Decizia nr. 16 din 21 martie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 123/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 6.226/118/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, însă acestea nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 15 noiembrie 2021, în Dosarul nr. 6.226/118/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în forma în vigoare în perioada 26 mai 2016 – 21 decembrie 2017, intrarea în insolvenţă a liderului unei asocieri, parte în contractul de achiziţie publică, determină suspendarea acţiunii în executarea unui contract de achiziţie publică, introdusă de această parte înainte de intrarea în insolvenţă. Dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 105 alin. (1) şi (2) şi art. 106 din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar are competenţa de a verifica pe fond culpa contractuală, de a dispune anularea unor revendicări şi a actelor emise de părţi ori creanţele ce derivă dintr-un contract de achiziţii publice, verificare ce în prealabil face obiectul unui dosar aflat pe rolul unui complet de judecată sesizat de debitoarea supusă ulterior procedurii de insolvenţă, în temeiul art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, în forma în vigoare în perioada 26 mai 2016 – 21 decembrie 2017. II. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014) Art. 75. – ” (1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, al revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează. (…)” Art. 105. – ” (1) Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezentul capitol, cu excepţia creanţelor constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii, precum şi prin hotărâri arbitrale executorii. În cazul în care aceste hotărâri judecătoreşti sau arbitrale sunt anulate, casate sau modificate în căile de atac, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va reface tabelul de creanţe în mod corespunzător. În cazul în care instanţa de judecată, anulând sau casând hotărârea, nu dezleagă şi fondul dedus judecăţii, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar va proceda la verificarea acelei creanţe, notificând creditorii în cazul neînscrierii totale sau parţiale a creanţei, potrivit prevederilor art. 110 alin. (4). În acest din urmă caz, împotriva măsurii înscrierii parţiale sau neînscrierii în tabel a respectivei creanţe, creditorii pot formula contestaţie în condiţiile art. 59 alin. (5). (2) Nu sunt supuse acestei proceduri creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale. (…)” Art. 106. – ” (1) Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe. (2) În cazul în care, prin derogare de la prevederile art. 2.512 şi următoarele din Codul civil, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar constată că a intervenit prescripţia extinctivă a creanţei, va notifica în acest sens creditorul, fără a mai face verificări de fond ale creanţei pretinse. (3) În vederea îndeplinirii atribuţiei prevăzute la alin. (1), administratorul judiciar va putea solicita explicaţii de la debitor, va putea să poarte discuţii cu fiecare debitor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare.”

Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în forma în vigoare în perioada 26 mai 2016 – 21 decembrie 2017 (Legea nr. 101/2016) Art. 53. – ” (1) Procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, prin complete specializate în achiziţii publice. (2) În cazuri temeinic justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, instanţa, până la soluţionarea fondului cauzei, poate dispune, la cererea părţii interesate, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, suspendarea executării contractului. (3) Prevederile art. 33 se aplică în mod corespunzător în cazul solicitării suspendării procedurii de atribuire. (4) Încheierea prevăzută la alin. (2) poate fi atacată cu recurs, în mod separat, în termen de 5 zile de la comunicare. (5) Despăgubirile pentru prejudiciul cauzat, printr-un act al autorităţii contractante emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, achiziţiilor sectoriale sau concesiunilor ori ca urmare a nesoluţionării în termenul legal a unei cereri privind respectiva procedură de atribuire, se pot acorda numai după anularea actului respectiv ori, după caz, după luarea oricăror altor măsuri de remediere de către autoritatea contractantă. (6) În cazul în care se solicită plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului reprezentând cheltuieli de elaborare a ofertei sau de participare la procedura de atribuire, persoana vătămată trebuie să facă dovada prejudiciului, a încălcării prevederilor legislaţiei privind achiziţiile publice, legislaţiei privind achiziţiile sectoriale sau legislaţiei privind concesiunile, precum şi a faptului că ar fi avut o şansă reală de a câştiga contractul, iar aceasta a fost compromisă ca urmare a încălcării respective.” Art. 55. – ” (1) În cazuri justificate, dacă instanţa de judecată nu ia hotărârea de îndată, poate dispune amânarea pronunţării pentru un termen de 5 zile. (2) Hotărârea se redactează într-un termen de 7 zile de la pronunţare şi se comunică de îndată părţilor în cauză. (3) Hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secţia contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, care judecă în complet specializat în achiziţii publice. Recursul este soluţionat de urgenţă şi cu precădere, într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei. (4) Recursul suspendă executarea şi se judecă de urgenţă şi cu precădere. (5) În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs rejudecă, în toate cazurile, litigiul în fond.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 12 septembrie 2017 cu nr. 6.226/118/2017, astfel cum a fost completată, reclamanta A.S.C. – S.R.L., în nume personal şi în calitate de lider al Asocierii A.S.C. – S.R.L. şi LKG, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele R – S.A. şi Societatea de Asigurare şi Reasigurare C – S.A.: suspendarea actelor administrative reprezentate de revendicarea din 24 iunie 2016 şi înştiinţarea de plată din 12 iulie 2016, emise de prima pârâtă, până la soluţionarea pe fond a cauzei; să se constate că reclamanta nu datorează penalităţi de întârziere pentru nefinalizarea la termen a lucrărilor; anularea revendicării şi a înştiinţării de plată; să se constate culpa pârâtei R – S.A. pentru nefinalizarea la termen a lucrărilor; să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară efectuării plăţii de către pârâta Societatea de Asigurare şi Reasigurare C – S.A. către pârâta R – S.A. şi obligarea acesteia din urmă la restituirea sumelor încasate în temeiul actelor administrative contestate.

