ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 69/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.972/1/2021, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de domnul judecător Marian Budă, președintele Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.313/314/2019*, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar părțile au depus puncte de vedere la raport în termenul legal.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a rămas în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Suceava - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 11 iunie 2021, în Dosarul nr. 1.313/314/2019*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă dispozițiile art. 6 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează sau nu în sensul că suspendarea oricărei plăți către creditor, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de către creditor intervine atât în situația notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cât și în cazul acțiunii promovate de către debitori în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 77/2016)

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava cu nr. 1.313/314/2019, contestatorii O.A. și O.R.M. au solicitat, în contradictoriu cu intimata X Bank - S.A., anularea actelor de executare silită efectuate în Dosarul execuțional nr. y/2018 și a Încheierii de încuviințare a executării silite din 20 decembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. 10.689/314/2018.

În motivarea contestației au susținut că s-a prescris dreptul de a obține executarea silită a creanței născute din titlul executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x din 17 septembrie 2008. Astfel, contestatarii au arătat că dreptul intimatei de a iniția executarea silită împotriva lor s-a născut în anul 2014, la momentul declarării scadenței anticipate a creditului, termenul de prescripție împlinindu-se în anul 2017. Or, cererea de executare silită a fost formulată abia la data de 29 noiembrie 2018.

Prin Sentința civilă nr. 1.141 din 27 martie 2020, Judecătoria Suceava a admis contestația la executare; a constatat că s-a prescris dreptul intimatei de a obține executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit și a anulat toate actele de executare întocmite în Dosarul de executare nr. y/2018 și Încheierea de încuviințare a executării silite din 20 decembrie 2018.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 30 iulie 2014, când intimata declarat creditul scadent anticipat.

Acest termen s-a întrerupt la data de 6 noiembrie 2014, când intimata a depus o cerere de intervenție în Dosarul execuțional nr. x/2013, inițiat de alți creditori împotriva acelorași contestatari; întreruperea a subzistat până la încheierea proceselor-verbale de distribuire a prețului rezultat din adjudecarea imobilelor urmărite, respectiv la datele de 15 aprilie 2015 și 28 mai 2015.

În acest context, instanța de executare a apreciat că începând cu data de 28 mai 2015 și până la data formulării cererii de executare silită ce formează obiectul Dosarului execuțional nr. y/2018 au trecut mai mult de 3 ani, astfel încât dreptul de a obține executarea silită s-a prescris.

A mai reținut că nu poate fi primită apărarea intimatei referitoare la incidența suspendării termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, ca urmare a formulării de către contestatari a cererii din Dosarul nr. 3.696/314/2016, având ca obiect constatarea stingerii obligațiilor izvorâte din contractul de credit, în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

În acest sens, prima instanță a apreciat că suspendarea executării silite intervine, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, în cazul transmiterii notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) și se menține la soluționarea definitivă a acțiunii întemeiate pe art. 8 alin. (1) din aceeași lege.

Prin urmare, acțiunea întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu este precedată de notificarea formulată în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, întrucât imobilul era deja adjudecat de alte persoane și în mod evident nu mai putea fi dat în plată, astfel că nu se produce efectul suspendării executării silite ca în situația reglementată de art. 8 alin. (1) din aceeași lege.

Banca a declarat apel împotriva acestei sentințe prin care a susținut că prima instanță a reținut în mod greșit că suspendarea executării silite intervine numai în situația acțiunii reglementate de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016.

Astfel, a susținut că, deși art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu stipulează în mod expres că suspendarea executării operează și în cazul debitorului al cărui imobil a fost executat silit, pentru identitate de rațiune, ar trebui să se rețină că dispozițiile art. 8 alin. (3) din aceeași lege sunt aplicabile și în cazul său.

A mai arătat că debitorii care se încadrează în ipoteza de la alin. (5) al art. 8 din Legea nr. 77/2016 se află într-o situație similară cu cei care se încadrează în ipoteza alin. (1) al aceluiași articol. Ca atare, în cazul formulării de către debitor a unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 77/2016, creditorul se află în imposibilitate de a acționa în sensul începerii executării silite.

Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În apărare, au susținut că suspendarea executării silite intervine, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, numai în situația transmiterii notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 și se menține pe toată durata soluționării acțiunii întemeiate pe art. 8 alin. (1) din aceeași lege. În acest context, intimații au subliniat că nu au transmis o notificare în temeiul acestei legi, astfel încât termenul de prescripție nu a fost suspendat.

