ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1111/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 243 din 28 noiembrie 2013 Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea înaintată de reclamanții F.R.V. și P.I.M. în contradictoriu cu pârâții SC O.M.V. P.M. SRL București și Municipiul Satu Mare prin primar, a obligat pârâta SC O.M.V. P.M. SRL București să plătească reclamanților despăgubiri în sumă de 123.874 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data plății reprezentând contravaloarea chiriei medii pentru terenul folosit de aceasta și a obligat pârâta SC O.M.V. P.M. SRL București să plătească reclamanților suma de 7.882,9 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru și onorariu expert.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 490/2005 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 1966/2004 rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105/2006 a Curții de Apel Oradea și respectiv Decizia civilă nr. 593/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în privința imobilelor terenuri în suprafață însumată de 257 mp s-a dispus restituirea în natură, reținându-se că după exproprierea din 1974 și până la data la care persoanele îndreptățite au formulat notificarea de restituire nu s-au realizat construcții. Potrivit aceleiași hotărâri judecătorești s-a stabilit că edificarea de către SC O.M.V. R.M. SRL în asociere cu autoritatea locală a unei stații de carburanți pe terenul revendicat nu constituie un impediment pentru restituire în natură, urmând ca noii proprietari să aibă posibilitatea de a renegocia clauzele contractului de asociere conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

După dobândirea proprietății, reclamanții au încercat realizarea cu pârâta a unui nou acord corespunzător noii situații juridice; pârâtei i s-a propus încheierea unui contract privind transferul proprietății asupra terenului pe care se aflau amplasate diverse echipamente ale stației de carburanți, oferta reclamanților fiind respinsă de pârâtă ca inacceptabilă. În prezentul dosar capetele de cerere disjunse referitoare la constatarea rezoluțiunii parțiale a contractului de asociere în participațiune și respectiv lăsarea în deplină proprietate a terenului în favoarea reclamanților prin ridicarea construcțiilor au fost respinse având în vedere inexistența unui culpe în îndeplinirea obligației contractuale a pârâtei SC O.M.V.

R.M. SRL pentru plata redevenței. Prin Decizia nr. 2119/2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul împotriva soluției privind rezilierea contractului a reținut că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reclamanții au dreptul să ceară renegocierea clauzelor contractului în care au devenit parte ca urmare a subrogării în drepturile deținute anterior de autoritatea locală; s-a statuat că atâta vreme cât nu intervine neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale sancțiunea rezilierii este inaplicabilă. Prima instanță a reținut că practic, plecând de la cadrul contractual în care au intervenit prin subrogarea în drepturi, reclamanții au avut posibilitatea de a redefini prin renegociere toate clauzele contractului, inclusiv pe aceea de a-l schimba cu unul nou.

Tribunalul a considerat că acesta este înțelesul normei cuprinsă la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în lege nefiind reglementat un caz de limitare a dreptului de proprietate reconstituit în favoarea persoanelor îndreptățite. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC O.M.V. P.M. SRL București solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței civile nr. 243 din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, ca fiind netemeinică și nelegală. Înalta Curte de Justiție și Casație a tranșat în mod irevocabil litigiul prin Decizia civilă nr. 2119 din 11 aprilie 2013 respingând ca nefondat recursul formulat de către reclamanți. Prin respingerea în mod definitiv și irevocabil a capetelor de cerere nr. 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată, potrivit principiului accesorium sequitur principale, capătul 3 de cerere a fost respins prin analogie.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 2119/2013, că O.P.M. nu i se poate opune neexecutarea culpabilă a clauzelor contractuale pentru a opera sancțiunea rezilierii; existența dreptului reclamanților de renegociere a clauzelor contractului de asociere în participațiune în care au devenit parte, ca urmare se subrogă în drepturile deținute anterior de autoritatea locală în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Renegocierea nu înseamnă în mod automat modificarea contractului, o eventuală modificare putând avea loc doar în cazul în care se realizează un nou acord de voință între părți ca urmare a renegocierii. Reclamanții puteau obține cel mult remunerația cuvenită unității administrativ-teritoriale în ale cărei drepturi s-au subrogat, cuantumul despăgubirilor în cuantum de 200 euro/lună solicitate exced drepturilor conferite prin însăși dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001.

Examinând sentința apelată, raportat la motivele de apel invocate, instanța a apreciat că apelul este fondat. În examinarea legalității și temeiniciei sentinței pronunțate, Curtea a plecat de la calificarea capătului III de cerere din acțiunea reclamanților, prin raportare la primele două capete de cerere cu care reclamanții au sesizat instanța de judecată. Iar din modul în care reclamanții au înțeles să își formuleze acțiunea, se desprinde ideea caracterului accesoriu al capătului III de cerere față de primele două capete de cerere.

Or, în ceea ce privește primele două capete de cerere, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. 88 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, devenită irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 92 din 16 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în sensul respingerii primelor două capete de cerere din acțiunea reclamanților, privind rezoluțiunea parțială a contractului de asociere în participațiune și obligarea pârâtei de rând 1 la lăsarea în deplină proprietate și folosință a reclamanților a terenului. Față de aceste împrejurări, față de caracterul accesoriu al capătului III de cerere, aceeași soluție a fost dată și în privința acestuia.

