ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3442/2014

Asupra conflictului de competență constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7115/105/2013 la data de 06 septembrie 2013, reclamanta P.A.M. a chemat în judecată pe pârâții P.C.N., P.A.A.

și P.A.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea de moștenitor a reclamantei P.A.M., de pe urma defunctei sale surori, P.I., născută P.; să se stabilească: cota succesorală ce i se cuvine de pe urma surorii sale, P.I., născută P., lichidarea regimului matrimonial ca urmare a decesului surorii sale P.I., născută P., masa succesorală rămasă de pe urma defunctei sale surori, P.I., născută P., raportarea liberalităților făcute de sora sa altor moștenitori, înainte de deces; să se dispună ieșirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase de pe urma defunctei sale surori, P.I., născută P.; să se constate calitatea de moștenitor a reclamantei P.A.M., de pe urma defunctului său tată P.A.; să se stabilească: cota succesorală ce i se cuvine de pe urma decesului tatălui său, P.A., masa succesorală rămasă de pe urma defunctului său tată P.A., raportarea liberalităților făcute de tatăl său celorlalți comoștenitori, înainte de deces; să se dispună ieșirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase de pe urma defunctului său tată P.A.

și obligarea pârâților la cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este fiica defunctului P.A., ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 22478 din 28 noiembrie 2012, rămasă definitiva prin neapelare și irevocabilă la data de 01 februarie 2013, tatăl său decedând la data de 05 noiembrie 2010, în București, iar de pe urma sa au rămas următorii moștenitori: P.C.N., în calitate de soție supraviețuitoare; P.A.A., în calitate de fiu, P.A.M. în calitate de fiică, P.I. în calitate de fiică și reclamanta P.A.M., în calitate de fiică. A arătat reclamanta că, la data de 25 februarie 2011, sora acesteia, P.I. a decedat, de pe urma sa, rămânând următorii moștenitori: C.B., în calitate de părinte; P.A.A., în calitate de frate bun; P.A.M.

în calitate de soră cosangvină și reclamanta P.A.M., în calitate de soră cosangvină, iar la data de 31 august 2012, doamna C.B. a decedat, rămânând de pe urma acestea unic moștenitor fratele reclamantei, P.A.A. Cu privire la stabilirea competenței, reclamanta a învederat faptul că potrivit dispozițiilor privind competența materială după valoare, în temeiul art. 94-95 N.C.P.C., coroborat cu art. 105 N.C.P.C.

și teritorială exclusivă, în temeiul art. 118 N.C.P.C., competent ar fi Tribunalul București, însă, având în vedere faptul că este încadrată la Tribunalul București, pe funcția, de grefier, potrivit adeverinței din 12 august 2012, emisă de Tribunalul București, Serviciul contabilitate,, apreciază că devin incidente dispozițiilor art. 127 N.C.P.C., alin. (1) și (3), care instituie pentru reclamantă obligativitatea de a sesiza o instanță judecătorească de aceiași grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. A mai precizat că, din motive de proximitate geografică, consideră că Tribunalul Prahova, din circumscripția Curții de Apel Ploiești, este cea mai indicată instanța să soluționeze acest litigiu.

În drept, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile 659 și urm. Vechiul C. civ. și 952 și urm. N.C.C., precum și pe dispozițiile art. 192 și urm. N.C.P.C. La data de 08 ianuarie 2014, pârâții P.C.N., P.A.A. și P.A.M. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională; prin întâmpinare, au solicitat a se lua act că înțeleg să achieseze la următoarele capete de cerere formulate de către reclamantă: - constatarea calității de moștenitor a reclamantei P.A.M. de pe urma defunctei P.I.; stabilirea cotei succesorale ce se cuvine numiților P.A. și P.A.M. și reclamantei P.A.M.