Au mai arătat că art. 8 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 devine aplicabil numai în situația în care creditorul a început executarea silită. Or, la momentul introducerii acțiunii întemeiate pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, partea adversă nu își exercitase dreptul de a obține executarea silită prin învestirea executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită.

În urma declinărilor reciproce de competență între secțiile civile ale Tribunalului Suceava, Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a pronunțat Sentința nr. 32 din 15 martie 2021 prin care a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I civile a Tribunalului Suceava.

Apelanta a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar prin Încheierea din 11 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.313/314/2019*, Tribunalul Suceava - Secția I civilă a dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că Tribunalul Suceava este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. De lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 6 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât modul de interpretare a acestor norme va influența soluția pe fond a cauzei.

Chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, astfel cum rezultă din evidențele electronice ale instanței supreme.

Apelanta a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este admisibilă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la fondul sesizării a susținut că art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că, până la soluționarea definitivă a acțiunii în constatarea stingerii datoriilor formulate de debitorul al cărui imobil ipotecat a fost supus unei executări silite, se menține suspendarea oricărei plăți către creditor, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor ori de alte persoane subrogate în drepturile acestuia.

În susținerea punctului său de vedere a reiterat, în esență, argumentele din cererea de apel. În plus, a arătat că la adoptarea Legii nr. 77/2016 au fost avute în vedere principiile echității și împărțirii riscurilor în executarea contractelor de credit, astfel cum rezultă din expunerea de motive a acestei legi.

Dacă s-ar aprecia că nu operează suspendarea executării în cazul acțiunii întemeiate pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, s-ar crea o inechitate între debitorii aflați într-o situație de dificultate financiară.

Astfel, inechitatea ar consta în faptul că debitorii executați silit prin vânzarea la licitație a imobilului ipotecat ar fi supuși în continuare executării silite, în timp ce debitorii care pot solicita darea în plată a imobilului ipotecat și constatarea stingerii datoriilor ar beneficia de măsura suspendării.

Intimatele au apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, întrucât dispozițiile invocate în cauză sunt clare, iar interpretarea și aplicarea acestora revin instanței învestite cu soluționarea litigiului.

Cu privire la fondul sesizării au apreciat că suspendarea executării silite intervine, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, numai în cazul transmiterii notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) din același act normativ și se menține pe toată durata soluționării acțiunii întemeiate pe art. 8 alin. (1) din aceeași lege.

Astfel, au arătat că pe rolul aceleiași instanțe a fost soluționată o cauză similară în care s-a reținut că art. 8 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 se referă strict la suspendarea plăților către creditor și la procedurile judiciare sau extrajudiciare demarate de acesta, iar nu la suspendarea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită.

În plus, cazurile de suspendare a cursului prescripției sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar legiuitorul nu face nicio referire la suspendarea cursului prescripției, ci doar la plățile și la procedurile judiciare sau extrajudiciare demarate de către creditor.

Completul de judecată al instanței de sesizare a apreciat că dispozițiile art. 6 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că suspendarea oricărei plăți către creditor și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de acesta intervine și în cazul acțiunii promovate de debitor în temeiul art. 8 alin. (5) din aceeași lege, dacă s-a parcurs etapa obligatorie a notificării creditorului.

Astfel, în acord cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, este necesară parcurgerea procedurii notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 și în ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (5) din aceeași lege, inclusiv în situația în care imobilul a fost vândut la licitație anterior intrării în vigoare a acestei legi.

În acest context, instanța de trimitere a apreciat că și în cazul acțiunii reglementate de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 sunt incidente prevederile art. 5 alin. (3) și ale art. 6 alin. (1) din același act normativ referitoare la suspendare.

O interpretare în sens contrar ar fi de natură să creeze o discriminare între debitorii care urmăresc stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit prin transmiterea dreptului de proprietate și cei care urmăresc stingerea datoriilor în condițiile în care au fost supuși unei executări silite a imobilului ipotecat, iar executarea continuă prin alte forme de executare.

S-a mai arătat că efectul suspensiv al executării este generat de transmiterea către creditor a notificării prin care debitorii invocă incidența prevederilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

Astfel, din coroborarea art. 6 alin. (1) cu art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 rezultă că obiectul suspendării determinate de comunicarea notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) din aceeași lege se referă la plăți, proceduri judiciare sau extrajudiciare, inclusiv proceduri de executare silită, fiind astfel incident un caz de suspendare de drept.

