ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1111/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1111/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 243 din 28 noiembrie 2013

Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea înaintată de reclamanții F.R.V. și P.I.M.

în contradictoriu cu pârâții SC O.M.V. P.M. SRL București și Municipiul Satu

Mare prin primar, a obligat pârâta SC O.M.V. P.M. SRL București să plătească

reclamanților despăgubiri în sumă de 123.874 euro sau echivalentul în lei la

cursul B.N.R. la data plății reprezentând contravaloarea chiriei medii pentru

terenul folosit de aceasta și a obligat pârâta SC O.M.V. P.M. SRL București să

plătească reclamanților suma de 7.882,9 lei cheltuieli de judecată reprezentând

taxe de timbru și onorariu expert.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 490/2005 pronunțată

de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 1966/2004 rămasă definitivă și irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 105/2006 a Curții de Apel Oradea și respectiv Decizia

civilă nr. 593/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în privința

imobilelor terenuri în suprafață însumată de 257 mp s-a dispus restituirea în

natură, reținându-se că după exproprierea din 1974 și până la data la care

persoanele îndreptățite au formulat notificarea de restituire nu s-au realizat

construcții.

Potrivit aceleiași hotărâri judecătorești s-a

stabilit că edificarea de către SC O.M.V. R.M. SRL în asociere cu autoritatea

locală a unei stații de carburanți pe terenul revendicat nu constituie un

impediment pentru restituire în natură, urmând ca noii proprietari să aibă

posibilitatea de a renegocia clauzele contractului de asociere conform art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 247/2005.

După dobândirea proprietății, reclamanții au

încercat realizarea cu pârâta a unui nou acord corespunzător noii situații

juridice; pârâtei i s-a propus încheierea unui contract privind transferul

proprietății asupra terenului pe care se aflau amplasate diverse echipamente

ale stației de carburanți, oferta reclamanților fiind respinsă de pârâtă ca

inacceptabilă.

În prezentul dosar capetele de cerere

disjunse referitoare la constatarea rezoluțiunii parțiale a contractului de

asociere în participațiune și respectiv lăsarea în deplină proprietate a

terenului în favoarea reclamanților prin ridicarea construcțiilor au fost

respinse având în vedere inexistența unui culpe în îndeplinirea obligației

contractuale a pârâtei SC O.M.V. R.M. SRL pentru plata redevenței.

Prin Decizia nr. 2119/2013 Înalta Curte de

Casație și Justiție, soluționând recursul împotriva soluției privind rezilierea

contractului a reținut că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

reclamanții au dreptul să ceară renegocierea clauzelor contractului în care au

devenit parte ca urmare a subrogării în drepturile deținute anterior de

autoritatea locală; s-a statuat că atâta vreme cât nu intervine neexecutarea

culpabilă a obligațiilor contractuale sancțiunea rezilierii este inaplicabilă.

Prima instanță a reținut că practic, plecând

de la cadrul contractual în care au intervenit prin subrogarea în drepturi, reclamanții

au avut posibilitatea de a redefini prin renegociere toate clauzele

contractului, inclusiv pe aceea de a-l schimba cu unul nou.

Tribunalul a considerat că acesta este

înțelesul normei cuprinsă la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în lege

nefiind reglementat un caz de limitare a dreptului de proprietate reconstituit

în favoarea persoanelor îndreptățite.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâta SC O.M.V. P.M. SRL București solicitând admiterea apelului, schimbarea

în totalitate a sentinței civile nr. 243 din 28 noiembrie 2013 pronunțată de

Tribunalul Satu Mare, ca fiind netemeinică și nelegală.

Înalta Curte de Justiție și Casație a tranșat

în mod irevocabil litigiul prin Decizia civilă nr. 2119 din 11 aprilie 2013

respingând ca nefondat recursul formulat de către reclamanți.

Prin respingerea în mod definitiv și

irevocabil a capetelor de cerere nr. 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată,

potrivit principiului accesorium sequitur principale, capătul 3 de cerere a fost

respins prin analogie.

