ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5914/2019

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată la data de 16 iunie 2016 pe rolul Tribunalului București, reclamantul Institutul Național de Cercetare -Dezvoltare pentru Inginerie Electrică ICPE - CA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta MENCS - ANCSI-DGOI, constatarea nulității absolute a notificării nr. x/12.12.2012 care stă la baza impunerii corecției financiare de 5% a cărei corectare s-a efectuat prin nota de constatare 11022 emisă ulterior, precum și a actelor subsecvente, respectiv nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/18.11.2013 emisă în baza notificării nr. 9998 și decizia nr. 5838/5.02.2014. În subsidiar, s-a solicitat înlăturarea obligației reclamantului de a plăti o sumă aferentă coeficientului de 5% rămasă în sarcina sa prin notificarea nr. x/12.12.2012 și decizia de respingere a contestației nr. 5838/05.02.2014. Prin sentința civilă nr. 1307/17.10.2016, Tribunalul București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, ca instanță de contencios administrativ. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, potrivit art. 96 pct. 1 noul C. proc. civ., Curțile de Apel judecă în primă instanță cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale, iar conform art. 101 Legea nr. 554/2004, toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal al curților de apel.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 258 din data de 1 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Inginerie Electrică ICPE-CA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării și Inovării, pentru autoritate de lucru judecat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru motive de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3,4, 6 și 8 din C. proc. civ. Recurenta reclamantă, în cadrul criticilor de recurs, a invocat următoarele aspecte: - prima instanță a respins excepția necompetenței materiale a secției de contencios administrativ și fiscal fără a o motiva, și fără a motiva respingerea cererii de a se uni excepția cu fondul, apreciind că normele de competență sunt extrem de clare, interpretând astfel greșit obiectul cererii de chemare în judecată și făcând o aplicare eronată a dispozițiilor art. 10 1 din Legea nr. 554/2004; - instanța de fond, excluzând temeiurile de drept și de fapt invocate privind exceția de necompetență a secției de contencios administrativ a curții de apel și făcând o greșită încadrare a cererii, sau schimbând încadrarea juridică a afectat dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil de instanța compententă și într-un mod previzibil; - instanța a schimbat natura și esența obiectului cauzei deduse judecății, notificarea privind situația unei cereri de rambursare nereprezentând un act administrativ prevăzut de O.U.G. nr. 66/2011; - acțiunea reclamantei vizează constatarea nulității absolute ca sancțiune civilă care constă în desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale imperative și prohibitive care ocrotește precumpănitor un interes general, obștesc cum ar fi principiile de aplicare a legii în timp și a celor de legalitate și securitate juridică, în condițiile art. 1246 și următoarele din C. proc. civ., - notificarea a avut caracter de act administrativ 6 luni de la comunicare, după care a devenit un act juridic, intrând în circuitul civil, astfel că devin aplicabile prevederile C. civ. referitoare la constatarea nulității absolute; - instanța era datoare sa se pronunțe si asupra problemei ilegalității actului prin prisma încălcării art. 15 din Constituție și prin prisma încălcării principiului neretroactivilatii legii în timp, obiectul acțiunii constituindu-l constatarea nulității absolute a unui act unilateral, fie el emis de o autoritate, având în vedere ca acesta este încheiat cu nesocotirea dispozițiilor imperative privind principiile de aplicare a legii în timp cât și celor de legalitate, de prediclibilitate și de securitate juridică a normei civile cu privire la aplicabilitatea O.U.G. nr. 66/2011 în cazul unor abateri săvârșite sub imperiul altui act normativ; - instanța nu a făcut aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea 554/2003 care prevăd că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate; - Curtea Constituțională a anulat ca neconstituțional art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 (Decizia nr. 66/2015), în baza căruia organele de control au aplicat corectii financiare retroactiv, susținând recurentul că a fost vătămat prin faptul că instanța civilă și-a declinat competenta în favoarea instanțelor de contencios care, la rândul lor, nu se declară necompetente sa verifice nulitatea, însă anularea nu mai e posibila pentru ca se aplica termenele din legea administrativa si procedura acesteia; - a apreciat recurentul că au fost încălcate și dispozițiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, conform căruia la data intrării în vigoare a C. proc. civ. se abrogă orice alte dispoziții contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale, prevedere în care se include si Legea nr. 554/2004; - Notificarea privind situația unei cereri de rambursare nu reprezintă un act administrativ prevăzut de O.U.G. nr. 66/2011, ci o notificare prevăzuta de O.U.G. nr. 64/2009 prin care se aduce la cunoștința beneficiarului "cheltuieli care nu respectă condițiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislației naționale și comunitare în vigoare"; - cu privire la soluția primei instanțe privind autoritatea de lucru judecat, s-a arătat că în dosarul nr. x/2014 obiectul cererii a fost anularea deciziei de respingere a contestației nr. 5006 din 06.01.2014 si anularea notei de constatare nr. x din 18.11.2013, în timp ce obiectul prezentei acțiuni îl constituie constatarea nulității absolute a notificării nr. x din 12.12.2012 care sta la baza impunerii corecției financiare de 5% a cărei corectare s-a efectuat prin nota de constatare 11022 emisa ulterior, precum si actele subsecvente nota de constatare a neregulilor si de stabilire a corecțiilor financiare nr. x din 18.11.2013 si decizia nr. 5838/05.02.2014. Pentru toate aceste motive a apreciat recurentul că instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, în raport de obiectul cererii și cu încălcarea principiilor fundamentale consacrate de Constituție si de o lege organică în ceea ce privește accesul la justiție, a dreptului la un proces echitabil și în condițiile aplicării greșite a normelor de drept material. S-a solicitat admiterea recursului și casarea în totalitate a sentinței atacate.