ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3442/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3442/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra conflictului de competență

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 7115/105/2013 la data de 06 septembrie 2013, reclamanta

P.A.M.

a chemat în

judecată pe pârâții P.C.N., P.A.A. și P.A.M., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea de moștenitor a reclamantei

P.A.M., de pe urma defunctei sale surori, P.I., născută P.; să se stabilească: cota

succesorală ce i se cuvine de pe urma surorii sale, P.I., născută P.,

lichidarea regimului matrimonial ca urmare a decesului surorii sale P.I.,

născută P., masa succesorală rămasă de pe urma defunctei sale surori, P.I.,

născută P., raportarea liberalităților făcute de sora sa altor moștenitori,

înainte de deces; să se dispună ieșirea din indiviziune privind bunurile

succesorale rămase de pe urma defunctei sale surori, P.I., născută P.; să se

constate calitatea de moștenitor a reclamantei P.A.M., de pe urma defunctului

său tată P.A.; să se stabilească: cota succesorală ce i se cuvine de pe urma

decesului tatălui său, P.A., masa succesorală rămasă de pe urma defunctului său

tată P.A., raportarea liberalităților făcute de tatăl său celorlalți

comoștenitori, înainte de deces; să se dispună ieșirea din indiviziune privind

bunurile succesorale rămase de pe urma defunctului său tată P.A. și obligarea

pârâților la cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că este fiica defunctului P.A., ca

urmare a pronunțării sentinței civile nr. 22478 din 28 noiembrie 2012, rămasă

definitiva prin neapelare și irevocabilă la data de 01 februarie 2013, tatăl

său decedând la data de 05 noiembrie 2010, în București, iar de pe urma sa au

rămas următorii moștenitori: P.C.N., în calitate de soție supraviețuitoare; P.A.A.,

în calitate de fiu, P.A.M. în calitate de fiică, P.I. în calitate de fiică și

reclamanta P.A.M., în calitate de fiică.

A arătat

reclamanta că, la data de 25 februarie 2011, sora acesteia, P.I. a decedat, de

pe urma sa, rămânând următorii moștenitori: C.B., în calitate de părinte; P.A.A.,

în calitate de frate bun; P.A.M. în calitate de soră cosangvină și reclamanta P.A.M.,

în calitate de soră cosangvină, iar la data de 31 august 2012, doamna C.B. a

decedat, rămânând de pe urma acestea unic moștenitor fratele reclamantei, P.A.A.

Cu privire la stabilirea competenței,

reclamanta a învederat faptul că potrivit dispozițiilor privind competența

materială după valoare, în temeiul art. 94-95 N.C.P.C., coroborat cu art. 105 N.C.P.C.

și teritorială exclusivă, în temeiul art. 118 N.C.P.C., competent ar fi

Tribunalul București, însă, având în vedere faptul că este încadrată la

Tribunalul București, pe funcția, de grefier, potrivit adeverinței din 12

august 2012, emisă de Tribunalul București, Serviciul contabilitate,, apreciază

că devin incidente dispozițiilor art. 127 N.C.P.C., alin. (1) și (3), care

instituie pentru reclamantă obligativitatea de a sesiza o instanță

judecătorească de aceiași grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre

curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află

instanța la care își desfășoară activitatea.

A mai precizat

că, din motive de proximitate geografică, consideră că Tribunalul Prahova, din

circumscripția Curții de Apel Ploiești, este cea mai indicată instanța să

soluționeze acest litigiu.

În drept,

reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile 659 și urm. Vechiul C.

civ. și 952 și urm. N.C.C., precum și pe dispozițiile art. 192 și urm. N.C.P.C.

La data

de 08 ianuarie 2014, pârâții P.C.N., P.A.A. și P.A.M. au formulat întâmpinare

și cerere reconvențională; prin întâmpinare, au solicitat a se lua act că înțeleg

să achieseze la următoarele capete de cerere formulate de către reclamantă:

-

constatarea calității de moștenitor a

reclamantei P.A.M. de pe urma defunctei P.I.; stabilirea cotei succesorale ce

se cuvine numiților P.A. și P.A.M. și reclamantei P.A.M. de pe urma

surorii lor P.I.; lichidarea regimului matrimonial ca urmare a decesului

surorii lor P.I.; stabilirea masei succesorale ramase de pe urma decesului

surorii lor P.I.; ieșirea din indiviziune privind bunurile succesorale ramase în

urma decesului numitei P.I., solicitând respingerea cererii de obligare a

pârâților la plata cheltuielilor de judecată și a celorlalte capete de cerere,

ca fiind netemeinice și nelegale.

