ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3647/2024

Ședința publică din data de 1 iulie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017 reclamanta Academia de Studii Economice din București, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației și Cercetării – Direcția Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman a formulat contestație împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/10.10.2016 și a deciziei nr. x/O6.12.2016, privind soluționarea contestației la acest proces-verbal.

1.2. Prin sentința civilă nr. 2545 din 23 iunie 2017, Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantă.

1.3. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Academia de Studii Economice din București, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

1.4. Prin decizia nr. 5002 din data de 7 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Academia de Studii Economice din București împotriva sentinței civile nr. 2545 din 23 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

1.4. Cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 251 din data de 21 iulie 2021, Curtea de Apel București– secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Academia de Studii Economice din București, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației și Cercetării – Direcția Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate anterior, a declarat recurs reclamanta Academia de Studii Economice din București, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate, cu trimitere sau cu reținere și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii introductive și anulării Deciziei nr. x/06.12.2016 și a Procesului-verbal de constatare nr. x/10.10.2016.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate sunt susținute, în esență, următoarele critici:

De asemenea, instanța de trimitere a încălcat prevederile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., nerăspunzând aspectelor stabilite de instanța de recurs în limitele casării, respectiv:

a) Cu privire la valoarea creanței, deși prin limitele casării instanța de recurs a stabilit că era de datoria instanței de trimitere să analizeze efectiv susținerile părților, oferind o motivare în acord cu prevederile legale, instanța a preluat apărările din întâmpinare și nu a analizat, comparativ, cele două variante de calcul expuse de ambele părți litigante.

b) Cu privire la culpa contractuală a intimatei pârâte, deși prin limitele casării instanța de recurs a stabilit că era de datoria instanței de fond să analizeze culpa contractuală a pârâtei cu privire la efectele soluționării tardive a contestațiilor depuse de reclamantă, în rejudecare s-a reținut greșit că nu a fost investită cu analiza culpei contractuale a pârâtei. Mai mult, în mod greșit a reținut că beneficiarul avea posibilitatea resolicitării la plată a acestor cheltuieli, ceea ce nu ar mai fi generat subdimensionarea cheltuielilor eligibile în cadrul proiectului.

În ceea ce privește calculul eronat al debitului, susține că diferența dintre cele două valori rezultă din faptul că suma de 12.976 RON a fost înregistrată în mod greșit ca și cheltuială aferentă echipei de implementare, pentru cererile de rambursare nr. x și 13 fiind menționate greșit valorile pentru cheltuielile generale de management.

Consideră că instanța de fond, în cazul în care s-ar fi considerat insuficient lămurită, trebuia să solicite reclamantei date suplimentare sau completarea materialului probator, potrivit principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta reia calculul comparativ afirmând că cifrele care au constituit baza de calcul a debitului, sunt:

- Bugetul estimat pentru cheltuielile de management = 320.481,52 RON - cifre corecte (E6 respectiv E33 din tabelul - recalculare creanță),

- Valoarea totală eligibilă validată în cadrul proiectului = 1.583.637,63 RON - cifre corecte (F28 respectiv F55, din tabelul - recalculare creanță),

- Suma totală validată pentru cheltuielile de management = 258.252.00 RON cifre corecte (F33) intimata pârâtă folosind în calculul său valoarea de 271.228,00 RON (F6) - cifre incorecte.

Recurenta explică faptul că eroarea de fapt constă în înregistrarea unor cheltuieli cu resursele umane aferente cererilor de rambursare 2 și 13, în mod greșit, ca și cheltuieli de management, acestea fiind, de fapt, cheltuieli de implementare.

În cererile de rambursare 2 și 13, au fost solicitate și rambursate cheltuieli de management în valoare de 18.058 RON (CR2) și 64.953 RON (CR13).

În procesul-verbal de constatare, valoarea cheltuielilor de management aferente CR2 și CR13 este greșită, rezultând o diferență totală de 12.976 RON. Diferența de 12.976 RON este regăsită în cheltuielile echipei de implementare.