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Ministerul Cercetării și Inovării (Ministerul Educației și Cercetării) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat intimatul pârât că, în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței, atât Tribunalul București, secția a IV a Civilă, cât și Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal au motivat respingerea excepției necompetenței materiale, stabilind că obiectul dosarului îl reprezintă cererea de anulare a unui act administrativ, supus dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 și, implicit, Legii nr. 554/2004. A susținut că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile referitoare la excepția de nelegalitate întrucât acesta nu poate invocată cu privire la chiar actul a cărui anulare se solicită. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, a arătat intimatul - pârât că, în condițiile în care recurenta - reclamantă contestă în fața instanței de judecată același act juridic, suntem în prezența autorității de lucru judecat, neavând relevanță regimul juridic al nulității absolute.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 31 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 noiembrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 5006/06.01.2014 de respingere a contestației administrative și anularea notei de constatare nr. x din 18.11.2013 prin care i s-a aplicat coeficientul de corecție de 5 % asupra sumei cu 669,21 RON și în subsidiar anularea corecției de 5 % aplicate asupra sumei de 243.949,21 RON prin notificarea din 15.03.2012. Prin sentința civilă nr. 628/06.03.2015 a Curții de Apel București, definitivă prin nerecurare, pronunțată în dosar nr. x/2014 s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea corecției financiare de 5% aplicate prin Notificarea nr. x/12.12.2012, a fost respinsă în consecință acest capăt de cerere și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantului Institutul Național pentru Cercetare, Dezvoltare și Inginerie Electrică în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, în ceea ce privește capetele de cerere privind anularea deciziei nr. 5006/06.01.2014 și a Notei de constatare nr. x/18.11.2013. Reclamantul a învestit la data de data de 16 iunie 2016 Tribunalul București cu prezenta acțiune privind constatarea nulității absolute a notificării nr. x/12.12.2012 care stă la baza impunerii corecției financiare de 5% a cărei corectare s-a efectuat prin nota de constatare x/2013, emisă ulterior. În raport de situația de fapt expusă, curtea de apel, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat incidența dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2), respectiv art. 431 din C. proc. civ., cu privire la autoritatea de lucru judecat, și a respins acțiunea în consecință. Cu titlu prealabil analizei motivelor de casare, Înalta Curte va respinge cererea recurentului reclamant de a se constata stingerea integrală a obligației și rămânerea cererii de chemare în judecată fără obiect. In acest sens, se constată că recurenta reclamantă a depus la dosar un ordin de plată (în copie), pentru suma de 43,35 de RON, reprezentând valoarea corecției, probă pe care instanța nu o consideră relevantă în raport de obiectul învestirii (anulare act administrativ). Totodată, se reține că instanța de recurs este învestită cu efectuarea controlul de legalitate asupra sentinței, din perspectiva nerespectării competenței materiale, precum și a greșitei rețineri a autorității de lucru judecat, iar nu cu fondul corecției financiare dispuse ca urmare a cererii de rambursare nr. x/12.12.2012. Recurenta reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., apreciind că instanța de fond, curtea de apel, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Reține Înalta Curte că recurenta - reclamantă și-a întemeiat prezentul recurs pe teza greșită, potrivit căreia notificarea în cauză a avut calitatea de act administrativ 6 luni de la comunicare, după care a devenit un act juridic intrat în circuitul civil, și care s-ar bucura de regimul imprescribilității caracteristic nulității absolute, aplicabil în caz de nesocotire a dispozițiilor imperative privind principiile de aplicare a legii în timp. Cu privire la raportul juridic dedus judecății, constată instanța, că potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Consituția României: Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar normele care reglementează competența materială procesuală (specializată) sunt de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public- buna administrare a actului de justiție, asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, asigurarea respectării drepturilor la un proces echitabil. Competenței materiale procesuale i se subsumează și competența specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în cuprinsul unor legi speciale, cum este Legea 554/2004 a contenciosului administrativ. Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. 17/2018 privind interpretarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ.: Specializarea instanțelor/secțiilor și judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ține de organizarea și administrarea justiției. