ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5002/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

] I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2017 reclamanta Academia de Studii Economice din București a formulat contestație împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/10.10.2016 și a deciziei nr. x/O6.12.2016, privind soluționarea contestației la acest proces-verbal.

Prin sentința nr. 2545 din 23 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Academia de Studii Economice din București, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de fond nu a analizat temeinic motivele de fapt și nu a motivat suficient de clar respingerea fiecăruia dintre ele, respectiv și-a întemeiat soluția pe un calcul eronat al debitului. Astfel, instanța de fond a preluat în motivare unul dintre elementele calculului făcut de pârâtă, deși acesta era greșit, și, totodată, nu a adus nici un argument privind respingerea susținerilor reclamantei în sensul că diferența dintre cele două valori ar fi rezultat din faptul că suma de 12976 RON ar fi fost înregistrată în mod greșit ca o cheltuială aferentă echipei de implementare, autoritatea de control fiind în eroare asupra unui nume.

A menționat recurenta că soluția instanței de fond este insuficient motivată referitor la temeinicia titlului de creanță pe aspectul culpei contractuale a pârâtei. Aceasta avea obligația, potrivit contractului de finanțare, să verifice în mod temeinic eligibilitatea cheltuielilor și să valideze corect și la timp toate cheltuielile solicitate prin cererile de rambursare. Finanțatorul nu a răspuns contestațiilor în termenul de zece zile, potrivit contractului de finanțare, ci a validat în bloc la sfârșitul contractului toate cheltuielile pe care inițial le respinsese, fapt care echivalează cu o confirmare a netemeiniciei deciziilor pe care le luase anterior. Greșeala reclamantei de a efectua cheltuieli de management mai mari a fost direct cauzată de greșelile de comportament contractual ale pârâtei, motiv pentru care nu pot fi reținute în sarcina sa.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că autoritatea pârâtă a emis titlul de creanță în conformitate cu ghidul solicitantului și contractul de finanțare, întrucât aceasta și-a încălcat obligațiile, fapt ce a dus la diminuarea bazei de calcul pe parcursul proiectului, astfel că reclamanta nu a avut toate elementele pentru a balansa cheltuielile de management astfel încât să se încadreze în procentul maxim de 15 %.

A mai arătat recurenta că instanța de fond nu a analizat suficient comportamentul contractual defectuos al pârâtei și nu a motivat soluția pe marginea lui, iar efectele insuficientei motivări au o consecință patrimonială indirectă asupra reclamantei.

Intimata Direcția Organismul Intermediar Programul Operațional Capital Uman din cadrul Ministerului Educației Naționale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, intimata a arătat că motivarea hotărârii instanței de fond a abordat toate aspectele.

În ceea ce privește susținerile reclamantei referitoare la depășirea procentului de 15 %, intimata a arătat că, în urma semnării contractului de finanțare, reclamanta își asumă obligația de a restitui sumele plătite necorespunzător, asumându-și răspunderea patrimonială în cazul săvârșirii unei nereguli. Totodată, în urma aprobării unor contestații ale beneficiarului, acesta avea posibilitatea resolicitării la plată a unor cheltuieli, fapt care nu ar mai fi generat subdimensionarea cheltuielilor eligibile în cadrul proiectului, iar în situația în care a ales să nu resolicite la plată aceste cheltuieli nu poate aduce în apărarea sa acest aspect.

A mai arătat intimata că stabilirea în sarcina beneficiarului finanțării a creanței bugetare consemnate în titlul de creanță a cărui anulare se solicită este în primul rând rezultatul voinței liber manifestate de părțile contractante prin asumarea contractului. Însă, încheierea contractului de finanțare nu instituie în mod automat în sarcina finanțatorului obligația efectuării plăților solicitate de beneficiar, ci doar în măsura în care acestea devin eligibile prin respectarea prevederilor contractului.