Recurenta susține că, raportat la suma corectă de 258.252 RON, procentul cheltuit pe sublinie bugetară este de 80,58% și nu de 85%, cum a calculat intimata pârâtă. Procentul corect al cheltuielilor de management validate este de 16,31% și nu de 17,13%, cum a redat pârâta.

Suma maximă admisă pentru cheltuielile de management este de 246.721,08 RON și nu 231.601,71 RON, cum susține pârâta. Modul corect de calcul pentru această sumă este (1.583.637,63 - 258.252) x 15/80,58 = 246.721,08 și nu (1.583.637,63 - 271.228) x 15/85 = 231.601,71, cum a redat pârâta.

Diferența dintre valoarea maximă admisă aferentă cheltuielilor de management și valoarea validată în cadrul proiectului, ce ar putea reprezenta cheltuială neeligibilă, ar putea fi de 11.530,92 RON și nu 39.626,29 RON, cum susține pârâtul.

Cu privire la culpa contractuală a intimatei pârâte, susține că instanța de trimitere a reținut greșit că beneficiarul putea resolicita la plată cheltuielile invalidate, ceea ce ar fi prevenit subdimensionarea cheltuielilor eligibile. Această motivare nu ar putea fi acceptată deoarece instanța de casare a cerut verificarea susținerilor autorității pârâte, lucru care nu s-a întâmplat. Cheltuielile invalidate au fost resolicitate, dar acest lucru nu a fost suficient pentru echilibrarea proiectului.

Cauza dezechilibrului proiectului și depășirea procentului cheltuielilor de management a fost determinată de atitudinea culpabilă a autorității pârâte, care a invalidat repetat și nelegal unele cereri de rambursare. Acest lucru a forțat Partenerul 1 să-și limiteze cheltuielile până la soluționarea contestațiilor.

Cheltuielile invalidate nejustificat reprezentau cheltuielile principale ale Partenerului 1 (Asociația PartNET). Soluționarea contestațiilor a depășit perioada contractuală, ceea ce a împiedicat efectuarea cheltuielilor bugetate și a dus la depășirea procentului maxim aferent cheltuielilor generale de management.

Instanța de fond nu a analizat corect situația de fapt, astfel încât se impune reanalizarea și motivarea corespunzătoare, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, în ceea ce privește culpa contractuală a intimatei pârâte, recurenta susține că dacă autoritatea pârâtă ar fi validat cheltuielile solicitate la rambursare de ASE și de Partenerul 1 (A.) sau, cel puțin dacă ar fi răspuns în termen la contestațiile formulate de ASE ca urmare a invalidării acestora, valoarea totală eligibilă validată în cadrul proiectului ar fi fost mai mare și, subsecvent, procentul cheltuielilor de management validate în cadrul proiectului (procent din valoarea totală eligibilă validata) ar fi fost sub 15%, astfel încât prezentul titlu de creanță nu ar fi fost emis.

Așadar, prejudiciul creat prin titlu de creanță contestat reprezintă consecința directă a conduitei neregulamentare a intimatei pârâte, care a încălcat următoarele obligații:

Recurenta consideră că au fost încălcate:

· Ordinul nr. 1792/2002 privind ordonanțarea la plată a cheltuielilor.

· Art. 13 pct. 2 din Regulamentul Comisiei (UE) nr. 1828/2006.

· Art. 5 lit. D) pct. (15), art. 6 lit. B) pct. (4), (6) și (7) din contractul de finanțare.

· Art. 6 lit. A) pct. (2) teza a doua din contractul de finanțare nr. x/13.05.2014, care impune răspunsul în maxim 10 zile.

Autoritatea pârâtă nu a respectat dispozițiile art. 13 pct. 2 din Regulamentul Comisiei (UE) nr. 1828/2006 și a abuzat de aceste prevederi, reținând nejustificat cheltuielile solicitate, contestațiile fiind admise abia după expirarea perioadei de implementare a proiectului.