În motivarea cererii, s-a susţinut că între reclamantă şi pârâta R – S.A. a fost încheiat contractul de achiziţie publică din 15 februarie 2020, având ca obiect reabilitarea unor conducte şi realizarea unui nou sistem de canalizare.

Prin procesul-verbal din 13 iulie 2016 au fost indicate lucrările necorespunzătoare din punct de vedere calitativ şi/sau cantitativ la data recepţiei.

Pârâta R – S.A. a emis revendicarea din 24 iunie 2016 şi înştiinţarea de plată din 12 iulie 2016, prin care a solicitat reclamantei plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 6.948.192,96 lei, pentru nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor.

Reclamanta a precizat că nu are nicio culpă în întârzierea finalizării lucrărilor, întrucât beneficiara lucrărilor R – S.A. nu a predat amplasamentul pentru realizarea lucrărilor de canalizare, nu i-a pus la dispoziţie planşele pentru executarea lor, iar proiectul tehnic nu corespundea cu situaţia reală din teren.

În acest context, a conchis că pârâta R – S.A. a solicitat în mod nelegal societăţii de asigurare C – S.A. plata garanţiei de bună execuţie, în cuantum de 4.632.128,64 lei, în baza poliţei de asigurare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1.270 din Codul civil.

Pe rolul Curţii de Apel Constanţa a fost înregistrată o cerere între aceleaşi părţi cu nr. 459/36/2017, care a fost declinată în favoarea Tribunalului Constanţa.

Ulterior, prin încheierea din 13 noiembrie 2017, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia litispendenţei în Dosarul nr. 459/36/2017 faţă de Dosarul nr. 6.226/118/2017, judecata continuând în cel din urmă dosar.

Prin încheierea din 2 mai 2018, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de introducere în cauză a L KG, în temeiul art. 78 din Codul de procedură civilă, şi a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei formulată de aceeaşi parte, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020 a respins cererea pârâtei R – S.A. de suspendare a judecăţii, ca inadmisibilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.549 din 24 noiembrie 2020, Tribunalul Constanţa – Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a actelor administrative reprezentate de revendicarea din 24 iunie 2016 şi înştiinţarea de plată din 12 iulie 2016, până la soluţionarea pe fond a cauzei; a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat că reclamanta, prin administrator judiciar, nu datorează pârâtei R – S.A. penalităţi de întârziere pentru nefinalizarea la termen a lucrărilor, conform revendicării din 24 iunie 2016 şi înştiinţării de plată din 12 iulie 2016, pe care le-a anulat; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară efectuării plăţii de către pârâta Societatea de Asigurare şi Reasigurare C – S.A., prin lichidator judiciar, către pârâta R – S.A. şi obligarea acesteia din urmă la restituirea sumei de 4.632.128,64 lei, încasată în temeiul revendicării din 24 iunie 2016; a constatat culpă pârâtei R – S.A. pentru nefinalizarea la termen a lucrărilor care au făcut obiectul contractului de achiziţie publică din 15 februarie 2020 şi caracterul neimputabil al revendicărilor transmise de reclamantă către această pârâtă în perioada notificării defecţiunilor, respectiv revendicările din 3 ianuarie 2017, 2 martie 2017, 29 mai 2017 şi 20 decembrie 2017; a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei formulată de L KG.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâta R – S.A. nu a probat culpa exclusivă a antreprenorului pentru depăşirea duratei de execuţie şi că obligaţiile contractuale au fost executate în proporţie de aproximativ 95% la data expirării duratei de execuţie, procentul de 100% nefiind atins de antreprenor din culpa beneficiarului.