Încălcarea termenului de răspuns la contestațiile recurentei nu împiedică realizarea în bune condiții a contractului de finanțare, atâta timp cât cheltuielile considerate neeligibile vor fi suportate exclusiv de beneficiar sau parteneri, conform contractului de finanțare, și în condițiile în care la data emiterii procesului-verbal și deciziei implementarea proiectului era finalizată de aproape un an.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează acestora dovada că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată parte a garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

Din examinarea considerentelor sentinței recurate se constată că instanța de fond nu a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că nu a prezentat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea și nu a indicat cu claritate argumentele pentru care au fost respinse susținerile reclamantei și au fost admise criticile pârâtei.

Astfel, în principiu, se poate admite, după cum s-a subliniat în practica judiciară, că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, judecătorul fondului a fost sesizat cu o contestație împotriva unui proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, care implica analiza mai multor stări de fapt și prevederi legale, instanța de fond făcând referiri mult prea sumare la motivele și argumentele proprii pentru care a înlăturat apărările reclamantei formulate în susținerea cererii de chemare în judecată.

Or, instanța avea obligația să arate în mod exhaustiv motivele pentru care a apreciat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește motivul invocat de reclamantă privind calculul greșit al debitului, instanța de fond nu a procedat la analiza acestuia, aspect ce se poate observa din parcurgerea hotărârii, care, în fapt, reprezintă o reproducere a apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond. Astfel, cu privire la acest motiv, se constată că susținerile pârâtului aflate la dosarul instanței de fond au fost preluate fidel în cuprinsul filei 12 din hotărâre.

Totodată, în ceea ce privește al doilea motiv invocat de reclamantă, netemeinicia emiterii titlului de creanță, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de fond cuprinde o motivare foarte sumară a soluției pronunțate, instanța limitându-se în analiza sa doar la a arăta că autoritatea pârâtă a emis titlul de creanță în conformitate cu prevederile ghidului solicitantului și ale contractului de finanțare, fără a arăta de ce susținerile reclamantei nu sunt pertinente în cauză.

Instanța de fond a apreciat că elementul esențial pentru determinarea cheltuielilor de management eligibile este valoarea totală eligibilă validată în cadrul proiectului, apreciind că este irelevant faptul că cheltuielile efectuate de liderul de parteneriat au fost corect dimensionate în raport cu bugetul propus, din moment ce cuantumul cheltuielilor de management eligibile se raportează la valoarea totală eligibilă validată în cadrul proiectului.

Această motivare nu îndeplinește exigențele legale, în condițiile în care instanța de fond nu a analizat existența culpei reclamantei, adică susținerile acesteia referitoare la faptul că cererile de rambursare au fost admise parțial la plată, iar în urma soluționării contestațiilor administrative s-au recunoscut ca fiind eligibile și alte sume. Astfel, în opinia reclamantei, în raport de valoarea totală a cheltuielilor eligibile, nu s-ar fi depășit plafonul de 15 % pe cheltuieli de management.

Instanța de trimitere urmează să analizeze aceste susțineri, având în vedere totodată și apărările AFIR formulate în cauză, în sensul că în urma aprobării unor contestații depuse de beneficiari, aceștia aveau posibilitatea resolicitării la plată a cheltuielilor invalidate, fapt ce nu ar mai fi generat subdimensionarea cheltuielilor eligibile în cadrul proiectului. Conform susținerilor pârâtei, în situația în care beneficiarul a ales să nu solicite aceste cheltuieli la plată, nu poate aduce în apărarea sa acest fapt.

În raport de cele arătate, instanța de recurs constată că se găsește în situația de a nu putea verifica toate considerentele la care s-a raportat prima instanță și modul în care a făcut aplicarea textelor legale incidente, situație în care se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de trimitere urmând să procedeze la soluționarea cauzei respectând regulile în materia motivării hotărârilor judecătorești în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale.

Față de motivul de casare reținut, Înalta Curte reține că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate în recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Academia de Studii Economice din București împotriva sentinței civile nr. 2545 din 23 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Academia de Studii Economice din București împotriva sentinței civile nr. 2545 din 23 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 octombrie 2020.