Curțile de apel București, Cluj, Galați și Suceava au transmis practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași, Ploiești, Suceava și Timișoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie, s-a apreciat că dispozițiile art. 6 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că suspendarea oricărei plăți către creditor, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de către acesta intervine și în cazul acțiunii promovate de către debitor în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (5) din aceeași lege (Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și judecătoriile din circumscripția sa, Judecătoria Brașov, Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Buftea, Judecătoria Alexandria, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huși, Judecătoria Bârlad, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, Tribunalul Botoșani - Secția a II-a civilă, Judecătoria Fălticeni, Tribunalul Timiș - Secția I civilă, Judecătoria Timișoara - Secția a II-a civilă, Tribunalul Arad - Secția I civilă, Tribunalul Caraș-Severin și judecătoriile din circumscripția sa).

În fundamentarea primei orientări jurisprudențiale s-a argumentat că art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 extinde categoria debitorilor prevăzuți la alin. (1) al aceluiași articol, care pot cere constatarea stingerii datoriilor și la debitorii ale căror imobile ipotecate au fost executate silit. Totodată, măsura suspendării are ca rațiune protejarea intereselor patrimoniale ale debitorilor atunci când în cursul executării contractului intervine un aspect subsumat impreviziunii. Or, având în vedere că rațiunea pentru care s-a instituit măsura suspendării subzistă și în cazul debitorilor menționați la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, rezultă că suspendarea operează și în cazul acțiunilor formulate în temeiul acestui text de lege.

În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive/irevocabile:

Într-o a doua opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 6 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că suspendarea oricărei plăți către creditor, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de către acesta nu intervine în cazul acțiunii promovate de către debitor în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (5) din aceeași lege (Judecătoria Constanța, Judecătoria Măcin și Judecătoria Cornetu).

În fundamentarea celei de-a doua opinii s-a argumentat că suspendarea executării este prevăzută expres pentru notificarea instituită de art. 5 alin. (1) și pentru acțiunea reglementată de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. În schimb, pentru acțiunea promovată de debitor în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu este prevăzută o astfel de măsură. Or, suspendarea executării reprezintă un incident procedural care operează numai atunci când este prevăzută expres de lege.

În sensul celei de-a doua opinii a fost identificată Decizia nr. 51 din 19 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția I civilă.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispozițiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) și art. 8 alin. (5), precum și la celelalte dispoziții din Legea nr. 77/2016. În paragrafele 39, 46 și 47 din această decizie s-a reținut că: "(...) în cazul în care între părți există o neînțelegere apărută cu privire la existența impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive în cauză, care tranșează problema litigioasă dintre părți. (...) Indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanție pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării și de-abia după aceea să solicite concursul instanțelor judecătorești pentru constatarea stingerii datoriei. (...) Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obținute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum și, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării, acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit."

Considerente similare se regăsesc și în cuprinsul Deciziei nr. 701 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 25 ianuarie 2018, Deciziei nr. 268 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 27 septembrie 2018, și al Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020.

Prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 5 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanța de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența impreviziunii."

Prin Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021, nepublicată*) în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data soluționării prezentei sesizări, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: "În sensul art. 5 alin. 3 coroborate cu dispozițiile art. 6 alin. 1, art. 7 alin. 4 și art. 6 alin. 2 din Legea nr. 77/2016, notificările formulate de către debitori, ulterior admiterii definitive a contestației formulate de către creditor împotriva primei notificări de dare în plată, mai produc sau nu efectul suspendării de drept prevăzut de Legea nr. 77/2016?".

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se constată că pronunțarea unei decizii interpretative de principiu, în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare la nivel național, condiționează admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor condiții extrase din dispozițiile legale redate în cele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Analiza textelor citate relevă concluzia că atât art. 519, cât și prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiționează admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerințe ce trebuie întrunite cumulativ, și anume:

Verificarea circumstanțelor sub care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată denotă îndeplinirea primelor trei cerințe, în ceea ce privește existența unei cauze aflate în curs de judecată și calitatea instanței de sesizare, adică titularul sesizării să fie legal învestit cu judecarea cauzei în ultimă instanță.

Din datele prezentate în motivarea încheierii de sesizare rezultă că litigiul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de judecată, titularul sesizării, Tribunalul Suceava - Secția I civilă, este învestit cu soluționarea cererii de apel, urmând să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 și art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este definitivă.