Revendicările şi înştiinţările de plată aferente acestora privesc lucrările de remediere pretins executate de pârâta R – S.A. cu forţe proprii sau cu terţi în acord cu situaţiile interimare de lucrări nr. 1-3, emise pe baza anexelor la procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

A mai constatat că, prin încheierea din 14 ianuarie 2020, s-a reţinut că operează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat conferit de încheierea din 19 decembrie 2019, pronunţată de judecătorul-sindic în Dosarul nr. 675/118/2016/a5, în sensul subordonării Dosarului nr. 675/118/2016/a5 al Tribunalului Constanţa faţă de Dosarul nr. 6.226/118/2017 şi al necesităţii suspendării contestaţiei la tabel până la soluţionarea dosarului de achiziţie publică. Recursul declarat de pârâta R – S.A. împotriva încheierii din 19 decembrie 2019, pronunţată de judecătorul-sindic în Dosarul nr. 675/118/2016/a5, a fost admis prin Decizia nr. 330 din 8 octombrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, care a dispus casarea cu trimitere în vederea continuării judecăţii contestaţiei la tabel.

În acest context, au fost înlăturate susţinerile pârâtei în sensul că, în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat conferit de Decizia nr. 330 din 8 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 675/118/2016/a5, orice creanţă împotriva reclamantei debitoare A.S.C. – S.R.L. se va stabili în procedura insolvenţei şi că nu pot fi astfel examinate capetele de cerere formulate în prezentul litigiu.

În acest sens, prima instanţă a apreciat că în cauză nu operează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat Deciziei nr. 330 din 8 octombrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, deoarece acţiunile din cele două dosare au părţi, obiecte şi cauze juridice diferite.

Pârâta R – S.A. a declarat recurs împotriva încheierilor de şedinţă şi a sentinţei primei instanţe.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 430 şi art. 431 din Codul de procedură civilă, ignorând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat Deciziei nr. 330 din 8 octombrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, acţiunea în contencios administrativ fiind inadmisibilă faţă de dispoziţiile din materia insolvenţei, care se aplică cu prioritate conform art. 75 din Legea nr. 85/2014, şi că, în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat conferit de decizia anterior menţionată, orice creanţă împotriva reclamantei debitoare urmează a fi stabilită în procedura insolvenţei. A mai arătat că, pentru a opera efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu este necesară tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, ci este suficient ca în procesul ulterior să se dezbată o chestiune litigioasă aflată în legătură cu statuările dintr-un proces anterior soluţionat definitiv, care nu mai pot fi contrazise.

Reclamanta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare, a susţinut că, la data la care recurenta a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat Deciziei nr. 330 din 8 octombrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, decizia nu fusese redactată şi comunicată. În acest context, a subliniat că prima instanţă nu putea reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care nu cunoştea motivele pentru care Curtea de Apel Constanţa a admis recursul formulat de R – S.A.

De asemenea, a învederat că nu poate fi opusă soluţia din Dosarul de insolvenţă nr. 675/118/2016/a5, deoarece litigiul nu vizează o creanţă a recurentei-pârâte R – S.A. care să poată fi înscrisă la masa credală, ci anularea unor acte administrative.

A mai susţinut că, prin Decizia nr. 330 din 8 octombrie 2020, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că debitoarea A.S.C. – S.R.L. nu are posibilitatea ca după deschiderea procedurii de insolvenţă să deducă judecăţii unei alte instanţe apărările sale referitoare la creanţa solicitată în dosarul de insolvenţă.

În legătură cu acest aspect, intimata-reclamantă a subliniat că acţiunea în contencios administrativ a fost introdusă anterior intrării sale în insolvenţă, iar aceasta nu vizează apărări referitoare la creanţa pretinsă de partea adversă în dosarul de insolvenţă.