Pârâții P.C.N.,

P.A.A. și P.A.M., prin cererea reconvențională, au solicitat constatarea

calității de moștenitori a pârâților și a reclamantei de pe urma defunctului P.A.;

stabilirea cotelor succesorale ce li se cuvin de pe urma defunctului P.A. și a

masei succesorale; constatarea pasivului succesoral de pe urma defunctului P.A.

reprezentat din cheltuieli de înmormântare, praznice, cheltuieli întreținere

bunuri mobile și imobile rămase de pe urma defunctului si obligarea reclamantei

să contribuie la acoperirea lor, în limita cotei părți din succesiune ce i se

cuvine și compensarea cheltuielilor de judecata ocazionate.

În drept,

pârâții au invocat dispozițiile art. 953 si următoarele N.C.C., art. 205 N.C.P.C.,

art. 209 și următoarele N.C.P.C. art. 979 și următoarele N.C.P.C.

Reclamanta, la

data de 30 ianuarie 2014 a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare

în judecată, răspuns la întâmpinarea formulată de pârâți și întâmpinare la

cererea reconvențională formulată de pârâți.

Prin cererea

modificatoare reclamanta a solicitat a se constata calitatea de moștenitor a

acesteia și a pârâților P.A.A. și P.A.M. de pe urma defunctei lor surori, P.I.,

născută P., precum și să se stabilească cotele succesomie ce se cuvin

moștenitorilor P.A.M., P.A.A. și P.A.M. de pe defunctei lor surori, P.I.,

născută P., arătând ca pârâții au achiesat la toate capetele de cerere

solicitate de către reclamantă cu privire la succesiunea defunctei sale surori,

P.I., dar au omis, din eroare probabil, să ceară instanței să constate și

propria lor calitate de moștenitor și stabilirea cotelor cuvenite acestora.

A arătat

reclamanta că, deși prin încheierea instanței s-a stabilit, în cuprinsul taxei

judiciare de timbru și suma aferentă constatării calității pentru toți cei trei

moștenitori, apreciază că este necesar, pentru claritate și echitate, ca cele

două capete de cerere să fie modificate așa cum a arătat mai sus, astfel încât,

fiecare dintre moștenitori să-și valorifice drepturile succesorale legitime.

A

solicitat reclamanta a se constata că pârâții au achiesat la capetele de cerere

1,2,3,4,6 ale cererii de chemare în judecată și a se pronunța o hotărâre

parțială cu privire la aceste capete de cerere, precum și respingerea, ca

neîntemeiate, a apărărilor pârâților cu privire la celelalte capete de cerere,

pe care solicită a fi admise, așa cum au fost formulate.

Prin sentința

civilă nr. 1279 din 13 mai 2014, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

1, București

.

Pentru a

pronunța această soluție, Tribunalul a reținut următoarele;

Prin cererea

introductivă, reclamanta P.A.M. a solicitat ieșirea din indiviziune privind

bunurile succesorale râmase de pe urma defunctei sale surori P.I., născută

Păunescu, precum și ieșirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase

de pe urma defunctului sau tată, P.A. - capetele de cerere privind constatarea

calității de moștenitor, stabilirea cotei succesorale precum și toate celelalte

solicitări - inclusiv raportarea liberalităților - de natură a determina în

final componența masei succesorale fiind în mod evident cereri incidentale, în

strânsă legătură cu cererea principala, care este, indubitabil, cererea de

ieșire din indiviziune - aceasta constituind de fapt și finalitatea prezentei

cereri de chemare în judecată.

Sub

acest aspect, instanța competentă material este judecătoria, potrivit

prevederilor art. 94 lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. care

stabilește competența materială absolută a judecătoriei în acest sens; "Judecătoria

judecă (...) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare".

Întrucât norma

nu distinge, aceasta competență aparține judecătoriei și în cazul cererilor de

împărțeală judiciară in materie succesorală. Dispozițiile art. 105 din Legea nr.

134/2010 privind C. proc. civ. referitoare Ia valoarea obiectului cererilor în

materie de moștenire nu pot fi considerate derogatorii de la regula prevăzută

de art. 94 pct. 1 lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

întrucât sunt formulate generic, în timp ce o derogare ar fi trebuit

reglementată explicit în privința cererilor de împărțeala în aceasta materie.

