă, în condițiile art. 9 alin. (3), teza finală din Legea

nr. 554/2004, prima instanță a reținut în mod corect culpa procesuală a reclamantului,

cu consecința imposibilității admiterii cererii acestuia de obligare a pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă

a legii și sub acest aspect.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.I. împotriva sentinței

civile nr. 49 din 27 aprilie 2007 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie

2007.