ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1793/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1793/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra contestației

în anulare constată următoarele:

Prin Decizia nr. 848 din 24 martie 2015, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Biserica Ortodoxă Română - Parohia Cămârzana împotriva Deciziei

nr. 168 din 20 noiembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Instanța supremă a

constatat că în susținerea recursului, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ., însă criticile formulate se circumscriu motivelor prevăzute de

art. 304 pct. 5, fiind analizate din această perspectivă, întrucât s-a susținut

nerespectarea dispozițiilor art. 315 din cod și de art. 304 pct. 9.

S-a constatat că prin

decizia anterioară de recurs s-au reținut următoarele considerente care se

impuneau la rejudecarea cauzei, în lumina art. 315 C. proc. civ., cum a reținut

și instanța de apel:

- prezenta acțiune în

justiție este ulterioară și subsecventă celei de rectificare de carte funciară

prin care, constatându-se nevalabilitatea titlului de proprietate al recurentei

- pârâte, constituit în baza Decretului - Lege nr. 177/1948, s-a dispus radierea

înscrierii de sub B3 din C.F. Cămârzana privind dreptul de proprietate al

Bisericii Ortodoxe Române, cu privire la nr. top. x (cel din urmă nr. top.

reprezentând biserica și terenul aferent acesteia de 414 mp), cu consecința

transcrierii dreptului de proprietate al intimatei - reclamante din C.F. x în

C.F. (Decizia civilă nr. 720/A/2004 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 537/R/2006 a Curții de Apel Oradea).

- din perspectiva O.U.G.

nr. 94/2000, Decizia civilă nr. 720/A/2004 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 537R/2006 pronunțată de aceeași instanță are

semnificația stabilirii calității de proprietar a reclamantei și, implicit, a

preluării abuzive, chiar fără titlu în termenii hotărârii

- în ce privește

lăcașul de cult (nr. top. 914), respingerea excepției inadmisibilității

invocată de pârâtă, prin referire la art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, este

intrată în puterea lucrului judecat (prin neatacarea cu apel a soluției

instanței de fond de către pârâtă), astfel că, admisibilitatea acțiunii în

revendicarea lăcașului de cult potrivit dreptului comun reprezintă o chestiune

ce nu mai poate fi dezbătută, date fiind efectele puterii lucrului judecat.

Față de dispozițiile art.

17 alin. (2) și 4 și art. 32 alin. (2) din Decretul - lege nr. 115/1938,

intimata - reclamantă, fiind proprietar tabular anterior formulării acțiunii de

față, potrivit extrasului de C.F. x Cămârzana, din perspectiva dreptului comun,

în mod legal, instanțele fondului au dispus lăsarea acestui imobil în deplină

proprietate și posesie Bisericii Române Unită Greco - Catolică Cămârzana, dat

fiind efectul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate cu

privire la radierea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române -

Parohia Cămârzana, înscris în anul 1948.

- pentru celelalte

imobile, altele decât lăcașele de cult - excepția inadmisibilității acțiunii nu

a fost analizată de către instanțe prin prisma dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000

și s-au dat îndrumări instanței de trimitere ca, în rejudecare, după casare, să

analizeze excepția din perspectiva acestui act normativ pentru imobilele

înscrise în C.F. x nr. top. y, precum și, parțial, pentru nr. top. z (S1 în

suprafață de 134 mp și S2 în suprafață de 7.257 mp), sens în care se vor

administra probe pertinente, concludente și utile în vederea stabilirii

categoriei de folosință a imobilelor menționate pentru a se determina dacă

acestea se încadrează în domeniul de aplicare al ordonanței de urgență.

Cu respectarea

îndrumărilor și dezlegărilor date prin decizia de casare asupra problemelor de

drept deduse judecății, instanța de apel a reținut, în limitele de rejudecare,

că imobilele înscrise în C.F. x (fostă C.F. xx Cămârzana) nr. top y, precum și

S1 în suprafață de 134 mp și S2 în suprafață de 7.257 mp din nr. top. x nu se

află în prezent în proprietatea statului sau a unei persoane din cele enumerate

în art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, lipsind una din condițiile expres prevăzute

de actul normativ cu caracter special.

În aceste condiții,

curtea de apel a constatat că excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei

de revendicare a imobilelor înscrise în C.F. x nr. top. y, precum și S1 în

suprafață de 134 mp și S2 în suprafață de 7.257 mp din nr. top. x nu este

întemeiată.