În ceea ce privește forța obligatorie a contractului, invocată de intimata pârâtă, respectiv sancționarea părții care nu respectă prevederile contractuale, amintește că această obligație, pacta sunt servanda, incumbă ambelor părți ale raportului juridic, prin urmare, recurentei nu îi poate fi imputată o anumită conduită, de vreme ce această conduită este corelativă si subsecventă conduitei celeilalte părți ale raportului obligational. Cu atât mai puțin, această conduită nu poate fi sancționată tocmai de către partea care a indus această conduită.

Față de susținerile autorității pârâte cu privire la faptul că termenele prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011 sunt de recomandare, consideră că aceste susțineri nu pot fi primite ca temei pentru soluționarea contestațiilor cu întârzieri de aproape 8 luni, mai ales având în vedere faptul că modalitatea de soluționare a diferendelor dintre părți era reglementată prin Contractul de finanțare, fiind, deci, obligație contractuală.

Raportul dintre cheltuielile totale eligibile validate și cheltuielile generale de management a fost dezechilibrat deoarece soluționarea contestațiilor a depășit perioada de implementare a contractului. Partenerul I (Asociația PartNET) nu a avut timp să efectueze cheltuieli de natura celor invalidate nejustificat. Specificul proiectului presupunea astfel de cheltuieli, iar Partenerul I nu putea risca să angajeze alte cheltuieli similare, deoarece motivele invalidării nu au fost comunicate și nu puteau fi corectate.

Atitudinea prudențială a Partenerului I a fost determinată de invalidarea nejustificată a cheltuielilor de către finanțator. Această atitudine de neexecutare a contractului este în acord cu prevederile art. 1556 alin. (1) C. civ., care permite refuzul executării obligațiilor în cazul neexecutării de către cealaltă parte.

În drept, s-au invocat prevederile: art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., art. 1556 alin. (1) - C. civ., Ordinul nr. 1792/2002 privind ordonanțarea la plată a cheltuielilor, dispozițiile art. 13 pct. 2 din Regulamentul Comisiei (UE)nr. 1828/20064, art. 5 lit. d) pct. (15), art. 6 lit. b) pct. (4), (6) și (7), art. 6 lit. A) pct. (2) teza a doua din contractul de finanțare nr. x/13.05.2014, aferent proiectului x, O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora; H.G. nr. 875/2011 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011; precum si celelalte prevederi din text.

Intimata-pârâtă Direcția Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman din cadrul Ministerului Educației a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului și în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului se arată, în esență, că în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488. Cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, conform art. 486, sub sancțiunea nulității. Recurenta a reluat calculele deja cenzurate de instanța de fond fără a indica norma încălcată sau procedura nerespectată, ceea ce conduce la declararea nulității recursului.

Deciziile ICCJ nr. 3095/2014 și nr. 317/2018 stabilesc că reluarea criticilor formulate anterior și asupra cărora instanța s-a pronunțat deja conduce la nulitatea recursului. De asemenea, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor de ordine publică.

Recurentul are obligația de a indica motivul de recurs conform art. 488 și de a dezvolta criticile privind modul de judecată al instanței. În cazul de față, recurenta a criticat modalitatea de apreciere a probelor și situația de fapt fără a determina greșelile imputate instanței, ceea ce conduce la nulitatea recursului pentru nemotivare.

Apoi, intimata-pârâtă a reluat apărările formulate în fața instanței de fond, susținând în întregime considerentele hotărâri primei instanțe.

În esență a susținut că reclamanta nu a făcut proba unei alte situații de fapt diferită de cea constatată de echipa de control și că, raportat la dispozițiile legale naționale și unionale, dar și ale contractului de finanțare, soluția instanței de fond este legală.

În privința aplicării prevederilor articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 și a O.U.G. nr. 66/2011 consideră că nu se susține afirmația recurentei reclamante de încălcare a principiului retroactivității legii, întrucât invocarea jurisprudenței are rol de a arăta o constantă în corecta interpretare, temeiul fiind de fapt legea, regulamentul european și nu în ultimul rând contractul de finanțare.

In caz contrar, ar fi lipsită de esență obligația statului de a recupera fondurile acordate care nu sunt eligibile, dar și impunerea față de autoritățile de management a unor sarcini imposibile în astfel de cazuri, respectiv obligația de a proba ipotetic certitudinea producerii unui astfel de prejudiciu, deși voința părților contractante și dispozițiile legale și comunicare/europene menționate anterior nu impun o asemenea cerință suplimentară.