Intervenienta accesorie a depus întâmpinare prin care a formulat apărări similare celor formulate de reclamantă. În plus, a mai arătat că nu se poate stabili aplicarea prioritară a Legii nr. 85/2014 faţă de Legea nr. 101/2016, deoarece acţiunea din prezenta cauză este formulată şi în numele asocierii antreprenoriale, iar nu doar în numele personal al liderului asocierii.

Prin Încheierea nr. 3.588 din 10 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus strămutarea judecării Dosarului nr. 6226/118/2017 la Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Intimata-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a menţionat că instanţa de recurs este constituită la nivelul unei curţi de apel şi este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

De chestiunile de drept invocate depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în sensul stabilirii priorităţii de aplicare a art. 53 din Legea nr. 101/2016 sau a art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 asupra pretenţiilor deduse judecăţii în acţiunea în executarea unui contract de achiziţie publică formulată de reclamanta-debitoare, (lider al unei asocieri şi parte în contractul respectiv) care a intrat în insolvenţă după sesizarea instanţei de contencios administrativ. De asemenea, a apreciat că soluţionarea cauzei depinde şi de stabilirea limitelor competenţei administratorului judiciar şi a judecătorului-sindic, în urma interpretării art. 105-106 din Legea nr. 85/2014, de a verifica aspectele aflate în legătură directă cu culpa contractuală a debitorului şi cu penalităţile de întârziere dintr-un contract de achiziţie publică.

S-a mai arătat că este îndeplinită şi condiţia noutăţii, întrucât, deşi normele legale supuse interpretării nu sunt cuprinse într-un act normativ adoptat recent, nu există o jurisprudenţă suficient de consistentă în care să se fi statuat cu privire la chestiunile de drept în discuţie şi, totodată, acestea nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Recurenta-pârâtă a apreciat că problemele de drept în dispută presupun stabilirea priorităţii de aplicare între Legea nr. 85/2014 şi Legea nr. 101/2016.

Astfel, a arătat că dreptul său de creanţă nu este supus unei proceduri ori unor termene speciale de contestare, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 105 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi dezlegarea dată prin Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 10 iunie 2016.

În consecinţă, a apreciat că dreptul de creanţă urmează a fi verificat în procedura insolvenţei, în cadrul căreia se stabileşte masa credală.

Intimata-reclamantă a arătat că art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 statuează că se suspendă exclusiv judecata cererilor împotriva debitoarei în insolvenţă, nu şi a celor formulate pentru apărarea intereselor sale. Or, acţiunea formulată are ca finalitate protejarea patrimoniului său în procedura obligatorie impusă de Legea nr. 101/2016.

Scopul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 constă în a supune examinării judecătorului-sindic toate creanţele asupra patrimoniului unei societăţi în insolvenţă, fără a stipula că aceste dispoziţii vizează şi suspendarea acţiunilor în realizarea creanţelor debitoarei împotriva unor terţi ori a acţiunilor în constatare pentru protejarea drepturilor sale împotriva unor terţi.

Judecătorul-sindic nu poate verifica culpa în executarea unui contract de achiziţie publică, întrucât Legea nr. 101/2016 este una specială, cu norme imperative şi derogatorii faţă de Legea nr. 85/2014.

A mai arătat că anularea actelor administrative contestate ar influenţa atât existenţa şi întinderea pretenţiilor recurenteipârâte din declaraţia de creanţă, cât şi soluţionarea contestaţiei din dosarul de insolvenţă, întrucât acestea din urmă sunt întemeiate pe actele supuse examinării în dosarul de achiziţii publice.

Intervenienta accesorie a apreciat că litigiile demarate anterior deschiderii procedurii insolvenţei cu privire la legalitatea actelor emise de beneficiarul din contractul de achiziţie publică rămân guvernate de Legea nr. 101/2016, neputând fi suspendate în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, întrucât nu vizează creanţe împotriva debitoarei în insolvenţă, ci protejarea patrimoniului său. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Instanţa de sesizare a apreciat că litigiul iniţiat în temeiul art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 de către liderul unei asocieri (parte într-un contract de achiziţie publică), anterior intrării sale în insolvenţă, în vederea anulării unor acte emise de beneficiarul contractului şi recuperării unor sume derivând din contractul de achiziţie publică este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 101/2016.