De asemenea, Curtea

de Apel Timișoara a constatat că situația nr. top x (lăcaș de cult) a fost

dezlegată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în

sensul că respingerea excepției inadmisibilității de către prima instanță nu a

fost atacată de către pârâtă și soluția a intrat în puterea lucrului judecat) -

confirmându-se și soluția pe fond cu privire la acesta.

Având în vedere cele

ce preced, s-a reținut că în rejudecare, instanța de apel a respectat dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. și, contrar susținerilor recurentei - pârâte, a analizat

incidența prevederilor legii speciale și a soluționat cauza cu respectarea

tuturor statuărilor și indicațiilor Înaltei Curți.

Criticile recurentei -

pârâte privind înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra

imobilelor în litigiu și nerespectarea prevederilor legilor speciale sub acest

aspect, deși formal se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

s-a constatat că nu pot face obiect de analiză în prezenta acțiune în justiție,

deoarece s-ar încălca efectele puterii de lucru judecat ale hotărârilor

judecătorești pronunțate în cererea de rectificare de carte funciară și

dezlegările instanței de recurs ce s-a pronunțat anterior în cauză.

Cu privire la jurisprudența

Înaltei Curți invocată de către pârâtă în susținerea criticilor din recurs (Deciziile

nr. 4315/2007 și nr. 534/2011), s-a reținut că nu are relevanță în pricina de

față, întrucât în cauză instanța de apel era ținută de dezlegările instanței de

recurs - cu aplicarea art. 315 C. proc. civ. -, iar situațiile premisă din

acele cauze (petitele, obiectul acțiunii, situația de fapt stabilită) sunt

diferite de cea dedusă judecății în acest litigiu.

Decizia nr. 1112/2013

a Curții de Apel Timișoara, invocată de recurentă în favoarea înscrierii

dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu se referă la alte

imobile decât cele ce fac obiectul prezentei judecăți (nr. cadastrale

diferite), iar în privința dreptului de proprietate s-a reținut că se impun

dezlegările date prin decizia anterioară de recurs.

Nici Decizia nr. 1352/2008

a Curții Constituționale, invocată de recurentă, nu a fost constatată ca având

înrâurire în cauză, întrucât vizează texte legale inaplicabile în pricina de

față.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare Biserica Ortodoxă Română - Parohia

Cămârzana.

A arătat că instanța,

în mod nelegal, a respins cererea contestatoarei pentru lipsă de apărare și

cererea formulată de apărătorul acesteia de amânare pentru imposibilitate de

prezentare, încălcând astfel dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. A apreciat astfel

că, deși s-a amânat pronunțarea cauzei, nu a avut parte de un proces echitabil,

în condițiile în care recurenta a fost practic lipsită de apărare în fața

instanței de judecată.

În continuare, pornind

de la dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., contestatoarea

a arătat că prin recurs a criticat decizia pronunțată în apel prin aceea că nu

s-a avut în vedere decizia de casare a Înaltei Curți nr. 2552/2013. A precizat astfel

că prin respectiva decizie s-a apreciat că trebuie analizată excepția

inadmisibilității cererii în revendicare din perspectiva Ordonanței de urgență

a Guvernului nr. 94/2000, stabilindu-se ca obligații în sarcina instanței,

identificarea tuturor circumstanțelor de fapt relevante, în scopul „stabilirii

categoriei de folosință a imobilelor pentru a se determina dacă acestea se

încadrează în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 94/2000 (art. 1 alin. (1) și

3)”.

A considerat însă că

prin decizia atacată, instanța de recurs nu a exprimat un punct de vedere

motivat referitor la concursul dintre legea specială și dreptul comun și,

implicit, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii din

perspectiva O.U.G. nr. 94/2000, ci a prezentat doar punctul de vedere exprimat

de curtea de apel, fără a analiza motivul de recurs.

În opinia

contestatoarei, prin Decizia de casare nr. 2552/2013, instanța s-a pronunțat cu

privire la aplicabilitatea în speță a O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că a

dispus să se administreze de către curtea de apel probe în vederea stabilirii

categoriei de folosință a imobilelor revendicate.

Or, deși în mod

formal, în apel, după casare, au fost administrate probele stabilite de Înalta

Curte, pe fond, respectivele probatorii nu au fost valorificate de instanțele

de apel și recurs în sensul indicat prin decizia de casare, respectiv

aplicabilitatea O.U.G. nr. 94/2000 și inadmisibilitatea cererii în revendicare

pe dreptul comun cel puțin în ceea ce privește celelalte imobile, altele decât

lăcașele de cult.