Înalta Curte de Casație și Justiție a

constatat cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 2119/2013, că O.P.M.

nu i se poate opune neexecutarea culpabilă a clauzelor contractuale pentru a

opera sancțiunea rezilierii; existența dreptului reclamanților de renegociere a

clauzelor contractului de asociere în participațiune în care au devenit parte,

ca urmare se subrogă în drepturile deținute anterior de autoritatea locală în

temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Renegocierea nu înseamnă în mod automat

modificarea contractului, o eventuală modificare putând avea loc doar în cazul

în care se realizează un nou acord de voință între părți ca urmare a

renegocierii.

Reclamanții puteau obține cel mult

remunerația cuvenită unității administrativ-teritoriale în ale cărei drepturi

s-au subrogat, cuantumul despăgubirilor în cuantum de 200 euro/lună solicitate

exced drepturilor conferite prin însăși dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001.

Examinând sentința apelată, raportat la

motivele de apel invocate, instanța a apreciat că apelul este fondat.

În examinarea legalității și temeiniciei

sentinței pronunțate, Curtea a plecat de la calificarea capătului III de cerere

din acțiunea reclamanților, prin raportare la primele două capete de cerere cu

care reclamanții au sesizat instanța de judecată. Iar din modul în care

reclamanții au înțeles să își formuleze acțiunea, se desprinde ideea

caracterului accesoriu al capătului III de cerere față de primele două capete

de cerere.

Or, în ceea ce privește primele două capete

de cerere, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. 88 din 16 octombrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, devenită irevocabilă prin respingerea ca

nefondat a recursului, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 92 din 16

februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în sensul respingerii

primelor două capete de cerere din acțiunea reclamanților, privind rezoluțiunea

parțială a contractului de asociere în participațiune și obligarea pârâtei de

rând 1 la lăsarea în deplină proprietate și folosință a reclamanților a

terenului.

Față de aceste împrejurări, față de

caracterul accesoriu al capătului III de cerere, aceeași soluție a fost dată și

în privința acestuia.

S-a mai reținut că, în condițiile în care

contractul de asociere în participațiune nu a fost reziliat și continuă să își

producă efectele, obligațiile părților sunt cele rezultate din acest contract, neputându-se

pretinde de la pârâta de rând 1, în calitate de parte contractantă în

contractul de asociere decât executarea obligațiilor ce rezultă din acest

contract. Plata unei chirii pentru terenul folosit nu este justificată, câtă

vreme pârâta de rând 1 exercită folosința asupra terenului reclamanților în

baza unui contract care este în vigoare și în baza căruia aceasta este obligată

la decontarea unui profit de 0,55 euro/tonă de carburant vândut, care se cuvine

reclamanților ca participare la profitul asocierii.

În faza de apel, reclamanții intimați au

invocat faptul că nu au primit nicio sumă de bani de la pârâta de rând 1, în

baza contractului de asociere, însă în această situație aceștia puteau să o

acționeze în judecată printr-o acțiune în pretenții derivând din nerespectarea

clauzelor contractuale.

Se mai impune precizarea că, în fața primei

instanțe, reclamanții au invocat împrejurarea că le-ar fi fost predat terenul,

iar stația de carburanți a fost demolată, însă aceste aspecte nu au fost

dovedite, deși au fost acordate mai multe termene de judecată în acest sens.

Prin Decizia nr. 256C din 18 decembrie 2014 a

Curții de Apel Oradea a fost admis apelul și schimbată în totalitate sentința nr.

243 din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în sensul

respingerii acțiunii reclamanților.

Împotriva Deciziei nr. 256/C din 18 decembrie

2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă și de contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții F.R.V. și P.I.M. care

au susținut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.

Subrogându-se în drepturile și

obligațiile U.A.T. Satu-Mare, reclamanții au notificat intimata de rândul 1 în

vederea renegocierilor clauzelor contractuale, însă orice solicitare a fost

respinsă de către aceasta ca fiind inacceptabilă.

Recurenții precizează că s-au adresat

instanței de judecată, solicitând pe calea acțiunii civile constatarea

rezoluțiunii parțiale a contractului de asociere în participațiune,

lăsarea în deplină proprietate, posesie și folosință a terenului prin

ridicarea construcțiilor, obligarea intimatei de rândul I la plata unei chirii

începând cu data introducerii acțiunii în cuantum de 200 euro pe lună

pentru fiecare zi de întârziere până la eliberarea terenului.