În argumentarea opiniei sale, a menţionat că art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 vizează suspendarea de drept a acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Or, în cauză se urmăreşte protejarea patrimoniului debitoarei în insolvenţă, iar nu valorificarea unor creanţe împotriva sa, astfel încât nu este incident art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

A mai apreciat că, faţă de limitele în care administratorul judiciar poate verifica creanţa izvorâtă dintr-un contract de achiziţie publică şi de dispoziţiile art. 105-106 din Legea nr. 85/2014, această competenţă este limitată prin Legea nr. 85/2014, neputând fi extinsă dincolo de prevederile legale speciale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării. Curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Iaşi şi Târgu Mureş au transmis punctele de vedere ale judecătorilor.

Din răspunsurile primite au rezultat interpretările ce vor fi prezentate în continuare.

Cu privire la prima chestiune de drept s-a conturat o singură opinie, în sensul că intrarea în insolvenţă a liderului unei asocieri, parte într-un contract de achiziţie publică, nu determină suspendarea acţiunii sale în executarea contractului respectiv (Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Bucureşti – secţiile a VIII-a şi a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi tribunalele Bucureşti, Ilfov, Ialomiţa, Giurgiu, Constanţa, Vaslui, Neamţ, Maramureş şi Sibiu).

S-a argumentat că acţiunea în executarea contractului de achiziţie publică formulată de debitoarea în insolvenţă are ca finalitate protejarea patrimoniului său. Nefiind o acţiune care să vizeze valorificarea unei creanţe împotriva debitoarei, nu este incident cazul de suspendare prevăzut de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la a doua chestiune de drept, într-o opinie s-a apreciat că administratorul judiciar poate verifica creanţele rezultând dintr-un contract de achiziţie publică, cu excepţia celor deja constate prin hotărâri judecătoreşti executorii (tribunalele Bucureşti, Ilfov, Giurgiu, Constanţa, Vaslui, Neamţ şi Hunedoara).

În acest sens, s-a arătat că art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu exceptează creanţele rezultând dintr-un contract de achiziţie publică de la verificările realizate de administratorul judiciar. Cum excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, acestea nu pot fi extinse la alte situaţii neprevăzute de lege. De asemenea, Legea nr. 101/2016 nu cuprinde o procedură specială, derogatorie de la Legea nr. 85/2014, prin care să se stabilească creanţele născute din executarea contractelor de achiziţie publică. În plus, în urma modificării art. 53 din Legea nr. 101/2016, în sensul atribuirii litigiilor având ca obiect executarea contractelor de achiziţie publică în favoarea instanţelor civile, nu mai este necesară parcurgerea procedurii instituite de Legea nr. 101/2016, astfel încât litigiile vor fi guvernate de Legea nr. 85/2014 după deschiderea procedurii insolvenţei.

Într-o altă opinie s-a apreciat că administratorul judiciar nu poate verifica creanţele rezultând dintr-un contract de achiziţie publică (Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Maramureş).

Acest punct de vedere s-a fundamentat pe ideea că atribuţiile administratorului judiciar prevăzute de art. 105-106 din Legea nr. 85/2014 nu reclamă verificări proprii celor care se fac în cadrul unor acţiuni judiciare având ca obiect executarea contractelor de achiziţii publice şi angajarea răspunderii contractuale, acestea din urmă fiind de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată. Modul de soluţionare a declaraţiei de creanţă va trebui însă justificat de administratorul judiciar, iar această justificare ar putea conduce implicit la o analiză pe fond a creanţei. Or, în această situaţie, în cadrul contestaţiei împotriva măsurii dispuse de administratorul judiciar, judecătorul-sindic va trebui să analizeze premisele existenţei unei litispendenţe între dosarul de insolvenţă şi dosarul de achiziţii publice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunile de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Au fost identificate mai multe decizii ale Curţii Constituţionale care prezintă relevanţă în analiza sesizării de faţă.