Din

coroborarea normelor în discuție rezultă că sunt supuse criteriului valoric

toate cererile provenind dmtr-o succesiune, cu excepția celor de împărțeală

judiciară, care sunt de competența în prima instanță a judecătoriei, indiferent

de valoarea obiectului cererii.

Astfel,

rezultă că prevederile art. 105 din actul normativ amintit, care stipulează că

în materie de moștenire competența după valoare se determină iară scăderea

sarcinilor moștenirii, au in vedere orice cereri in materie de moștenire,

indiferent de obiect, in condițiile in care norma nu distinge, putând fi

menționate, cu titlu exemplificativ: cererea in anularea unui

testament,

cererea pentru constatarea validității unui testament, cererea in anularea

certificatului de moștenitor, cererea pentru reducțiunea liberalitățiîor

excesive, etc - însă cererea de sistare a indiviziunii succesorale nu intră in

domeniul de aplicare al normei, deoarece nu este supusă criteriului valoric,

fiind de competența judecătoriei, indiferent de valoare.

Cum

alături de capătul de cerere privind partajul sunt formulate și alte cereri, cum

ar fi raportarea liberalităților - în virtutea dispozițiilor art 123 din Legea nr.

134/2010 privind C. proc. civ., instanța competentă să judece cererea de

partaj, este competentă să judece și cererile incidentale.

În cauză,

față de obiectul concret al cererilor formulate, de faptul că toate acestea

converg către stabilirea componenței masei de partaj succesoral și având în

vedere competența materială absolută în materie de împărțeală judiciară - nu

simt aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ.

În ce privește

partajul de bunuri comune, dacă acesta se solicită pe cale accesorie sau

incidentală, competența se stabilește în favoarea instanței care soluționează

cererea principală - situație ce se aplică în speță cu privire la capătul de

cerere privind lichidarea regimului matrimonial ca urmare a decesului surorii

reclamantei, P.I.

Referitor la

competența teritorială, partajul succesoral este de competența instanței de la

ultimul domiciliu al defunctului, potrivit art. 118 din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ.

Cum în cauză,

atât defuncta P.I., cât și defunctul P.A. an avut ultimul domiciliu în sectorul

1 din București - respectiv, P.I., pe str. Ș.B., conform extrasului din

Registrul de deces depus la fila 28 dosar - iar P.A., pe str. D.L., conform

certificatului de deces aflat la fila 27 dosar -rezultă că în speță, competența

teritorială de soluționare a prezentei cauze revine Judecătoriei sectorului 1

București.

Pe de

altă parte, având în vedere competența materială a Judecătoriei sectorului 1

București, în cauză nu poate fi reținută incidența cazului de competență

facultativă prevăzut de dispozițiile art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ. și invocat de reclamanta în alegerea unei instanțe aflate în

circumscripția unei curți de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei

circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea - în

condițiile în care aceasta este încadrată în funcția de grefier la Tribunalul

București, astfel cum rezultă din adeverința din 12 august 2013 emisă de

Tribunalul București, aflată la fila 25 dosar, (chiar dacă potrivit adeverinței

din 2 octombrie 2013 emisă de Ministerul Public rezultă că aceasta își

desfășoară, activitatea în prezent în cadrul D.N.A., unde este detașată pe o

perioadă de un an începând cu 1 octombrie 2013).

Astfel,

în condițiile în care prezenta cauză nu este de competența instanței la care

își desfășoară activitatea reclamanta - care nu este încadrată la Judecătoria

sectorului 1 București - nu se mai justifică derogarea de competență operată în

temeiul art. 127 alin. (1) și (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 14727 din 18 septembrie 2014, Judecătoria sectorului 1,

București, și-a declinat la rândul sau competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Prahova, argumentând că cererea privind partajul judiciar

succesoral este dependentă de soluția data pe alte capete de cerere, precum

stabilirea calității de moștenitor, stabilirea masei succesorale și stabilirea

cotei succesorale.

A mai arătat

că, potrivit art. 99 alin (2) din Legea nr. 1.34/2010 privind C. proc. civ. în

cazul mai multor capete de cerere având aceeași cauză, instanța competentă să

soluționeze se determină țînându-se seama de acea pretenție atrage competența

instanței de grad mai înalt.