de pe urma surorii lor P.I.; lichidarea regimului matrimonial ca urmare a decesului surorii lor P.I.; stabilirea masei succesorale ramase de pe urma decesului surorii lor P.I.; ieșirea din indiviziune privind bunurile succesorale ramase în urma decesului numitei P.I., solicitând respingerea cererii de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată și a celorlalte capete de cerere, ca fiind netemeinice și nelegale. Pârâții P.C.N., P.A.A. și P.A.M., prin cererea reconvențională, au solicitat constatarea calității de moștenitori a pârâților și a reclamantei de pe urma defunctului P.A.; stabilirea cotelor succesorale ce li se cuvin de pe urma defunctului P.A. și a masei succesorale; constatarea pasivului succesoral de pe urma defunctului P.A.

reprezentat din cheltuieli de înmormântare, praznice, cheltuieli întreținere bunuri mobile și imobile rămase de pe urma defunctului si obligarea reclamantei să contribuie la acoperirea lor, în limita cotei părți din succesiune ce i se cuvine și compensarea cheltuielilor de judecata ocazionate. În drept, pârâții au invocat dispozițiile art. 953 si următoarele N.C.C., art. 205 N.C.P.C., art. 209 și următoarele N.C.P.C. art. 979 și următoarele N.C.P.C. Reclamanta, la data de 30 ianuarie 2014 a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, răspuns la întâmpinarea formulată de pârâți și întâmpinare la cererea reconvențională formulată de pârâți. Prin cererea modificatoare reclamanta a solicitat a se constata calitatea de moștenitor a acesteia și a pârâților P.A.A.

și P.A.M. de pe urma defunctei lor surori, P.I., născută P., precum și să se stabilească cotele succesomie ce se cuvin moștenitorilor P.A.M., P.A.A. și P.A.M. de pe defunctei lor surori, P.I., născută P., arătând ca pârâții au achiesat la toate capetele de cerere solicitate de către reclamantă cu privire la succesiunea defunctei sale surori, P.I., dar au omis, din eroare probabil, să ceară instanței să constate și propria lor calitate de moștenitor și stabilirea cotelor cuvenite acestora. A arătat reclamanta că, deși prin încheierea instanței s-a stabilit, în cuprinsul taxei judiciare de timbru și suma aferentă constatării calității pentru toți cei trei moștenitori, apreciază că este necesar, pentru claritate și echitate, ca cele două capete de cerere să fie modificate așa cum a arătat mai sus, astfel încât, fiecare dintre moștenitori să-și valorifice drepturile succesorale legitime.

A solicitat reclamanta a se constata că pârâții au achiesat la capetele de cerere 1,2,3,4,6 ale cererii de chemare în judecată și a se pronunța o hotărâre parțială cu privire la aceste capete de cerere, precum și respingerea, ca neîntemeiate, a apărărilor pârâților cu privire la celelalte capete de cerere, pe care solicită a fi admise, așa cum au fost formulate. Prin sentința civilă nr. 1279 din 13 mai 2014, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1, București . Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut următoarele; Prin cererea introductivă, reclamanta P.A.M. a solicitat ieșirea din indiviziune privind bunurile succesorale râmase de pe urma defunctei sale surori P.I., născută Păunescu, precum și ieșirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase de pe urma defunctului sau tată, P.A.

- capetele de cerere privind constatarea calității de moștenitor, stabilirea cotei succesorale precum și toate celelalte solicitări - inclusiv raportarea liberalităților - de natură a determina în final componența masei succesorale fiind în mod evident cereri incidentale, în strânsă legătură cu cererea principala, care este, indubitabil, cererea de ieșire din indiviziune - aceasta constituind de fapt și finalitatea prezentei cereri de chemare în judecată. Sub acest aspect, instanța competentă material este judecătoria, potrivit prevederilor art. 94 lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. care stabilește competența materială absolută a judecătoriei în acest sens; "Judecătoria judecă (...) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare". Întrucât norma nu distinge, aceasta competență aparține judecătoriei și în cazul cererilor de împărțeală judiciară in materie succesorală.

