ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4691/2014

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 4969 din 12 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefundat, recursul declarat de B.M. împotriva sentinței civile nr. 1961 din 20 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentință prin care Curtea de Apel București a respins excepția de nelegalitate a deciziei medicale nr. 259 din 04 noiembrie 2009 emisă de Direcția Medicală din cadrul M.A.I., ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât prima instanță a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, judecătorul fondului prezentând în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia că decizia atacată este legală. Instanța de control judiciar a constatat că argumentele dezvoltate în cererea de recurs au reluat, în esență, criticile de nelegalitate expuse de reclamantul-recurent în cererea de chemare în judecată, iar instanța de fond s-a pronunțat în mod corect cu privire la toate aceste aspecte, reținând în mod corect că nu se pot identifica motive de nelegalitate și/sau netemeinicie ale deciziei medicale atacate.

Verificând considerentele sentinței atacate, instanța de control judiciar a constatat că judecătorul fondului a explicat în mod convingător rațiunile pentru care a înlăturat criticile reclamantului legate de modalitatea concretă în care psihologul din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Călărași a înțeles să-l evalueze din punct de vedere psihologic, câtă vreme, așa cum s-a arătat, stabilirea diagnosticului s-a făcut pe baza foilor de observație clinică întocmite cu ocazia internării reclamantului la secțiile de psihiatrie a două spitale, reclamantul fiind examinat clinic direct de către medici specialiști psihiatri.

Cât privește critica recurentului referitoare la suspendarea deciziei medicale atacate, instanța de recurs a apreciat că aceasta este neîntemeiată, câtă vreme motivele invocate în susținerea cazului bine justificat sunt aceleași cu cele invocate prin cererea de anulare, acestea fiind deja analizate, astfel că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Instanța de recurs a reținut că nu poate fi primită critica recurentului privind admisibilitatea excepției de nelegalitate, astfel că instanța de fond în mod judicios a apreciat că aceasta este inadmisibilă, atâta vreme cât „actul administrativ cu privire la care se invocă excepția de nelegalitate trebuie în mod necesar să fie un alt act decât actul administrativ a cărui anulare se solicită pe calea acțiunii directe în contencios administrativ, dar de a cărui legalitate este necesar să se constate soluționarea litigiului pe fond”.

În acest sens, s-a reținut că reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a Deciziei Medicale nr. 259 din 04 noiembrie 2009, așa cum reiese din cererea sa aflată la fila 30 dosar de fond, volumul 2, respectiv a aceluiași act administrativ a cărui anulare se solicită, iar nu a certificatului medical 2135 din 22 octombrie 2009. Instanța de control judiciar a apreciat că sunt fără relevanță susținerile recurentului privind încălcarea dreptului său la apărare prin invocarea de către instanța de fond a Deciziei nr. 181 din 16 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în motivarea hotărârii, reținând că instanța de fond nu avea obligația de a-i comunica această decizie, fiind suficientă redarea citatului din decizia sus menționată prin care s-a stabilit că actul administrativ cu privire la care se invocă excepția de nelegalitate trebuie în mod necesar să fie un alt act decât actul administrativ a cărui anulare se solicită.

Instanța de recurs a mai reținut că împrejurarea că reclamantul nu a fost de acord cu raportul de expertiză psihiatrică este nerelevantă, câtă vreme obiecțiunile formulate la raport au fost înregistrate la dosar, iar în practicaua sentinței de fond s-a consemnat solicitarea reclamantului în sensul că înscrisurile intitulate obiecțiuni să fie apreciate ca și apărări pe fondul cauzei. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant B.M., invocând dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul solicită, în esență, o reanalizare a probelor administrate în cauză (rapoarte de expertiză medico-legală psihiatrică, documente de serviciu, avize, foi de observație, dovezi medicale extrajudiciare), arătând că în mod greșit instanța de recurs nu a reținut că excepția de nelegalitate a unui act administrativ, atunci când se invocă de către una din părțile din proces, dacă are legătură cu fondul cauzei, se unește cu fondul cauzei pentru a se asigura o judecată totală și unitară. Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol,: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ., prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. Astfel, motivele invocate de către contestator în susținerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența C.E.D.O. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”.

De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza M. vs. România, 26105 din 03 Hotărârea din 29 iulie 2008). Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de B.M. împotriva deciziei nr. 4969 din 12 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2014.