In concluzie, atât timp cât beneficiarii fondurilor europene nerambursabile încalcă dispozițiile legale în implementarea proiectului, bugetul Uniunii Europene și cel național aferent acestuia sunt prejudiciate, se impune, conform contractului de finanțare și a legislației naționale si comunitare, aplicarea unor reduceri procentuale/corecții financiare sau considerarea sumelor cheltuite necuvenit ca fiind neeligibile.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013, iar prin rezoluția din data de 14.12.2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 5 iunie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

În ședința publică din 05.06.2024 a fost soluționată, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.

Excepția a fost respinsă motivat, în esență, de faptul că motivele de nelegalitate referitoare la nemotivarea hotărârii și încălcarea dispozițiilor art. 1556 alin. (1) din C. civ. și a principiului neretroactivității legii materiale se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. iar criticile privind încălcarea prevederilor art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., reprezentând norme de procedură, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, astfel că nu este incidentă sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și reîncadrate, dar și de apărările formulate în cauză, Înalta Curte constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Primordial, se vor reține câteva circumstanțe relevante pentru soluționarea recursului.

Între reclamanta Academia de Studii Economice din București, în calitate de beneficiar și pârâtul Ministerul Educației Naționale, Direcția Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (OIPOSDRU), în calitate de finanțator, s-a încheiat Contractul de finanțare nr. x/13.05.2014, având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile pentru implementarea Proiectului x - P.A.S. "Profesori+Angajatori+Studenți - Un PAS mai aproape spre educația orientată către angajare "- cod SMIS 53219, valoarea totală eligibilă fiind estimată la 2.150.162,64 RON.

În cadrul suspiciunii de neregulă înregistrate la OIPOSDRU-MENCȘ sub nr. x/13.05.2016, s-a reținut, urmare verificării administrative a documentelor pentru Cererea de rambursare nr. x finală anexa 20 și pentru Cererea de Rambursare nr. x suplimentară, depășirea procentului de cheltuieli de management, și s-a stabilit ca suma de 39.626,29 RON trebuie recuperată.

Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, înregistrat cu nr. x/10.10.2016, autoritatea pârâtă a stabilit o creanță bugetară de 38.833,76 RON în sarcina reclamantei, diferența între 39.626,29 RON și contribuția proprie a reclamantei de 79.253 RON.

Astfel, bugetul aprobat pentru cheltuielile de management era de 320.481,52 RON, iar suma totală validată a fost de 271.228 RON, ceea ce reprezintă 17,13% din valoarea totală eligibilă a proiectului (1.583.637,66 RON).

Suma maximă admisă pentru cheltuielile de management ar fi trebuit să fie de 231.601,71 RON, rezultând o diferență de 39.626,29 RON, considerată neeligibilă. Această sumă a fost inclusă în cererile de rambursare nr. x și nr. 14, încălcându-se astfel prevederile contractului de finanțare și instrucțiunile AMPOSDRU.

Reclamanta a susținut, în esență, mai multe erori de calcul a debitului dar și faptul că neexecutarea obligațiilor asumate sunt consecința neexecutării de către partea adversă a obligațiilor ce îi reveneau.

Înalta Curte va proceda la verificarea sentinței recurate, sub un prim aspect, cu privire la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor argumentelor invocate de către acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nu a analizat starea de fapt.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Or, în cauza de față, aceste cerințe au fost întrunite, întrucât instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de către aceasta.

Soluționând în limitele casării, patru raționamente se desprind din hotărârea primei instanțe, care răspund aspectelor esențiale ale cauzei și care au condus la respingerea acțiunii.

Primul se referă la faptul că reclamanta a susținut, fără a proba, o altă situație de fapt, care nu se verifică potrivit înscrisurilor dosarului.

Al doilea raționament se referă la procentul prevăzut de art. 3.5 pct. 10 din Ghidul Solicitantului pentru decontarea costurilor salariale cu personalul implicat în managementul proiectului, de 15%, care se raportează la cheltuielile efective, declarate eligibile și nu cele aprobate prin proiectul inițial stabilit prin contractul de finanțare.