S-a mai reținut că, în condițiile în care contractul de asociere în participațiune nu a fost reziliat și continuă să își producă efectele, obligațiile părților sunt cele rezultate din acest contract, neputându-se pretinde de la pârâta de rând 1, în calitate de parte contractantă în contractul de asociere decât executarea obligațiilor ce rezultă din acest contract. Plata unei chirii pentru terenul folosit nu este justificată, câtă vreme pârâta de rând 1 exercită folosința asupra terenului reclamanților în baza unui contract care este în vigoare și în baza căruia aceasta este obligată la decontarea unui profit de 0,55 euro/tonă de carburant vândut, care se cuvine reclamanților ca participare la profitul asocierii.

În faza de apel, reclamanții intimați au invocat faptul că nu au primit nicio sumă de bani de la pârâta de rând 1, în baza contractului de asociere, însă în această situație aceștia puteau să o acționeze în judecată printr-o acțiune în pretenții derivând din nerespectarea clauzelor contractuale. Se mai impune precizarea că, în fața primei instanțe, reclamanții au invocat împrejurarea că le-ar fi fost predat terenul, iar stația de carburanți a fost demolată, însă aceste aspecte nu au fost dovedite, deși au fost acordate mai multe termene de judecată în acest sens. Prin Decizia nr. 256C din 18 decembrie 2014 a Curții de Apel Oradea a fost admis apelul și schimbată în totalitate sentința nr. 243 din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Împotriva Deciziei nr. 256/C din 18 decembrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții F.R.V. și P.I.M. care au susținut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate. Subrogându-se în drepturile și obligațiile U.A.T. Satu-Mare, reclamanții au notificat intimata de rândul 1 în vederea renegocierilor clauzelor contractuale, însă orice solicitare a fost respinsă de către aceasta ca fiind inacceptabilă. Recurenții precizează că s-au adresat instanței de judecată, solicitând pe calea acțiunii civile constatarea rezoluțiunii parțiale a contractului de asociere în participațiune, lăsarea în deplină proprietate, posesie și folosință a terenului prin ridicarea construcțiilor, obligarea intimatei de rândul I la plata unei chirii începând cu data introducerii acțiunii în cuantum de 200 euro pe lună pentru fiecare zi de întârziere până la eliberarea terenului.

Prin Decizia nr. 2119/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul împotriva soluției privind rezilierea parțială a contractului de asociere în participațiune, respingând acțiunea formulată, în ceea ce privește primele două capete de cerere, reținând în esență că reclamanții au dreptul de a solicita renegocierea clauzelor contractuale potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legii nr. 10/2001, însă atâta vreme cât nu intervine neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale, sancțiunea rezilierii este inaplicabilă. În ceea ce privește ultimul capăt de cerere, se precizează că în mod eronat s-a apreciat că acest capăt de cerere vizând plata despăgubirilor este un capăt accesoriu.

Motivul pentru care s-a procedat la disjungerea primelor două capete de cerere a fost acela că acestea erau în stare de judecată, în timp ce pentru al treilea capăt de cerere era necesară administrarea de probe. Raportat la acest aspect, se consideră că instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a dispozițiile art. 165 C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Se mai învederează că, în prezent intimata de rândul l nu mai folosește terenul din litigiu proprietatea reclamanților, ridicându-și de acolo instalațiile stației de carburanți, rezultând în mod clar și evident că aceștia au ales să nu mai dea eficiență contractului de asociere în participațiune, care și-a pierdut eficiența odată cu eșuarea negocierilor.

Mai mult, de la data la care reclamanții au redevenit proprietari ai terenului din litigiu și implicit s-au subrogat în temeiul legii în locul U.A.T. Municipiul Satu-Mare devenind parte a contractului de asociere în participațiune, intimata de rândul 1 nu le-a achitat nici o sumă de bani cu titlu de parte la participarea profitului, deși acest lucru era reglementat de dispozițiile art. 8.2 din contractul respectiv,unde se menționează ca în caz de neplata a prețului contractul încetează. Raportat la aceste aspecte, se consideră că intimata de rândul 1 a manifestat o atitudine mai mult decât abuzivă, încercând prin toate mijloacele să se sustragă de la a îi despăgubi pentru folosința exercitată asupra terenului proprietatea reclamanților.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Se invocă de către recurenții-reclamanți drept motive de nelegalitate incidența cazurilor de modificare a deciziei recurate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se în esență că instanța de apel ar fi apreciat în mod greșit dispozițiile legale incidente și că ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății. Motivele de recurs invocate de recurenții reclamanți nu sunt fondate. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

- instanța, interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura sau înțelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia - nu este fondat deoarece Curtea de Apel, în contextul efectuării operațiunii juridice de interpretare a acestui act juridic, nu a schimbat natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Susținerea recurenților-reclamanți (consemnată în cuprinsul practicalei) privind „schimbarea naturii sumei de bani solicitate din pretenții pentru lipsa de folosință a terenului în chirie” nu se poate circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenți. Recurenții reclamanți au criticat prin motivele de recurs calificarea de către Curtea de Apel a capătului de cerere disjuns privind obligarea pârâtei la plata unei chirii pentru terenul în litigiu, ca fiind un capăt de cerere accesoriu capătului de cerere principal, critică ce nu poate fi primită.