Prin Decizia nr. 690 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 18 martie 2019, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 6 şi ale art. 413 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 75 alin. (1) şi ale art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În considerentele de la paragrafele 17-18, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: „dreptul la acţiune al creditorilor, suspendat în condiţiile legii privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, nu dispare, el fiind conservat prin art. 79 din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor prevăzute la art. 75 alin. (1). (…) textul de lege criticat se referă la acţiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, astfel încât numai acele acţiuni care tind la realizarea creanţelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate. Revine instanţei de judecată competenţa şi, în acelaşi timp, obligaţia de a analiza în ce măsură acţiunile aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţei de judecată se circumscriu cerinţelor cuprinse în dispoziţiile criticate (a se vedea Decizia nr. 149 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 11 mai 2016, sau Decizia nr. 41 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 1 aprilie 2013).”. Considerente similare se regăsesc şi în cuprinsul Deciziei nr. 746 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 8 februarie 2019, şi al Deciziei nr. 484 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 11 decembrie 2020.

Prin Decizia nr. 38 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 105 alin. (1) şi (2) şi ale art. 106 din Legea nr. 85/2014, în interpretarea dată prin Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În considerentul de la paragraful 33, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: „în procedura insolvenţei, toate aspectele litigioase sunt supuse controlului judecătorului-sindic, rezolvarea lor unitară fiind esenţială pentru a se putea asigura egalitatea creditorilor. Excepţia o reprezintă contenciosul fiscal, astfel cum este prevăzut, spre exemplu, la art. 351 din Legea nr. 207/2015, respectiv toate litigiile circumscrise unor acte administrative fiscale care îl privesc pe debitor se vor judeca în continuare, potrivit regulilor obişnuite, de către instanţele de contencios fiscal.”. Aceeaşi argumentaţie se regăseşte şi în cuprinsul Deciziei nr. 86 din 27 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 12 iunie 2018, şi al Deciziei nr. 817 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 27 mai 2020. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat mai multe decizii cu relevanţă asupra sesizării de faţă.

Prin Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 10 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) şi (2) şi art. 106 din Legea nr. 85/2014, administratorul/lichidatorul judiciar nu are atribuţia de a verifica pe fond creanţele bugetare constatate prin titluri executorii, contestate în termenul legal în faţa instanţei specializate.”

Prin Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a hotărât că: „Prevederile art. 147 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal se interpretează în sensul că, dacă s-a constatat, prin hotărâre definitivă, că o creanţă fiscală nu poate fi valorificată în procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006, ca urmare a depunerii tardive a acesteia, aceeaşi creanţă nu mai poate fi valorificată de organul fiscal în procedura soluţionării cererii de rambursare a T.V.A., formulată de debitoarea aflată în procedura insolvenţei.” În considerentele de la paragrafele 65-66 s-a reţinut că: „Atât legea insolvenţei, cât şi codul fiscal conţin dispoziţii cu caracter special, fiecare având însă propriul domeniu de reglementare, dar, în condiţiile în care la procedura colectivă, egalitară şi concursuală a insolvenţei participă toţi creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceştia trebuie să se supună prevederilor legii insolvenţei în procesul de realizare a creanţei. În aceste condiţii se poate aprecia că în cursul acestei proceduri speciale de insolvenţă nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanţelor fiscale, aşa cum este Codul fiscal. Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea primei, conform principiului specialia generalibus derogant. Codul fiscal reglementează procedura generală de stabilire a creanţelor fiscale şi de recuperare a creanţelor fiscale împotriva debitorilor care nu se află în situaţii speciale, cum este procedura de insolvenţă, iar Legea nr. 85/2006 reglementează procedura specială de realizare a tuturor creanţelor, inclusiv a creanţelor fiscale faţă de un debitor în insolvenţă.”

Prin Decizia nr. 53 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, administratorul/lichidatorul judiciar are dreptul de a verifica creanţele bugetare constatate prin titluri executorii sub aspectul întinderii, pentru a stabili dacă acestea sunt anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă a debitoarei.”

Prin Decizia nr. 17 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, art. 260 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură fiscală, art. 651 alin. (1), art. 714 alin. (1) şi art. 719 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură civilă, competenţa materială de soluţionare a contestaţiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 aparţine judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvenţă în care se formulează respectivele contestaţii, potrivit art. 45 alin. (1) lit. r) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2014. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 233 alin. (1) lit. a) şi art. 260 din Codul de procedură fiscală, sunt admisibile cererile adresate judecătorului-sindic pe calea ordonanţei preşedinţiale având ca obiect măsuri vremelnice privind ridicarea, suspendarea şi suspendarea provizorie a măsurilor de executare silită luate de organele de executare fiscală, în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.” În considerentul de la paragraful 169 din această decizie s-a reţinut că: „(…) pentru garantarea scopului procedurii şi pentru conservarea caracteristicilor acesteia, legiuitorul a prevăzut în art. 75 din Legea nr. 85/2014 limitarea drepturilor altor creditori de a finaliza demersuri judiciare (acţiuni judiciare, extrajudiciare şi executări silite) de la data deschiderii procedurii insolvenţei, prin inserarea unui caz de suspendare de drept a acestor demersuri vizând realizarea unor drepturi de creanţă asupra averii debitorului în insolvenţă, precum şi prin prevederea măsurii încetării acţiunilor de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii.”