Dispozițiile art. 105 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. referitoare Ia valoarea obiectului cererilor în materie de moștenire nu pot fi considerate derogatorii de la regula prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât sunt formulate generic, în timp ce o derogare ar fi trebuit reglementată explicit în privința cererilor de împărțeala în aceasta materie. Din coroborarea normelor în discuție rezultă că sunt supuse criteriului valoric toate cererile provenind dmtr-o succesiune, cu excepția celor de împărțeală judiciară, care sunt de competența în prima instanță a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii.

Astfel, rezultă că prevederile art. 105 din actul normativ amintit, care stipulează că în materie de moștenire competența după valoare se determină iară scăderea sarcinilor moștenirii, au in vedere orice cereri in materie de moștenire, indiferent de obiect, in condițiile in care norma nu distinge, putând fi menționate, cu titlu exemplificativ: cererea in anularea unui testament, cererea pentru constatarea validității unui testament, cererea in anularea certificatului de moștenitor, cererea pentru reducțiunea liberalitățiîor excesive, etc - însă cererea de sistare a indiviziunii succesorale nu intră in domeniul de aplicare al normei, deoarece nu este supusă criteriului valoric, fiind de competența judecătoriei, indiferent de valoare.

Cum alături de capătul de cerere privind partajul sunt formulate și alte cereri, cum ar fi raportarea liberalităților - în virtutea dispozițiilor art 123 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., instanța competentă să judece cererea de partaj, este competentă să judece și cererile incidentale. În cauză, față de obiectul concret al cererilor formulate, de faptul că toate acestea converg către stabilirea componenței masei de partaj succesoral și având în vedere competența materială absolută în materie de împărțeală judiciară - nu simt aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. În ce privește partajul de bunuri comune, dacă acesta se solicită pe cale accesorie sau incidentală, competența se stabilește în favoarea instanței care soluționează cererea principală - situație ce se aplică în speță cu privire la capătul de cerere privind lichidarea regimului matrimonial ca urmare a decesului surorii reclamantei, P.I.

Referitor la competența teritorială, partajul succesoral este de competența instanței de la ultimul domiciliu al defunctului, potrivit art. 118 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Cum în cauză, atât defuncta P.I., cât și defunctul P.A. an avut ultimul domiciliu în sectorul 1 din București - respectiv, P.I., pe str. Ș.B., conform extrasului din Registrul de deces depus la fila 28 dosar - iar P.A., pe str. D.L., conform certificatului de deces aflat la fila 27 dosar -rezultă că în speță, competența teritorială de soluționare a prezentei cauze revine Judecătoriei sectorului 1 București. Pe de altă parte, având în vedere competența materială a Judecătoriei sectorului 1 București, în cauză nu poate fi reținută incidența cazului de competență facultativă prevăzut de dispozițiile art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. și invocat de reclamanta în alegerea unei instanțe aflate în circumscripția unei curți de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea - în condițiile în care aceasta este încadrată în funcția de grefier la Tribunalul București, astfel cum rezultă din adeverința din 12 august 2013 emisă de Tribunalul București, aflată la fila 25 dosar, (chiar dacă potrivit adeverinței din 2 octombrie 2013 emisă de Ministerul Public rezultă că aceasta își desfășoară, activitatea în prezent în cadrul D.N.A., unde este detașată pe o perioadă de un an începând cu 1 octombrie 2013). Astfel, în condițiile în care prezenta cauză nu este de competența instanței la care își desfășoară activitatea reclamanta - care nu este încadrată la Judecătoria sectorului 1 București - nu se mai justifică derogarea de competență operată în temeiul art. 127 alin. (1) și (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 14727 din 18 septembrie 2014, Judecătoria sectorului 1, București, și-a declinat la rândul sau competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, argumentând că cererea privind partajul judiciar succesoral este dependentă de soluția data pe alte capete de cerere, precum stabilirea calității de moștenitor, stabilirea masei succesorale și stabilirea cotei succesorale. A mai arătat că, potrivit art. 99 alin (2) din Legea nr. 1.34/2010 privind C. proc. civ. în cazul mai multor capete de cerere având aceeași cauză, instanța competentă să soluționeze se determină țînându-se seama de acea pretenție atrage competența instanței de grad mai înalt.