În cauză,

stabilirea masei succesorale reprezintă capătul de cerere principal care atrage

competența instanței mai înalte în grad prin raportare la valoarea obiectului

cererii de chemare în judecata, fiind incidente dispozițiile art. 94 alin. (1) lit.

j) care atribuie în sarcina judecătoriei competența în litigiile a căror

valoarea nu depășește 200.000 lei. Valoarea obiectului cererii de chemare în

judecată a fost stabilit provizoriu la suma de 8.398.057,443 lei, urmând ca

instanța competentă material să fie tribunalul.

Chiar și în

ipoteza în care s-ar stabili că ieșirea din indiviziune reprezintă capătul

principal de cerere, prin raportare la criteriul scopului urmărit prin cererea

de chemare în judecată, interpretare care însă contravine dispozițiilor art. 30

alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. competența materială ar

reveni tribunalului pentru următoarele motive:

Art. 94 alin (1) lit. j) din Legea nr.

134/2010 privind C. proc. civ. dă în competența judecătoriei cererile de

împărțeală judiciară, indiferent de valoare. Acest text de lege reia parțial

ideea cuprinsă în art. 2 lit. b) din vechiul C. proc. civ. care conferea în

sarcina judecătoriei competența de a soluționa cererile în materie succesorală

și cele în materie de împărțeală judiciară. Sub acest aspect, legiuitorul a

optat ca în noua reglementare competența judecătoriei să se rezume la cererile

de împărțeală judiciară, exceptându-le pe cele privind succesiunea, intenția

fiind aceea ca toate aceste din urmă litigii să intre în competența de

soluționare a tribunalului (ținând seama de criteriul valoric), conform regulii

generale menționată în art. 95 alin (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. conform căruia tribunalul judecă în prima instanță, toate cererile care nu

sunt date de lege în competența altei instanțe. Urmează ca

cererilor

de împărțeală judiciară succesorală să le fie aplicabile dispozițiile art. 94 alin.

(1) lit. j) care stabilește criteriul valoric în determinarea competenței

materiale a instanței, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 98 din

Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Un aii

argument în favoarea acestei interpretări a fost acela potrivit căruia

dispozițiile art. 105 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. conform

căruia în materie de moștenire competența după valoare se determina fără

scăderea sarcinilor sau datoriilor moștenirii.

În acest

text se face referire la materia moștenirii în legătura strictă cu determinarea

valorii. Prin urmare, cererile de partaj referitoare la o succesiune vor fi de

competența instanței la care se va dezbate succesiunea, în funcție de valoare.

Concluzionând,

a apreciat că judecătoria este competentă să soluționeze cererile privind

împărțeli judiciare simple, împărțelile judiciare privind succesiunea fiind de

competența judecătoriei, sau tribunalului, în funcție de valoarea obiectului

cererii de chemare în judecată.

Cât privește

competența teritorială, prin derogare de la dispozițiile art. 118, instanța a

constatat că, în cauză, este incident articolul 127 alin (1) și (3) conform

căruia daca un grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competența

instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele

judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile

de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța

la care își desfășoară activitatea.

Reclamanta,

având calitatea de grefier la Tribunalul București, urmează ca instanța

competentă să fie stabilită prin raportare la criteriul vecinătății, conform

textelor de mai sus. Prin urmare instanța competentă teritorial va fi

Tribunalul Prahova.

Ivindu-se

conflictul negativ de competență, în raport de dispozițiile art. 133 pct 2 și art.

135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. a fost sesizată Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Asupra

conflictului negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, Înalta

Curte reține că cererea de partaj judiciar succesoral reprezintă modalitatea

prin care se pune capăt stării de indiviziune a comoștenitorilor cu privire ia

bunurile moștenite de către aceștia, în calitatea lor de moștenitori ai

autorului comun.

De

asemenea, dispozițiile alin. (1) ale art. 983 din Legea nr .134/2010 privind C.

proc. civ. prevăd „Dacă părțile nu ajung la o înțelegere sau nu încheie o

tranzacție, potrivit celor arătate la art 982, instanța va stabili bunurile

supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota parte ce se cuvine fiecăruia

și creanțele născute din starea de coproprietate comună pe care coproprietarii

le au unii față de alții. Dacă se împarte o

moștenire,

instanța va mai stabili datoriile transmise prin moștenire, datoriile și

creanțele comoștenitorilor față de defunct, precum și sarcinile

moștenirii."