Prin Decizia nr. 42 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 22 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea art. 123 alin. (1), (3) şi (9) din Legea nr. 85/2014 nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri.” În considerentul de la paragraful 100 din această decizie s-a reţinut că: „În ceea ce priveşte norma imperativă prevăzută în art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, aceasta are în vedere procese sau proceduri deja declanşate şi are ca scop menţinerea averii debitorului în starea existentă la deschiderea procedurii şi concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic. (…)” X. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din conţinutul prevederilor legale anterior enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, ce trebuie să fie întrunite cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – instanţa de sesizare să judece cauza în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând îndeplinirea cerinţelor anterior evocate, se constată că primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, în privinţa ambelor chestiuni de drept a căror dezlegare se solicită.

Astfel, litigiul în care s-a formulat sesizarea se află în faza procesuală a recursului, în competenţa legală a unui complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Galaţi. Titularul sesizării învestit cu judecata recursului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, potrivit art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a statuat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Altfel spus, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare (Decizia nr. 69 din 4 octombrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1087 din 15 noiembrie 2021).

De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că: „Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.”

Titularul sesizării a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile în litigiul generat de acţiunea formulată la data de 12 septembrie 2017 de reclamanta A.S.C. – S.R.L., în temeiul art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, prin care s-a solicitat anularea actelor emise de pârâta R – S.A., în calitate de beneficiar al lucrărilor executate în baza contractului de achiziţie publică, precum şi recuperarea sumelor constând în penalităţi de întârziere şi garanţie de bună execuţie. Împotriva reclamantei a fost deschisă ulterior procedura insolvenţei, pârâta R – S.A. având calitatea de creditoare a reclamantei în Dosarul de insolvenţă nr. 675/118/2016.

Prima chestiune de drept ce formează obiectul sesizării vizează interpretarea şi aplicarea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi a art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, în sensul de a se stabili dacă intrarea în insolvenţă a liderului unei asocieri, parte în contractul de achiziţie publică, determină suspendarea acţiunii în executarea unui contract de achiziţie publică, introdusă de această parte înainte de intrarea în insolvenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014: „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, al revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează.”

Prin urmare, astfel cum rezultă în mod evident, textul legal citat reglementează un caz de suspendare de drept a acţiunilor introduse împotriva debitorului supus procedurii insolvenţei, iar nu a celor în care debitorul are calitatea de reclamant, cum este şi cazul din speţa în care instanţa de trimitere a formulat sesizarea.

În aceste condiţii, nu este îndeplinită cerinţa privind existenţa legăturii de dependenţă între soluţionarea pe fond a cauzei şi chestiunea de drept a cărei lămurire se cere.

De altfel, din răspunsurile transmise de curţile de apel s-a conturat opinia unanimă în sensul că intrarea în insolvenţă a liderului unei asocieri, parte într-un contract de achiziţie publică, nu determină suspendarea acţiunii sale în executarea contractului respectiv, argumentându-se că acţiunea în executarea contractului de achiziţie publică formulată de debitoarea în insolvenţă are ca finalitate protejarea patrimoniului său; nefiind o acţiune care să vizeze valorificarea unei creanţe împotriva debitoarei, nu este incident cazul de suspendare prevăzut de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Totodată, punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare este în sensul lipsei incidenţei acestei dispoziţii legale, fiind evocate, în esenţă, argumente similare cu cele ale instanţelor consultate, dar, cu toate acestea, apreciază că se impune activarea mecanismului instituit de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, fiind conturată o singură opinie cu privire la prima problemă de drept, nu se prefigurează riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei chestiuni de drept.

De altfel, inclusiv în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că numai acele acţiuni care tind la realizarea creanţelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate (în acest sens fiind deciziile nr. 690 din 8 noiembrie 2018, nr