În cauză, stabilirea masei succesorale reprezintă capătul de cerere principal care atrage competența instanței mai înalte în grad prin raportare la valoarea obiectului cererii de chemare în judecata, fiind incidente dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. j) care atribuie în sarcina judecătoriei competența în litigiile a căror valoarea nu depășește 200.000 lei. Valoarea obiectului cererii de chemare în judecată a fost stabilit provizoriu la suma de 8.398.057,443 lei, urmând ca instanța competentă material să fie tribunalul. Chiar și în ipoteza în care s-ar stabili că ieșirea din indiviziune reprezintă capătul principal de cerere, prin raportare la criteriul scopului urmărit prin cererea de chemare în judecată, interpretare care însă contravine dispozițiilor art. 30 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. competența materială ar reveni tribunalului pentru următoarele motive: Art. 94 alin (1) lit. j) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. dă în competența judecătoriei cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare. Acest text de lege reia parțial ideea cuprinsă în art. 2 lit. b) din vechiul C. proc. civ. care conferea în sarcina judecătoriei competența de a soluționa cererile în materie succesorală și cele în materie de împărțeală judiciară. Sub acest aspect, legiuitorul a optat ca în noua reglementare competența judecătoriei să se rezume la cererile de împărțeală judiciară, exceptându-le pe cele privind succesiunea, intenția fiind aceea ca toate aceste din urmă litigii să intre în competența de soluționare a tribunalului (ținând seama de criteriul valoric), conform regulii generale menționată în art. 95 alin (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. conform căruia tribunalul judecă în prima instanță, toate cererile care nu sunt date de lege în competența altei instanțe. Urmează ca cererilor de împărțeală judiciară succesorală să le fie aplicabile dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. j) care stabilește criteriul valoric în determinarea competenței materiale a instanței, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 98 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Un aii argument în favoarea acestei interpretări a fost acela potrivit căruia dispozițiile art. 105 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. conform căruia în materie de moștenire competența după valoare se determina fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moștenirii. În acest text se face referire la materia moștenirii în legătura strictă cu determinarea valorii.

Prin urmare, cererile de partaj referitoare la o succesiune vor fi de competența instanței la care se va dezbate succesiunea, în funcție de valoare. Concluzionând, a apreciat că judecătoria este competentă să soluționeze cererile privind împărțeli judiciare simple, împărțelile judiciare privind succesiunea fiind de competența judecătoriei, sau tribunalului, în funcție de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată. Cât privește competența teritorială, prin derogare de la dispozițiile art. 118, instanța a constatat că, în cauză, este incident articolul 127 alin (1) și (3) conform căruia daca un grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Reclamanta, având calitatea de grefier la Tribunalul București, urmează ca instanța competentă să fie stabilită prin raportare la criteriul vecinătății, conform textelor de mai sus. Prin urmare instanța competentă teritorial va fi Tribunalul Prahova. Ivindu-se conflictul negativ de competență, în raport de dispozițiile art. 133 pct 2 și art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție. Asupra conflictului negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele: Prioritar, Înalta Curte reține că cererea de partaj judiciar succesoral reprezintă modalitatea prin care se pune capăt stării de indiviziune a comoștenitorilor cu privire ia bunurile moștenite de către aceștia, în calitatea lor de moștenitori ai autorului comun.

De asemenea, dispozițiile alin. (1) ale art. 983 din Legea nr .134/2010 privind C. proc. civ. prevăd „Dacă părțile nu ajung la o înțelegere sau nu încheie o tranzacție, potrivit celor arătate la art 982, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea de coproprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții.