Reiese, deci,

ca instanța de judecată, învestită cu soluționarea unei cereri de partaj

succesoral în vederea realizării unei cât mai corecte împărțiri, va trebui să

stabilească prioritar bunurile supuse împărțelii, calitatea de moștenitor și

cota parte ce se cuvine fiecăruia, datoriile transmise prin moștenire precum și

datoriile și creanțele comoștenitorilor față de defunct și sarcinile

moștenirii.

Prin cererea

de chemare în judecată, reclamanta P.A.M. a solicitat instanței constatarea

calității sale și a pârâților de moștenitori de pe urma defuncților P.I., născută

P. și P.A., stabilirea cotelor succesorale ce li se cuvin de pe urma acestora,

lichidarea regimului succesoral, identificarea masei succesorală, raportarea

liberalităților făcute de aceștia altor moștenitori, înainte de deces precum și

ieșirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase de pe urma

acestora.

Înalta Curte constată că din modul de

redactare al cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost

precizată, obiectul acțiunii este reprezentat de sistarea stării de indiviziune

succesorală de pe urma defuncților P.I., născută P., și P.A., celelalte

solicitări ale reclamantei privind constatarea calității de moștenitori, a

stabilirii cotelor legale ce li se cuvin, identificarea masei succesorale și

raportul donațiilor, reprezentând chestiuni prealabile și necesare partajului

succesoral.

Privitor la competența materială de

soluționare a cererilor de partaj judiciar, legiuitorul a înțeles să o

reglementeze prin dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ. potrivit cărora;" Judecătoriile judecă i) cererile

de împărțeală judiciară, indiferent de valoare". Rezultă deci, că

judecătoriilor le-a fost atribuită plenitudine de competență în soluționarea

cererilor de împărțeală judiciară, nedîstîngând cu privire la izvorul stării de

indiviziune/coproprietate sau cu privire Sa valoarea bunurilor supuse

împărțelii.

Conform

principiului uhi lex non disiinguît, nec nos distinguere debemus, reiese că

orice cerere de partaj, indiferent de izvorul stării de

coproprietate/indiviziune și de valoarea bunurilor supuse partajului este în

competența materială exclusivă a judecătoriilor.

Împrejurarea că

art. 94 alin. (1) lit. j) din același act normativ stabilește în competența

judecătoriilor soluționarea oricăror altor cereri evaluabile în bani în valoare

de până la 200.000 lei indiferent de calitatea părților, profesioniști sau

neprofesioniști" nu poate conduce ia interpretarea potrivit căreia

legiuitorul a înțeles să limiteze competența materială a judecătoriilor în

soluționarea

cererilor de partaj judiciar la valoarea de 200.000 lei, pentru următoarele

argumente.

În primul

rând, textul art. 94 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. reprezintă, față de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. j) din același act

normativ, un text special. Aceasta întrucât stabilește o competența materială

exclusivă a judecătoriilor pentru o anumită categorie de acțiuni, respectiv în

materia partajului, în timp ce dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. j)

reprezintă o dispoziție generală care are ca scop acoperirea oricăror altor

cereri evaluabile în bani, nereglementată anterior în cuprinsul art. 94.

În al doilea

rând, din interpretarea gramaticală a celor două texte legale amintite, reiese

că dispozițiile art, 94 alin. (1) lit. j) exclud de la aplicare cererile de

împărțeală judiciară, prin folosirea sintagmei "oricare alte cereri

evaluabile în bani".

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se poate reține interpretarea

Judecătoriei sectorului 1 conform căreia cererea de partaj judiciar pendinte

este supusă criteriului valoric prevăzut de art. 94 alin. (1) lit. j) din Legea

nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În considerarea

acestor argumente, Înalta Curte constată că judecătoria este competentă

material în soluționarea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a

fost precizată de reclamanta P.A.M.

În ceea ce

privește competența teritorială, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art.

118 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. : "În materie de

moștenire, până la ieșirea din indiviziune suni de competența exclusiva a

instanței celui din urma domiciliu al defunctului:

1.

Cererile privitoare la validitatea sau

executarea dispozițiilor testamentare;

2.

Cererile privitoare la moștenire și la

sarcinile acesteia, precum și la cele privitoare la pretențiile pe care

moștenitorii le-ar avea unul împotriva altora;

3.

Cererile legatarilor sau ale

creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva

executorului testamentar.

Cererile

formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moșteniri

deschise

succesiv sunt de competența exclusivă a instanței ultimului

domiciliu

al oricăruia dintre defuncți.

Prin cererea

de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței ieșirea din indiviziune

cu privire la defuncții P.I. și P.A.