Prin Decizia nr. 2119/2013, Înalta Curte de

Casație și Justiție a soluționat recursul împotriva soluției privind

rezilierea parțială a contractului de asociere în participațiune,

respingând acțiunea formulată, în ceea ce privește primele două capete de

cerere, reținând în esență că reclamanții au dreptul de a solicita

renegocierea clauzelor contractuale potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1)

din Legii nr. 10/2001, însă atâta vreme cât nu intervine neexecutarea culpabilă

a obligațiilor contractuale, sancțiunea rezilierii este inaplicabilă.

În ceea ce privește ultimul capăt de cerere, se

precizează că în mod eronat s-a apreciat că acest capăt de cerere vizând plata despăgubirilor

este un capăt accesoriu.

Motivul pentru care s-a procedat la

disjungerea primelor două capete de cerere a fost acela că acestea erau în

stare de judecată, în timp ce pentru al treilea capăt de cerere era necesară administrarea

de probe.

Raportat la acest aspect, se consideră că

instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a dispozițiile art. 165 C.

proc. civ., fiind incidente motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ.

Se mai învederează că, în prezent intimata de

rândul l nu mai folosește terenul din litigiu proprietatea reclamanților,

ridicându-și de acolo instalațiile stației de carburanți, rezultând în mod clar

și evident că aceștia au ales să nu mai dea eficiență contractului de

asociere în participațiune, care și-a pierdut eficiența odată cu eșuarea

negocierilor.

Mai mult, de la data la care reclamanții au

redevenit proprietari ai terenului din litigiu și implicit s-au subrogat

în temeiul legii în locul U.A.T. Municipiul Satu-Mare devenind parte a

contractului de asociere în participațiune, intimata de rândul 1 nu le-a

achitat nici o sumă de bani cu titlu de parte la participarea profitului, deși

acest lucru era reglementat de dispozițiile art. 8.2 din contractul respectiv,unde

se menționează ca în caz de neplata a prețului contractul încetează.

Raportat la aceste aspecte, se consideră că

intimata de rândul 1 a manifestat o atitudine mai mult decât abuzivă, încercând

prin toate mijloacele să se sustragă de la a îi despăgubi pentru folosința

exercitată asupra terenului proprietatea reclamanților.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Se invocă de către recurenții-reclamanți drept

motive de nelegalitate incidența cazurilor de modificare a deciziei recurate

reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se în esență că

instanța de apel ar fi apreciat în mod greșit dispozițiile legale incidente și

că ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății.

Motivele de recurs invocate de recurenții reclamanți

nu sunt fondate. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. - instanța, interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecății

a schimbat natura sau înțelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia - nu

este fondat deoarece Curtea de Apel, în contextul efectuării operațiunii

juridice de interpretare a acestui act juridic, nu a schimbat natura ori

înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Susținerea recurenților-reclamanți (consemnată

în cuprinsul practicalei) privind „schimbarea naturii sumei de bani solicitate

din pretenții pentru lipsa de folosință a terenului în chirie” nu se poate

circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat

de recurenți.

Recurenții reclamanți

au criticat prin motivele de recurs calificarea de către Curtea de Apel a

capătului de cerere disjuns privind obligarea pârâtei la plata unei chirii

pentru terenul în litigiu, ca fiind un capăt de cerere accesoriu capătului de

cerere principal, critică ce nu poate fi primită.

Pentru a fi în prezența unei cereri

accesorii, este necesar ca partea să o formuleze în cadrul aceluiași litigiu cu

cererea principală de a cărui soluționare depinde.

Criteriul de clasificare a cererilor

principale și accesorii este unul procedural și este reprezentat de calea aleasă

de reclamanți pentru formularea cererii.

Acest caracter accesoriu al acestui capăt de

cerere rezultă chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de

reclamanți, prin care aceștia au solicitat constatarea rezoluțiunii parțiale a

contractului de asociere în participațiune, cu consecința obligării pârâtei de

rând 1 la lăsarea în deplină proprietate și posesie reclamanților a suprafeței

de teren de 257 mp și plata unei chirii de 200 euro/lună.