Dacă se împarte o moștenire, instanța va mai stabili datoriile transmise prin moștenire, datoriile și creanțele comoștenitorilor față de defunct, precum și sarcinile moștenirii." Reiese, deci, ca instanța de judecată, învestită cu soluționarea unei cereri de partaj succesoral în vederea realizării unei cât mai corecte împărțiri, va trebui să stabilească prioritar bunurile supuse împărțelii, calitatea de moștenitor și cota parte ce se cuvine fiecăruia, datoriile transmise prin moștenire precum și datoriile și creanțele comoștenitorilor față de defunct și sarcinile moștenirii. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta P.A.M.

a solicitat instanței constatarea calității sale și a pârâților de moștenitori de pe urma defuncților P.I., născută P. și P.A., stabilirea cotelor succesorale ce li se cuvin de pe urma acestora, lichidarea regimului succesoral, identificarea masei succesorală, raportarea liberalităților făcute de aceștia altor moștenitori, înainte de deces precum și ieșirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase de pe urma acestora. Înalta Curte constată că din modul de redactare al cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, obiectul acțiunii este reprezentat de sistarea stării de indiviziune succesorală de pe urma defuncților P.I., născută P., și P.A., celelalte solicitări ale reclamantei privind constatarea calității de moștenitori, a stabilirii cotelor legale ce li se cuvin, identificarea masei succesorale și raportul donațiilor, reprezentând chestiuni prealabile și necesare partajului succesoral.

Privitor la competența materială de soluționare a cererilor de partaj judiciar, legiuitorul a înțeles să o reglementeze prin dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. potrivit cărora;" Judecătoriile judecă i) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare". Rezultă deci, că judecătoriilor le-a fost atribuită plenitudine de competență în soluționarea cererilor de împărțeală judiciară, nedîstîngând cu privire la izvorul stării de indiviziune/coproprietate sau cu privire Sa valoarea bunurilor supuse împărțelii. Conform principiului uhi lex non disiinguît, nec nos distinguere debemus, reiese că orice cerere de partaj, indiferent de izvorul stării de coproprietate/indiviziune și de valoarea bunurilor supuse partajului este în competența materială exclusivă a judecătoriilor.

Împrejurarea că art. 94 alin. (1) lit. j) din același act normativ stabilește în competența judecătoriilor soluționarea oricăror altor cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști" nu poate conduce ia interpretarea potrivit căreia legiuitorul a înțeles să limiteze competența materială a judecătoriilor în soluționarea cererilor de partaj judiciar la valoarea de 200.000 lei, pentru următoarele argumente. În primul rând, textul art. 94 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. reprezintă, față de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. j) din același act normativ, un text special.

Aceasta întrucât stabilește o competența materială exclusivă a judecătoriilor pentru o anumită categorie de acțiuni, respectiv în materia partajului, în timp ce dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. j) reprezintă o dispoziție generală care are ca scop acoperirea oricăror altor cereri evaluabile în bani, nereglementată anterior în cuprinsul art. 94. În al doilea rând, din interpretarea gramaticală a celor două texte legale amintite, reiese că dispozițiile art, 94 alin. (1) lit. j) exclud de la aplicare cererile de împărțeală judiciară, prin folosirea sintagmei "oricare alte cereri evaluabile în bani". Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se poate reține interpretarea Judecătoriei sectorului 1 conform căreia cererea de partaj judiciar pendinte este supusă criteriului valoric prevăzut de art. 94 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că judecătoria este competentă material în soluționarea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată de reclamanta P.A.M. În ceea ce privește competența teritorială, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 118 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. : "În materie de moștenire, până la ieșirea din indiviziune suni de competența exclusiva a instanței celui din urma domiciliu al defunctului: 1. Cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare; 2. Cererile privitoare la moștenire și la sarcinile acesteia, precum și la cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altora; 3. Cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar.

Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moșteniri deschise succesiv sunt de competența exclusivă a instanței ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncți. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței ieșirea din indiviziune cu privire la defuncții P.I. și P.A. Conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, atât defuncta P.I., cât și defunctul P.A. au avut ultimul domiciliu în sectorul 1 din București - respectiv, P.I., pe str. Ș.B., conform extrasului din Registrul de deces depus la fila 28 dosar - iar P.A., pe str. D.L., conform certificatului de deces aflat la fila 27 dosar. În aplicarea dispozițiilor legale amintite, competentă teritorial în soluționarea cererii de ieșire din indtviziune a reclamantei P.A.M.

este Judecătoria sectorului 1. Potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (1) " Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate eu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța Ia care își desfășoară activitatea.

(...) alin. (3). Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor". Valența de normă de necompetențâ absolută a articolului menționat are ca rațiune exigențele unei proceduri echitabile, astfel că judecarea unei pricini în care judecătorul, sau după caz grefierul, asistentul judiciar sau procurorul au calitatea de reclamant, să nu existe niciun element de natură a putea altera garanțiile de imparțialitate ce trebuie să însoțească orice procedură judiciara ori de a crea vreo aparență de soluționare părtinitoare a cauzei. Dispozițiile art. 127 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

au o dublă semnificație: pe de o parte, instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își destașoarâ activitatea judecătorul, sau după caz grefierul, asistentul judiciar sau procurorul care are calitatea de reclamant într-o pricină, iar pe de altă parte prevede o prorogare legală de competență teritorială în favoarea unei dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul sau după caz grefierul, asistentul judiciar sau procurorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la data sesizării instanței.

Reclamantul având alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, rezultă că norma legală amintită instituie și o competență teritorială alternativă, ceea ce corespunde și denumirii marginale a textului; această alegere însă a unei dintre instanțele competente dintre cele prevăzute de art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. trebuie exercitată de reclamant la data sesizării instanței. În cauza în care s-a ivit conflictul de competență, la data se sesizării instanței, 06 septembrie 2013, reclamanta era încadrata în funcția de grefier la Tribunalul București, astfel cum rezultă din adeverința din 12 octombrie 2013 emisă de Tribunalul București. în raport de această situație de fapt, reclamanta s-a adresat Tribunalului Prahova, ca instanță aflată în circumscripția Curții de Apel Prahova învecinată curții de apel în circumscripția căreia se afla instanța la care își desfășura activitatea.

Ca atare, reclamanta exercitându-și opțiunea în favoarea Curții de Apel Prahova, ca instanță învecinată curții de apel în circumscripția căreia își desfășoară activitatea, și raportat la obiectul principal al cererii de chemare în judecată care vizează un partaj succesoral în care competentă material este judecătoria, Înalta Curte constată că Judecătoria Ploiești este competentă teritorial să soluționeze cererea de chemare în judecată formulată de reclamata P.M.A. Împrejurarea că ulterior sesizării instanței, reclamanta a fost detașată începând cu data de 01 octombrie 2013 în cadrul D.N.A., așa cum reiese din adeverința din 2 octombrie 2013, emisă de Ministerul Public nu poate înlătura de la aplicare dispozițiile art 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. Aceasta întrucât este suficient pentru incidența textului legal amintit ca reclamantul să. aibă calitatea de grefier, judecător, procuror sau asistent judiciar Ia momentul sesizării instanței. Nu au nicio relevanță asupra competenței schimbările intervenite în cursul judecății în legătură cu calitatea de judecător, grefier, procuror sau asistent judiciar, prin pensionare, demisie, detașare, delegare, transfer sau mutare disciplinară. Față de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 135 alin. (4) din Legea nr. 134/20 Î0 privind C. proc. civ., stabilește că, în cauză, competența de soluționare revine Judecătoriei Ploiești, chiar dacă această instanță nu este niciuna dintre instanțele aflate în conflict, dată fiind incidența în cauză a normei de necompetență teritorială absolută prevăzută de art. 127 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2014.