Conform

înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, atât defuncta P.I., cât și defunctul

P.A. au avut ultimul domiciliu în sectorul 1 din București - respectiv, P.I.,

pe str. Ș.B., conform extrasului din Registrul de deces depus la fila 28 dosar -

iar

P.A., pe str. D.L., conform

certificatului de

deces aflat la fila 27 dosar.

În aplicarea

dispozițiilor legale amintite, competentă teritorial în soluționarea cererii de

ieșire din indtviziune a reclamantei P.A.M. este Judecătoria sectorului 1.

Potrivit

dispozițiilor art. 127 alin. (1) " Dacă un judecător are calitatea de

reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară

activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad

aflate în circumscripția oricăreia dintre instanțele judecătorești de același

grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate eu

curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța Ia care își

desfășoară activitatea. (...) alin. (3). Dispozițiile alin. (1) se aplică în

mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și

grefierilor".

Valența de

normă de necompetențâ absolută a articolului menționat are ca rațiune

exigențele unei proceduri echitabile, astfel că judecarea unei pricini în care

judecătorul, sau după caz grefierul, asistentul judiciar sau procurorul au

calitatea de reclamant, să nu existe niciun element de natură a putea altera

garanțiile de imparțialitate ce trebuie să însoțească orice procedură judiciara

ori de a crea vreo aparență de soluționare părtinitoare a cauzei.

Dispozițiile

art. 127 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. au o dublă

semnificație: pe de o parte, instituie un caz de necompetență teritorială

absolută a instanței la care își destașoarâ activitatea judecătorul, sau după

caz grefierul, asistentul judiciar sau procurorul care are calitatea de

reclamant într-o pricină, iar pe de altă parte prevede o prorogare legală de

competență teritorială în favoarea unei dintre instanțele judecătorești de

același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel

învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care

își desfășoară activitatea judecătorul sau după caz grefierul, asistentul

judiciar sau procurorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o

întrunească la data sesizării instanței. Reclamantul având alegerea între mai

multe instanțe deopotrivă competente, rezultă că norma legală amintită

instituie și o competență teritorială alternativă, ceea ce corespunde și

denumirii marginale a textului; această alegere însă a unei dintre instanțele

competente dintre cele prevăzute de art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ. trebuie exercitată de reclamant la data sesizării instanței.

În cauza

în care s-a ivit conflictul de competență, la data se sesizării instanței, 06

septembrie 2013, reclamanta era încadrata în funcția de grefier la Tribunalul

București, astfel cum rezultă din adeverința din 12 octombrie 2013 emisă de

Tribunalul București. în raport de această situație de fapt, reclamanta s-a adresat

Tribunalului Prahova, ca instanță aflată în

circumscripția

Curții de Apel Prahova învecinată curții de apel în circumscripția căreia se

afla instanța la care își desfășura activitatea.

Ca

atare, reclamanta exercitându-și opțiunea în favoarea Curții de Apel Prahova,

ca instanță învecinată curții de apel în circumscripția căreia își desfășoară

activitatea, și raportat la obiectul principal al cererii de chemare în

judecată care vizează un partaj succesoral în care competentă material este judecătoria,

Înalta Curte constată că Judecătoria Ploiești este competentă teritorial să

soluționeze cererea de chemare în judecată formulată de reclamata P.M.A.

Împrejurarea

că ulterior sesizării instanței, reclamanta a fost detașată începând cu data de

01 octombrie 2013 în cadrul D.N.A., așa cum reiese din adeverința din 2

octombrie 2013, emisă de Ministerul Public nu poate înlătura de la aplicare

dispozițiile art 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Aceasta

întrucât este suficient pentru incidența textului legal amintit ca reclamantul

să. aibă calitatea de grefier, judecător, procuror sau asistent judiciar Ia

momentul sesizării instanței. Nu au nicio relevanță asupra competenței

schimbările intervenite în cursul judecății în legătură cu calitatea de

judecător, grefier, procuror sau asistent judiciar, prin pensionare, demisie,

detașare, delegare, transfer sau mutare disciplinară.

Față de

cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 135 alin. (4) din Legea nr.

134/20 Î0 privind C. proc. civ., stabilește că, în cauză, competența de

soluționare revine Judecătoriei Ploiești, chiar dacă această instanță nu este

niciuna dintre instanțele aflate în conflict, dată fiind incidența în cauză a

normei de necompetență teritorială absolută prevăzută de art. 127 alin. (1) din

Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 decembrie 2014.