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia competența specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea din urmă ocrotesc intereselor părților. Or nu poate fi lăsat la latitudinea părților ca, spre exemplu, o instanță civilă să soluționeze un litigiu în materie penală sau să anuleze un act administrativ. În plus, a permite convenția părților asupra jurisdicției competente sub aspectul specializării ar însemna ca, indirect, să fie afectat principiul legalității căilor de atac și să fie încălcate normele imperative de procedură specifice materiei respective, știut fiind că, în funcție de jurisdicția specializată, există diferențe importante în ceea ce privește căile de atac, termenele în care pot fi formulate, procedura de judecată, taxele judiciare de timbru datorate etc. Astfel, invocarea de către recurentul reclamant a dreptului de a avea acces la instanță, nu poate suplini obligația acestuia de a exercita acțiunea judiciară în condițiile expres prevăzute de lege. Contrar susținerilor acestuia, notificarea nr. x/12.12.2012 nu este un act civil, ci este emis de o autoritate publică, în executarea legii, și pentru care, legea specială, respectiv O.U.G. nr. 66/2011, în Capitolul V, prevede o procedura administrativă obligatorie de contestare, procedură care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 50, ce poate fi atacată în contencios administrativ potrivit dispozițiilor 51 din ordonanță. De altfel, recurentul reclamant a și urmat această procedură în cadrul acțiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 În ceea ce privește liberul acces la justiție, amintește instanța de control judiciar că prin decizia nr. 1032/2007 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1), (2) și (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea Constituțională a arătat că principiul accesului liber la justiție nu este incompatibil, ci chiar presupune instituirea prin lege a formelor și modalităților procedurale de exercitare a acestui drept, fără a se putea susține astfel încălcarea lui. Înalta Curte constată că instanța fondului, verificându-și competenta în conformitate cu dispozițiile art. 130 și 131 din C. proc. civ., a apreciat că normele de competență sunt clare, validând considerentele exhaustive ale sentinței de declinare pronunțate de tribunal, motiv pentru care nu se poate reține nemotivarea soluției pentru a fi incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Deși recurentul reclamant a invocat nelegala respingere a cererii sale de a fi unită excepția necompetenței cu fondul, motivat de necesitatea administrării unui probatoriu, nu a indicat nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de recurs mijloacele de probă de care ar fi înțeles să se folosească și teza probatorie urmărită în dezlegarea chestiunii competenței, motiv pentru care vor fi respinse și aceste critici. Nici dispozițiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 nu pot fi interpretate în sensul că ar abroga implicit prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, ca fiind "dispoziții contrare", asta pentru că la art. 54 din aceeași lege sunt prevăzute în mod expres modificările aduse legii contenciosului administrativ, iar pe de altă parte, prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevăd că dispozițiile legii se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime. A mai invocat recurentul - reclamant, omisiunea instanței de a face aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora legalitatea uni act administrativ cu caracter individual, poate fi cercetat oricând și din oficiu, în cadrul unui proces. Practica judiciară este unanimă în sensul inadmisibilității invocării excepției de nelegalitate a actului administrativ a cărui anulare face chiar obiectul cauzei, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Cu privire la principiul securității raporturilor juridice, pe care recurentul - reclamant își întemeiază acțiunea, se reține că, în jurisprudența sa, CEDO a statuat că acesta este unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului, care impune, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuție. In aceste repere jurisprudențiale, se constată că soluția adoptată de curtea de apel este la adăpost de orice critică și reprezintă rezultatul unei corecte aplicări a normelor de drept material, respectiv ale dispozițiilor art. 430 și 431 din C. proc. civ. Reține Înalta Curte că, potrivit art. 430 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat. Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările date problemelor de drept în litigii anterioare, între aceleași părți, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, altfel s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice. Atât în doctrina de specialitate, cât și în practica judiciară în materie, s-a statuat în mod constant că în manifestarea sa de excepție procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (de părți, obiect și cauză), în principiu, identitatea de obiect presupunând formularea aceleiași pretenții, nu doar cu referire la obiectul material, ci și la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Pentru aceste motive, se reține că raportul juridic dintre părți, care face obiectul prezentului dosar a fost, tranșat definitiv, chiar dacă pe calea unei excepții, prin sentința civilă nr. 628/2015 a Curții de Apel București, intrând în puterea lucrului judecat, astfel că nu este fondat nici motivul prin care se susține greșita reținere a autorității de lucru judecat. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., este formal invocat de către recurentul-reclamant, nefiind susținut. Prin sintagma "depășirea atribuiților puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat, or, criticile recurentului vizează în fapt concluzia la care a ajuns judecătorul ca urmare a dezlegării problemei de drept deduse judecății.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3,4,6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,