Al treilea privește lipsa unui raport de cauzalitate între soluționarea tardivă a contestațiilor la scrisorile standard de informare și depășirea valorii totale a cheltuielilor de management.

Iar al patrulea raționament se referă la noțiunea de neregulă, în sensul art. 2 alin. (7) din Regulamentul nr. 1083/2016 și art. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, dar și a jurisprudenței CJUE, concluzionând că, încălcarea dispozițiilor legale în implementarea proiectului conduce la prejudicierea bugetului Uniunii Europene și cel național, sens în care se impun aplicarea unor reduceri proporționale/corecții financiare sau considerarea sumelor cheltuite necuvenit ca fiind neeligibile.

Raportat la aceste judecăți, prezentate succint, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanța de fond nu ar fi analizat aspectele deduse judecății, de vreme ce a prezentat detaliat motivele pentru care a apreciat că argumentele prezentate de aceasta nu pot fi reținute, în raport de normele de drept material incidente.

Înalta Curte amintește în acest context de Decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României, în considerentele căreia s-a reținut că "(…) deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În ceea ce privește modul în care instanța de fond a stabilit starea de fapt, a apreciat, interpretat și coroborat probele, Înalta Curte amintește că demersul de coroborare a probelor și de analizare a conținutului acestora reprezintă o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forței probante a dovezilor, iar maniera de apreciere, interpretare și coroborare a probelor vizează elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., nu și motivele de netemeinicie, sens în care, astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Stabilind că starea de fapt nu poate face obiect de analiză în recurs, Înalta Curte amintește că prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, judecătorul are responsabilitatea de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, stabilind faptele și aplicând corect legea, solicitând explicații părților și dispunând administrarea probelor necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc se aplică în coroborare cu art. 254 alin. (5) și (6), potrivit cărora: "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. (6) Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii."

Prin urmare, art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. interzice invocarea în recurs a obligației instanței de a administra probe pe care reclamanta nu le-a propus și administrat conform legii.

În acest cadru legal, se constată că, în rejudecare, reclamanta a susținut că nu este necesară administrarea altor probe, ceea ce a condus la pronunțarea hotărârii pe baza probatoriului administrat în primul ciclu procesual.

Pentru aceste motive, criticile din recurs cu privire la calculul eronat al debitului, dar și cele privind obligația instanței de fond de a solicita date suplimentare sau completarea materialului probator, potrivit principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, nu pot fi avute în vedere.

De altfel, Înalta Curte reține legalitatea considerentelor primei instanțe referitoare la determinarea valorii eligibile totale validată în cadrul proiectului – 1.583.637,66 RON – valoare în raport de care procentul cheltuielilor de management validate (271.228 RON) este de 17,13%, depășind limita de 15% prevăzută de art. 3.5 pct. 10 din Ghidul Solicitantului-condiții specifice cerere de propunere de proiecte de grant nr. 156.

În mod nelegal, consideră recurenta că limita procentului de 15% se aplică la valoarea totală aprobată prin bugetul inițial stabilit prin contractul de finanțare, cheltuielile de personal, inclusiv cele pentru managementul proiectului, trebuind să fie justificate și raportate conform regulilor de eligibilitate și procedurilor de rambursare aplicabile. Nicio dispoziție legală ori infra legală nu invocă recurenta în sprijinul afirmației sale, contrazisă de prevederile ghidului solicitantului, așa cum au fost corect citate, interpretate și aplicate de judecătorul fondului.

De asemenea, în lipsa unor dovezi concludente, afirmația recurentei-reclamante că suma de 12.976 RON a fost înregistrată în mod greșit ca și cheltuială aferentă echipei de management, pentru cererile de rambursare nr. x și 13, ceea ce ar fi condus la o valoare validată de 258.252 RON și nu de 271.228 RON (271.228 RON-12.976 RON= 258.252 RON), dar și la o altă valoare a creanței bugetare, de doar 11.530,92 RON, în loc de 39.626,29 RON, nu este relevantă în soluționarea cauzei.

