ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3312/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2016 reclamanta A. SA - în insolvență a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, solicitând:

Prin cererea de modificare a acțiunii, reclamanta a mai solicitat:

Prin Sentința nr. 220 din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenției Naționale de Administrare Fiscală invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A respins acțiunea formulată de reclamanta A. SA - în insolvență cu sediul în Iași, Bld. Metalurgiei nr. 4, înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr. x/1991 în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală cu sediul în București, Str. x, București ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/6 octombrie 2015 emisă de către pârâți și a avizului serviciului juridic nr. x/2 octombrie 2015.

A respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/6 octombrie 2015 emisă de către pârâți și a avizului serviciului juridic nr. x/2 octombrie 2015.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. SA-în insolvență, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

A dispus anularea Deciziei 3428 din 11 mai 2016 emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin care s-a soluționat contestația fiscală a reclamantei.

A obligat pârâtele să emită, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 209/2015 și Ordinul 2202/2015, Decizia de anulare a diferențelor de obligații fiscale principale și accesorii stabilite de organele fiscale prin Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008 ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării/detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadei fiscale pana la 1 iulie 2015 și neachitate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 209/2015.

A respins restul pretențiilor reclamantei.

Împotriva Sentinței nr. 220 din 19 decembrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași arată că dispozițiile Legii nr. 209/2015 au avut în vedere anularea obligațiilor fiscale stabilite prin decizii de impunere, situație în care organul fiscal a ținut cont, la momentul efectuării inspecției fiscale de prevederile art. 91 alin. (1) și (2) din C. proc. fisc. , care reglementează dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale, ce se prescriu în termen de 5 ani, calculat de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.

Prin urmare, Legea nr. 209/2015 are incidență în domeniul stabilirii obligațiilor fiscale și nicidecum în cel al executării silite a acestor obligații, astfel încât nu se pune problema analizării termenului de prescripție a executării silite.

În mod greșit a reținut prima instanță faptul că, în raport de dispozițiile legale menționate (art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) în cauză nu se poate considera că a intervenit prescripția în condițiile în care măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitoarei reclamate au fost suspendate la data intrării în procedura de insolvență, iar DGRFP Iași s-a înscris la masa credală cu suma de 5.315.144 RON, sumă provenind din Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008.

Totodată, arată recurenta-pârâtă că instanța de fond nu a analizat perioada pentru care au fost stabilite obligațiile fiscale din decizia de impunere, anume 1 iulie 2005 - 30 aprilie 2008. În acest sens se impunea a fi luate în considerare dispozițiile art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora termenul de 5 ani de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, potrivit art. 23 (momentul în care se constituie baza de impunere care o generează).

În cauză, baza de impunere stabilită în urma inspecției fiscale care a generat obligații fiscale, ca urmare a modificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării/detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări s-a constituit la momentul achitării acelor diurne.

În concluzie, organul fiscal nu putea să dispună anularea obligațiilor fiscale prevăzute în Legea nr. 209/2016 pentru societatea reclamantă întrucât a intervenit prescripția.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 3428 din 11 mai 2016 emisă de ANAF- DGRFP Iași prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de SC A. SA Iași împotriva refuzului nejustificat al intimatei de a soluționa cererea prin care aceasta precizează că intră sub incidența Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale. În motivarea deciziei sus menționate intimata a reținut că în cauză nu există un refuz nejustificat, întrucât rolul activ al organelor fiscale de a soluționa cererea reclamantei s-a manifesta, însă cererea nu a putut fi soluționată în maniera pretinsă de reclamantă, ca urmare a intervenirii prescripției .

Suma pentru care societatea reclamantă a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 209/2015 totalizează 2.780.277 RON și reprezintă diferențe CAS angajator, angajat; CASS angajator, angajat; impozit pe venitul din salarii; contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator; contribuția de asigurări de șomaj datorată de angajator, angajat; contribuția pentru concedii și indemnizații de la persoanele fizice sau juridice; contribuția angajatorilor la fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale; vărsămintele de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap neîncadrate, aferentă anilor 2005 - 2008. Aceste sume au fost calculate de organele de control fiscal pentru salariații care activau în cadrul șantierelor societății din Germania, prin recalificarea sumelor acordate de reclamantă salariaților săi din indemnizații de detașare/delegare în drepturi salariale, potrivit Deciziei de impunere nr. x/5 septembrie 2008.

Prima instanță, soluționând cauza, a admis acțiunea și a anulat actul administrativ fiscal contestat, apreciind că reclamanta este îndreptățită a beneficia de facilitățile fiscale conferite recurenta-pârâtă având obligația de a emite decizie de anulare a diferențelor de obligații fiscale principale și accesorii stabilite prin Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008.

Soluția instanței de fond este împărtășită de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 209/20.07.2015 privind anularea unor obligații fiscale potrivit căruia "Se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Potrivit art. 5 din Legea nr. 209/2015 "Anularea obligațiilor fiscale prevăzute la art. 1 - 4 se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligațiilor fiscale, care se comunică contribuabilului."

Prin Ordinul nr. 2.202 din 19 august 2015 emis pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligațiilor fiscale ce fac obiectul prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale și al Legii nr. 225/2015 privind anularea contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane fizice anexa 1 se prevede e că în vederea identificării obligațiilor fiscale conform celor de mai sus, respectiv a perioadei pentru care se poate proceda la anularea acestora, anterior transmiterii listei către compartimentul cu atribuții de evidență pe plătitori, se va proceda la solicitarea avizului serviciului juridic în vederea confirmării faptului că obligațiile în cauză identificate de organul de inspecție fiscală pot face obiectul anulării din punctul de vedere al respectării prevederilor legale în ceea ce privește prescripția.

Recurenta afirmă că nu a putut emite Decizia de anulare a diferențelor de obligații fiscale principale și accesorii stabilite prin Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008, motivat de faptul că în raport de dispozițiile art. 91 și art. 135 C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003 aplicabile în cauză, întrucât procedura de administrare a fost începută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/2016), pentru sumele respective a intervenit prescripția.

În dezacord cu opinia recurentei, instanța reține că în cauză nu a intervenit prescripția, raportat la dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență care prevăd că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extra judiciare, sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Or, în cauzăm reclamanta a intrat în procedura insolvenței prin încheierea nr. x/14 mai 2014 în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Iași, iar recurenta-creditoare DGRFP Iași s-a înscris la masa credală cu suma rezultată din Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008.

Chiar și în situația în care a intervenit prescripția, organele fiscale aveau obligația să procedeze la încetarea măsurilor de realizare a creanțelor și la scoaterea acestora din evidența analitică.

În realitate, așa cum judicios a reținut judecătorul fondului, dreptul reclamantului de a solicita emiterea deciziei de anulare s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 209/20.07.2015, astfel că cererea reclamantei înregistrată la data de 25 august 2015 este formulată în interiorul termenului de prescripție. În interpretarea dată de organul fiscal, Legea nr. 209/20.07.2015 ar fi lipsită de efecte juridice pentru majoritatea situațiilor în care ar fi aplicabilă, creând o discriminare nejustificată în raport de data emiterii deciziilor de impunere.

Față de considerentele expuse mai sus, hotărârea recurată este legală și temeinică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva Sentinței nr. 220 din 19 decembrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2019.

GGC - CL