Cum cererile accesorii sunt acele cereri a

căror soluționare depinde de soluția dată capătului de cerere principal, și,

față de caracterul accesoriu al cererii reclamanților privind plata unei chirii

pentru terenul în discuție, în mod just Curtea de Apel a apreciat că aceasta va

avea aceeași soluție ca și celelalte capete de cerere respinse prin Decizia civilă

nr. 88 din 16 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea potrivit principiului

„accesorium sequitur principale”.

Pe de altă parte, Curtea de Apel a

interpretat și aplicat în mod just dispozițiile legale incidente, reținându-se

caracterul nefondat al motivelor de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocate de recurenți.

Deși ei se consideră îndreptățiți la plata contravalorii

sumei solicitate nu poate opera, în speță, răspunderea civilă delictuală a

pârâtei O.M.V. P.M. București.

Raportul dintre răspunderea civilă delictuală

și contractuală este cel de la general la special. Astfel, răspunderea civilă

delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, de vreme ce

categoria largă a împrejurărilor din care se nasc raporturi juridice e aceea a

faptelor juridice în general, în cadrul căreia contractul reprezintă doar o

specie. Răspunderea generată de contract este o răspundere de excepție, astfel

că, odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale

într-o situație dată, dacă respectiva situație atrage răspunderea civilă,

aceasta nu poate fi decât delictuală.

Criteriul după care se stabilește tipul

răspunderii este cel al tipului de ilicit felul obligației încălcate. Astfel,

dacă obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, ce

revine tuturor subiectelor de drept, răspunderea va fi delictuală, iar în

situația existenței unei obligații rezultate dintr-un contract preexistent

aceasta va fi contractuală, inclusiv în cazul restituirii prestațiilor, în

cazul rezoluțiunii, în măsura în care se acceptă că această sancțiune nu

afectează contractul, ci doar obligațiile născute din acesta.

Pentru a opera răspunderea contractuală este

necesară o situație premisă - existența unui contract valabil încheiat, în

cauză, contractul de asociere

în participațiune în care reclamanții au devenit părți

prin efectuarea subrogării legale în drepturile unității administrativ-teritoriale.

Acest contract nu a fost desființat, respingându-se prin Decizia civilă nr. 88

din 16 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea (irevocabilă) capătul de cerere

din acțiunea reclamanților privind rezoluțiunea parțială a contractului de

asociere în participațiune.

S-ar fi putut angaja răspunderea delictuală a

pârâtei în cazul unui contract desființat pentru nulitate sau dacă rezoluțiunea

ar fi afectat existența contractului, caz în care temeiul restituirii ar fi

plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză, situație care nu se verifică

în speța supusă judecății.

Și aceasta deoarece contractul de asociere în

participațiune nu a fost reziliat

și continuă să își producă efectele, părțile

fiind obligate să execute obligațiile asumate prin acest contract.

Pe de altă parte, nu este posibilă cumularea,

combinarea celor două tipuri de răspundere civilă, delictuală și contractuală

și nici utilizarea acțiunii în răspundere civilă delictuală în subsidiar și

ulterior celei în răspundere civilă contractuală, pentru repararea integrală a

pagubei. O asemenea soluție ar permite

violarea legii, permițând titularului

acțiunii în răspundere să ocolească reguli imperative specifice fiecăreia

dintre răspunderi și să alcătuiască un al treilea regim pe care legea nu-l

prevede (lex tertia).

Cum în cauză nu operează răspunderea civilă

delictuală, ci cea contractuală întemeiată pe existența contractului de

asociere în participațiune perfect valabil și care nu a fost desființat,

reclamanții nu pot înlătura aplicarea principiilor răspunderii contractuale

pentru a opta în favoarea altor reguli care le-ar fi mai favorabile, regula

pentru o eventuală neexercitare a obligațiilor contractuale de orice tip fiind

răspunderea contractuală, și nu cea delictuală.

Pe de altă parte, susținerile formulate de

recurenții-reclamanți privind eliberarea terenului de către pârâtă (fără a se

cunoaște data exactă, așa cum au precizat reclamanții), precum și neachitarea

sumei de bani către reclamanți nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind apărări de fapt ce nu pot

conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, se va respinge

recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă

ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții

F.R.V. și P.I.M. împotriva Deciziei nr. 256/C din 18 decembrie 2014 a Curții de

Apel Oradea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24

aprilie 2015.