De asemenea, cauza care face obiectul judecății în apel se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să o soluționeze, litigiul având ca obiect contestație la executare și anularea actelor de executare și a încheierii de încuviințare a executării silite din Dosarul execuțional nr. y/2018, ceea ce conferă competență tribunalului să judece în ultimă instanță.

Cu referire la condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reține că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Altfel spus, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că: "Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății."

Prin urmare, chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie doar prefigurate, fie deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerință rezultă din dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ținut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică și, totodată, dacă respectiva dezlegare este aptă a duce la soluționarea cauzei.

Din perspectiva celor anterior menționate, în cazul de față, titularul sesizării solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept cu privire la următorul aspect: Dacă dispozițiile art. 6 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează sau nu în sensul că suspendarea oricărei plăți către creditor, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de către creditor intervine atât în situația notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cât și în cazul acțiunii promovate de către debitori în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

Punctul de vedere al instanței de trimitere nu semnalează complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege și nici nu evidențiază care ar fi argumentele justificative ale modului în care interpretarea chestiunii de drept ar fi susceptibilă de interpretări diferite, de natură a evidenția care ar fi gradul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării litigiului cu care a fost învestită.

Or, completul de judecată al Tribunalului Suceava, care a formulat sesizarea, pune în discuție aspecte privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor de drept pozitiv în legătură cu posibilitatea aplicării suspendării de drept a oricărei plăți către creditor, precum și a oricărei proceduri judiciare și extrajudiciare demarate de către creditor, atât în situația notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cât și în situația acțiunii promovate de debitori în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (5) din aceeași lege.

Art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 reglementează posibilitatea debitorului de a solicita stingerea integrală a datoriei, în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat.

Or, se observă că textele legale a căror interpretare o solicită instanța de trimitere au fost clarificate prin deciziile Curții Constituționale, astfel încât interpretarea sistematică, logică și gramaticală a dispozițiilor nu mai comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prealabile. Sub acest aspect, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, a stabilit că: "(...) sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obținute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum și, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit".

Se impune a menționa că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, a făcut o analiză aprofundată a dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, pornind de la Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 a Curții Constituționale, pronunțându-se în sensul că textul are în vedere ipoteza în care debitorul solicită instanței de judecată stingerea datoriei, întrucât imobilul a fost valorificat de către creditor în cadrul executării silite.

Aspectele procedurale legate de modul de exercitare a dreptului debitorului de sesizare a instanței de judecată în temeiul dispoziției cuprinse în art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 au fost clarificate prin aceeași Decizie nr. 95 din 28 februarie 2017 a Curții Constituționale, care a reținut că este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile a notificării, instanța de contencios constituțional statuând că: "(...) a apela direct la instanța judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acțiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanțele judecătorești fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acțiunea debitorului."

De asemenea, prin Legea nr. 52/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, art. 8 alin. (5) a fost completat astfel: "(...) Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria inițială și pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispozițiile art. 4 alin. (1

Rezultă din cele ce precedă că instanța de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, despre dispoziții neclare sau incomplete, care să se constituie într-un veritabil obstacol pentru judecătorii apelului.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecarea căreia a fost învestită, operațiunea de interpretare și de aplicare a unor dispoziții legale la diferite circumstanțe, care caracterizează fiecare litigiu, făcând parte din activitatea curentă a instanței de judecată, obligație ridicată la rang de principiu fundamental ce își găsește consacrarea în prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-juridic de stabilire a conținutului și sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăți care ar împiedica pronunțarea soluției, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflecție mai aprofundată a judecătorului cauzei, deoarece această condiție a dificultății serioase a chestiunii prealabile permite judecătorului să fie lămurit asupra unei întrebări importante, fără a-l libera de obligația sa de a judeca cauza și fără a se întârzia în mod inutil procesul în favoarea uneia dintre părți.

Trebuie subliniat și că, în raportul întocmit pentru acordarea unui aviz solicitat Curții de Casație franceze în cadrul procedurii instituite prin art. 1031-1 din Codul de procedură civilă francez, preluate și în Codul de procedură civilă român, în art. 519-521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curții de Casație nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că "o problemă poate să fie nouă și totuși să nu reclame intervenția curții supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanță juridică", precum și că dificultatea serioasă "a problemei de drept (...) nu-l scutește pe judecătorul fondului de obligația sa de a judeca".

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței solicitante să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse se constată că sesizarea nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi uzitat doar ca urmare a întrunirii condițiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privința chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanță a fi lămurite și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme.

Față de argumentele arătate, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,