În acest punct al analizei, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ., trebuie constatat faptul că prin decizia de casare în primul ciclu procesual, instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare pentru respectarea regulilor în materia motivării hotărârii judecătorești.

În susținerea acestei decizii s-a reținut, în esență, că s-au făcut referiri sumare la motivele și argumentele proprii pentru care a înlăturat apărările reclamantei privind calculul greșit al debitului și culpa acesteia (faptul că cererile de plată au fost admise parțial la plată iar în urma soluționării contestației s-au recunoscut eligibile și alte sume; faptul că nu s-a depășit plafonul cheltuielilor de management).

Aceasta înseamnă că, în decizia de casare s-a reținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce impune, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ., rejudecarea cauzei cu prezentarea motivelor proprii judecătorului în toate chestiunile supuse analizei de către reclamant.

Or, în rejudecare, instanța de fond a respectat aceste indicații, precum și normele în materia motivării hotărârii judecătorești, înlăturând motivat toate apărările reclamantei.

Într-o atare situație nu s-au încălcat limitele casării, iar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

În continuare, Înalta Curte va analiza motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurenta invocă două chestiuni punctuale: încălcarea prevederilor art. 1556 alin. (1) C. civ. și încălcarea principiului neretroactivității legii.

În analiza primei chestiuni, se reține că recurenta a invocat întârzierea în validarea cheltuielilor cu personalul și, prin aceasta, încălcarea obligației contractuale a pârâtei, ceea ce condus la încălcarea propriilor obligații contractuale, respectiv, partenerul 1 nu a avut timpul necesar de a efectua cheltuieli de natura celor nejustificat invalidate.

Prima instanță a răspuns acestor apărări, arătând că nu există un raport concret de cauzalitate între soluționarea tardivă a contestațiilor reclamantei la scrisorile standard de informare și depășirea valorii totale a cheltuielilor de management.

În deplin acord cu aceste concluzii, Înalta Curte amintește, în primul rând, că art. 1556 alin. (1) C. civ., prevede în mod expres condiția interdependenței obligațiilor reciproce ale părților în contractele sinalagmatice, în virtutea căreia, oricare dintre părți poate refuza executarea propriei obligații asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă nu își execută ea însăși obligația corelativă care îi incumbă.

În al doilea rând, noțiunea de interdependență din acest text de lege implică un raport de cauzalitate atunci când neîndeplinirea unei obligații de către o parte cauzează neîndeplinirea obligației corelative de către cealaltă parte.

În raționamentul expus, recurenta se îndepărtează de la ceea ce poate constitui, în mod legal, un raport de cauzalitate direct sau indirect între obligațiile celor două părți.

Soluționarea cu întârziere a contestațiilor reclamantei nu poate conduce nici direct, nici indirect la o justificare a depășirii limitei legale a cheltuielilor de management, întrucât aceste două responsabilități acționează în planuri diferite de obligații contractuale, nefiind interdependente.

Dacă obligația de a soluționa contestațiile la scrisorile de informare este o obligație procedurală de diligență a pârâtei, care implică respectarea unui termen, obligația de a nu depăși limita de 15% pentru cheltuielile cu personalul de management este o obligație de rezultat a reclamantei, care implică respectarea unei limite maxime pentru cheltuielile de personal în managementul proiectului.

Reclamanta trebuie să se asigure că aceste cheltuieli nu depășesc procentul stabilit, indiferent de circumstanțe.

Aceste două obligații acționează în planuri diferite de obligații contractuale deoarece fiecare parte are responsabilități distincte și independente în cadrul contractului.

Din acest punct de vedere, evaluarea proiectului, axată pe rezultate, indiferent de alte circumstanțe, este o abordare corectă și eficientă, deoarece se concentrează pe rezultatele obținute în urma utilizării fondurilor, asigurând că fondurile sunt gestionate și utilizate în mod eficient pentru a atinge obiectivele proiectului.