Pentru a fi în prezența unei cereri accesorii, este necesar ca partea să o formuleze în cadrul aceluiași litigiu cu cererea principală de a cărui soluționare depinde. Criteriul de clasificare a cererilor principale și accesorii este unul procedural și este reprezentat de calea aleasă de reclamanți pentru formularea cererii. Acest caracter accesoriu al acestui capăt de cerere rezultă chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți, prin care aceștia au solicitat constatarea rezoluțiunii parțiale a contractului de asociere în participațiune, cu consecința obligării pârâtei de rând 1 la lăsarea în deplină proprietate și posesie reclamanților a suprafeței de teren de 257 mp și plata unei chirii de 200 euro/lună.

Cum cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată capătului de cerere principal, și, față de caracterul accesoriu al cererii reclamanților privind plata unei chirii pentru terenul în discuție, în mod just Curtea de Apel a apreciat că aceasta va avea aceeași soluție ca și celelalte capete de cerere respinse prin Decizia civilă nr. 88 din 16 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea potrivit principiului „accesorium sequitur principale”. Pe de altă parte, Curtea de Apel a interpretat și aplicat în mod just dispozițiile legale incidente, reținându-se caracterul nefondat al motivelor de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurenți. Deși ei se consideră îndreptățiți la plata contravalorii sumei solicitate nu poate opera, în speță, răspunderea civilă delictuală a pârâtei O.M.V.

P.M. București. Raportul dintre răspunderea civilă delictuală și contractuală este cel de la general la special. Astfel, răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, de vreme ce categoria largă a împrejurărilor din care se nasc raporturi juridice e aceea a faptelor juridice în general, în cadrul căreia contractul reprezintă doar o specie. Răspunderea generată de contract este o răspundere de excepție, astfel că, odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale într-o situație dată, dacă respectiva situație atrage răspunderea civilă, aceasta nu poate fi decât delictuală. Criteriul după care se stabilește tipul răspunderii este cel al tipului de ilicit felul obligației încălcate.

Astfel, dacă obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, ce revine tuturor subiectelor de drept, răspunderea va fi delictuală, iar în situația existenței unei obligații rezultate dintr-un contract preexistent aceasta va fi contractuală, inclusiv în cazul restituirii prestațiilor, în cazul rezoluțiunii, în măsura în care se acceptă că această sancțiune nu afectează contractul, ci doar obligațiile născute din acesta. Pentru a opera răspunderea contractuală este necesară o situație premisă - existența unui contract valabil încheiat, în cauză, contractul de asociere în participațiune în care reclamanții au devenit părți prin efectuarea subrogării legale în drepturile unității administrativ-teritoriale.

Acest contract nu a fost desființat, respingându-se prin Decizia civilă nr. 88 din 16 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea (irevocabilă) capătul de cerere din acțiunea reclamanților privind rezoluțiunea parțială a contractului de asociere în participațiune. S-ar fi putut angaja răspunderea delictuală a pârâtei în cazul unui contract desființat pentru nulitate sau dacă rezoluțiunea ar fi afectat existența contractului, caz în care temeiul restituirii ar fi plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză, situație care nu se verifică în speța supusă judecății. Și aceasta deoarece contractul de asociere în participațiune nu a fost reziliat și continuă să își producă efectele, părțile fiind obligate să execute obligațiile asumate prin acest contract.

Pe de altă parte, nu este posibilă cumularea, combinarea celor două tipuri de răspundere civilă, delictuală și contractuală și nici utilizarea acțiunii în răspundere civilă delictuală în subsidiar și ulterior celei în răspundere civilă contractuală, pentru repararea integrală a pagubei. O asemenea soluție ar permite violarea legii, permițând titularului acțiunii în răspundere să ocolească reguli imperative specifice fiecăreia dintre răspunderi și să alcătuiască un al treilea regim pe care legea nu-l prevede (lex tertia).

Cum în cauză nu operează răspunderea civilă delictuală, ci cea contractuală întemeiată pe existența contractului de asociere în participațiune perfect valabil și care nu a fost desființat, reclamanții nu pot înlătura aplicarea principiilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care le-ar fi mai favorabile, regula pentru o eventuală neexercitare a obligațiilor contractuale de orice tip fiind răspunderea contractuală, și nu cea delictuală. Pe de altă parte, susținerile formulate de recurenții-reclamanți privind eliberarea terenului de către pârâtă (fără a se cunoaște data exactă, așa cum au precizat reclamanții), precum și neachitarea sumei de bani către reclamanți nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., fiind apărări de fapt ce nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții F.R.V. și P.I.M. împotriva Deciziei nr. 256/C din 18 decembrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 aprilie 2015.