A mai arătat că

Biserica Ortodoxă Română - Parohia Cămârzana a avut înscris dreptul de

proprietate asupra imobilelor în litigiu în CF x încă din anul 1949, în temeiul

art. 37 din Decretul nr. 177/1948, având în vedere că peste 75% din locuitorii

de confesiune Greco - Catolică din localitatea Cămârzana au trecut la cultul

ortodox. A menționat, totodată, că și în prezent comunitatea ortodoxă este net

superioară numeric celei Greco - Catolice, situația paradoxală la care s-ar

ajunge fiind aceea că Biserica Greco - Catolică ar deține două lăcașe de cult

în localitatea Cămârzana, deși este în minoritate numerică evidentă față de

membrii cultului ortodox, aceștia fiind în situația de a nu avea niciun lăcaș

de cult.

Analizând contestația

în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în considerarea

argumentelor ce succed.

Art.

318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., temei de drept pe care este

întemeiată cererea, reglementează contestația în anulare specială care poate fi

promovată împotriva hotărârilor instanțelor de recurs când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În

concret, contestatoarea susține că prin decizia atacată, instanța de recurs nu

a exprimat un punct de vedere motivat cu privire la concursul dintre legea

specială și dreptul comun și, implicit, asupra excepției inadmisibilității

acțiunii din perspectiva O.U.G. nr. 94/2000, nerăspunzând astfel motivului de

recurs prin care s-a criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul faptului

că nu a fost avută în vedere decizia de casare a Înaltei Curți nr. 2552/2013.

Se

observă însă că prin decizia a cărei anulare se solicită, instanța, răspunzând

motivelor de recurs referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ., a constatat că au fost respectate îndrumările și dezlegările date

prin decizia de casare problemelor deduse judecății, contrar susținerilor

recurentei - pârâte fiind analizată de către curtea de apel incidența

prevederilor legii speciale.

Ca atare,

nu pot fi primite susținerile contestatoarei referitoare la neanalizarea

respectivului motiv de recurs, atâta vreme cât instanța de recurs a constatat

că instanța de apel a respectat, în rejudecare, dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., soluționând cauza cu respectarea tuturor statuărilor și indicațiilor

Înaltei Curți.

Se

constată, în acest context, că în realitate, ceea ce constituie obiectul criticii

rezidă în nemulțumirea contestatoarei în raport de modul de soluționare al

litigiului, respectiv aplicabilitatea O.U.G. nr. 94/2000 și inadmisibilitatea

cererii în revendicare pe dreptul comun.

Contestația în

anulare nu implică însă reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor,

aceasta, de altfel, nefiind permis nici în recurs, în raport de motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Se reține deci că

pentru a învesti instanța cu calea extraordinară de atac a contestației în

anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezelor

prevăzute de aceste texte de lege.

Or, criticile

referitoare la nevalorificarea probelor administrate, în sensul stabilirii aplicabilității

în speță a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 nu constituie motive ale

contestației în anulare, așa cum este reglementată această cale extraordinară

de atac prin dispozițiile Codului de procedură civilă.

O altă critică a

deciziei atacate o constituie respingerea cererii de amânare a judecării cauzei

pentru lipsă de apărare, motiv care, la solicitarea Înaltei Curți, a fost

încadrat, în ședința publică din 23 septembrie 2015, de către apărătorul

contestatoarei, în textul de lege referitor la eroare.

Se observă însă că

textul cuprins la art. 318 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere erorile

materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural, săvârșite involuntar cu

ocazia judecății

și

nu greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor

dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural.

Or, în speță,

criticile formulate vizează pretins greșita soluționare a unei cereri pentru

lipsă de apărare, neîncadrându-se, ca atare, în textul menționat care

reglementează posibilitatea atacării hotărârii pronunțate de o instanță de

recurs atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale

.

Totodată, se constată

că această critică nu poate fi subsumată niciunui alt motiv prevăzut de art. 317

C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta

Curte reține că demersul judiciar este nefondat, sens în care, contestația în

anulare urmează a fi respinsă, ca atare.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea intimatei,

formulată prin întâmpinare și concluzii și justificată cu înscrisurile depuse

la dosar (filele 10 și 38), se va admite cererea și va fi obligată contestatoarea

la plata către Biserica Greco - Catolică Cămârzana a cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3.500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de Biserica Ortodoxă Română - Parohia

Cămârzana împotriva Deciziei nr. 848 din 24 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe

contestatoare la 3500 lei cheltuieli de judecată către intimata Biserica Greco -

Catolică Cămârzana.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2015.