De asemenea, prima instanță a reținut corect că, în conformitate cu art. 6 A alin. (1) și art. 5 alin. (17) din contractul de finanțare, cheltuielile considerate neeligibile la verificarea cererii de rambursare sunt suportate exclusiv de beneficiar și/sau partenerii acestuia, de aceea, alte aspecte care au condus la neeligibilitatea cheltuielilor sau la neutilizarea fondurilor nu sunt relevante în raport cu rezultatul obținut.

Nu în ultimul rând, în același spirit al legii, Înalta Curte este de acord că răspunderea contractuală a pârâtei trebuia analizată într-un litigiu principal și nu ca o chestiune incidentă în prezentul litigiu. Întârzierea răspunsului la cererile reclamantei și consecințele patrimoniale aferente trebuiau analizate într-un litigiu distinct și separat, în cadrul căruia puteau fi examinate în concret toate drepturile și obligațiile ambelor părți în raportul juridic născut din cererile reclamantei. Or, reclamanta nu a declanșat niciun astfel de litigiu.

Lipsa unei legături de cauzalitate între răspunderile contractuale ale celor două părți face nerelevantă orice critică cu privire la răspunderea pârâtei în contextul răspunderii reclamantei, de aceea vor fi înlăturate.

Concluzionând asupra primei chestiuni analizate, Înalta Curte constată că hotărârea este legală, toate criticile privind încălcarea art. 1556 alin. (1) C. civ. fiind nefondate.

A doua chestiune, referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii prin invocarea considerentelor din Hotărârea CJUE, pronunțată la data de 10.10.2020, în cauza C-743/2018, este vădit nefondată.

Hotărârile CJUE au efect interpretativ și clarifică modul în care trebuie aplicate normele de drept ale Uniunii Europene. Aceste hotărâri trebuie respectate în interpretarea și aplicarea dreptului UE, inclusiv în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale la momentul pronunțării hotărârii, privind fapte produse anterior acestui moment.

Această situație nu încalcă principiul neretroactivității legii, care afirmă că o lege nu poate produce efecte pentru situații anterioare intrării sale în vigoare.

Pentru o corectă înțelegere a acestui principiu, amintim că scopul acestuia este de a asigura stabilitatea și predictibilitatea normelor juridice, protejând astfel încrederea legitimă a persoanelor în cadrul legal existent la momentul respectiv.

În speță, nu s-a modificat cadrul legal existent la momentul producerii faptelor sau introducerii acțiunii, jurisprudența CJUE explicând doar modul corect de interpretare și aplicare a cadrului legal existent.

Urmare acestor clarificări, Înalta Curte constată că această critică a recurentei nu își găsește sprijin în sensul legii.

În plus, trebuie reținut că recurenta nu a dezvoltat critici concrete cu privire la vreo pretinsă nelegalitate a modului în care a fost aplicată jurisprudența CJUE în cauză și nici nu a explicat în ce mod se încalcă retroactivitatea legii, aspecte care nu pot fi complinite de instanța de recurs.

În contextul invocării de către prima instanță a jurisprudenței constante a CJUE, privind definirea neregulilor (cu cele trei elemente: existența unei încălcări a dreptului Uniunii, faptul că această încălcare își are sursa într-un act sau într-o omisiune a unui operator economic și, existența unui prejudiciu, actual sau potențial, adus bugetului Uniunii) și cu referire la obligația autorității competente de a se asigura că operațiunile selecționate în vederea finanțării sunt conforme, pe toată durata execuției lor, atât cu normele Uniunii, cât și cu normele interne aplicabile, Înalta Curte nu identifică în cererea de recurs o critică de nelegalitate în privința concluziei rezultate, din perspectiva jurisprudenței CJUE.

În final, amintim și prevederile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea instanței de recurs cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, prin derogare de la art. 425 C. proc. civ.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs

Având deplin acord cu concluziile instanței de fond, Înalta Curte constată, nu doar că hotărârea primei instanțe răspunde exigențelor de motivare, dar și că nu au fost încălcate norme de procedură ori de drept material incident, criticile recurentei, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. fiind nefondate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Academia de Studii Economice din București împotriva sentinței civile nr. 251 din data de 21 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 1 iulie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.