ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 987/2015

Anularea grilelor de salarizare începând cu data de 01 ianuarie 2007 până la încetarea raporturilor de muncă cu pârâta, care au stat la baza stabilirii salariului tarifar pentru perioada susmenționată, grile prin care se stabilesc drepturi salariale cu nerespectarea prevederilor Contractului Colectiv de Muncă și a valorii salariului minim brut pe economie;

Obligarea pârâtei, la plata diferențelor salariale dintre drepturile acordate potrivit statelor de plată și drepturile cuvenite, calculate potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de unitate în raport de salariul minim pe economie, clasele și coeficienții de ierarhizare prevăzuți în anexele și actele adiționale la acest contract, aplicabile pe fiecare perioadă în parte, cu toate sporurile aferente, acordate în sume nete, începând cu data de 01 ianuarie 2007 până la încetarea raporturilor de muncă cu pârâta;

Anularea documentelor prin care s-au stabilit sumele fixe și salariile compensatorii pentru reclamanții care s-au înscris în schema de plecări voluntare din cursul anului 2009;

Obligarea pârâtei la plata diferențelor pentru salariile compensatorii și suma fixă dintre drepturile acordate potrivit schemei de plecări voluntare și drepturile cuvenite, calculate potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de unitate în raport de salariul minim pe economie, clasele și coeficienții de ierarhizare prevăzuți în anexele și actele adiționale la acest contract, aplicabile pe fiecare perioadă în parte, cu toate sporurile aferente, drepturi salariale ce solicităm a fi acordate în sume nete.

Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din 13 martie 2013, instanța a dispus disjungerea cererii formulate inițial în prezenta cauză, pentru o mai bună și ușoară administrare a cauzei dispunându-se formarea a câte un dosar separat pentru fiecare reclamant în parte, astfel încât, în prezenta cauză a rămas în calitate de reclamant M.N. Prin Sentința civilă nr. 562/ C din 24 aprilie 2013, Tribunalul Neamț, a admis excepția tardivității asupra capătului de cerere privind nulitatea grilelor de salarizare, iar față de celelalte capete de cerere a fost respinsă acțiunea ca fiind prescrisă. Prin Decizia nr. 1603 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, a fost casată sentința în parte, în sensul respingerii excepției prescripției cu privire la capătul de cerere privind plățile compensatorii, acest capăt de cerere fiind trimis spre rejudecare către Tribunalul Neamț. Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, sub numărul 1636/103/2013* din 03 decembrie 2013, reclamant fiind numitul M.N. Prin Sentința civilă nr. 669/C/2014 pronunțată în acest dosar s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul Miron Neculai în contradictoriu cu pârâta SC A.T.P.R. SA și a fost obligată pârâta la plata sumei nete de 9.528 lei reprezentând diferență dintre salariile compensatorii cuvenite și salariile compensatorii efectiv plătite. A mai fost obligată pârâta și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a fost salariat al societății pârâte cu contract individual de muncă, modificat prin acte adiționale (astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar), încadrat pe post de muncitor calificat, 3B, cu clasa de salarizare 11 care are corespondent coeficientul de ierarhizare 180, până când i-au încetat raporturile de muncă cu angajatorul, în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii. În ceea ce privește sistemul de salarizare, s-a constatat că, prin Anexa nr. 1 la C.C.M., acesta a fost stabilit pe de o parte pe 3 rețele de salarizare, aplicabile personalului funcție de meseria specifică exercitată și care sunt dezvoltate în Anexa nr. 2 la C.C.M., iar pe de altă parte, pe niveluri, grade de competență și clase de salarizare, astfel cum sunt acestea dezvoltate la art. 3 - 5 din Anexa nr. 1 la C.C.M. pe anii 2004 - 2008. Din combinarea acestor elemente au rezultat coeficienții de ierarhizare corespunzători fiecărei clase de salarizare în care angajatorul era obligat să încadreze fiecare salariat în parte, coeficienți ale căror valori sunt cuprinse între 100% și 300%, nivelul acestora (al coeficienților) fiind prevăzut în tabelul din Anexa 1 la C.C.M. pe anii 2004 - 2008. Totodată, în alin. (2) al art. 5 din anexa mai sus menționată, angajatorul a prevăzut expres că: „coeficientul de ierarhizare 100% reprezintă salariul tarifar minim”, iar la art. 6 s-a stabilit nivelul salariului minim de bază ca fiind de 3.500.000 lei vechi, începând cu 01 septembrie 2004, pentru ca în anul 2009 acesta să fie de 600 de lei, conform H.G. nr. 1051 din 10 septembrie 2008. Coroborând dispozițiile din CCM la nivel de unitate și din actele adiționale ulterioare, cu prevederile legale referitoare la salariul minim brut pe țară garantat în plată, în conformitate cu art. 164 C. muncii republicat, precum și cu prevederile C.C.M. la nivel național sau de ramură, a rezultat că în perioada 01 iunie 2006 - 31 iulie 2010, au avut loc schimbări ale salariului minim pe unitate de 385 lei începând cu 01 iunie 2006, 424 începând cu 01 septembrie 2.006,440 lei începând cu 01 ianuarie 2.007,500 lei începând cu 01 ianuarie 2008 (a se vedea H.G. nr. 1507/2007), 540 lei începând cu 01 octombrie 2008 (a se vedea H.G. 1507/2007) și 600 lei începând cu 01 ianuarie 2009 (a se vedea H.G. nr. 1051/2008). În atare condiții, având în vedere dispozițiile art. 5 alin. (2) din Anexa 1 la C.C.M. unitate pe perioada 2004-2008, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale, s-a constatat că pârâtei îi revenea obligația de corelare a coeficientului de ierarhizare 100% ce reprezenta salariul tarifar minim pe țară, ale căror valori s-au modificat în intervalul 01 iunie 2006-21 februarie 2012, în modul mai sus arătat. Astfel, s-a reținut că, dacă pârâta SC A.M.T.P.R. SA, și-ar fi respectat obligația legală de a corela salariul de bază la nivel de unitate prevăzut la art. 5 al actului adițional nr. 2 din 03 noiembrie 2006 la C.C.M., unitate 2004 - 2008 respectiv, la art. 4 al actului adițional nr. 3 din 11 decembrie 2007 la C.C.M. unitatea 2004-2008, cu valoarea salariului de bază minim brut garantat în plata la nivel național prevăzut în C.C.M. național 2007-2010, H.G. nr. 1507/2007 și H.G. nr. 1051/2008 atunci valoarea salariului tarifar al salariaților ar fi fost corectă. Prin urmare, solicitarea de acordare a diferenței de drepturi bănești cuvenită cu titlu de salarii compensatorii prin schema de plecări voluntare, și cele efectiv acordate, s-a considerat întemeiată, raportat și la art. 94 din C.C.M./ 2004-2008 al SC A.M.R. SA, în forma reglementată prin art. 1 din Actul adițional nr. 3 din 11 decembrie 2007. Reclamantul a solicitat retragerea voluntară din activitate în conformitate cu prevederile art. 55 lit. b) C. muncii, urmând să beneficieze de plățile compensatorii oferite de angajator prin Schema de plecări voluntare. Potrivit acestui document SC A.M.T.P.R. SA, s-a obligat să acorde plăți compensatorii în raport cu vechimea în muncă a salariatului și cu costurile salariale ale companiei, la care se adaugă pentru un anumit număr de luni, ultimul salariu brut individual realizat în luna anterioară plecării din care se vor scădea contribuțiile individuale datorate. Deoarece aceste plăți compensatorii sunt în directă legătură cu venitul brut individual și, în consecință, cu salariul de bază al reclamantului din luna anterioară încetării raporturilor de muncă, pârâta a fost obligată la plata în valoare netă a diferențelor bănești în funcție de valorile corecte ale salariului de bază ce se cuveneau reclamantului, astfel cum au fost calculate prin raportul de expertiză judiciară tehnică contabilă, iar în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâta, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 800 lei, cheltuieli ce sunt reprezentate de onorariul apărătorului ales, la care se adaugă cheltuielile cu expertiza tehnică efectuată în cauză, respectiv onorariu expert, potrivit înscrisurilor depuse la dosar. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, iar prin decizia nr. 821 din 22 octombrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, s-a admis recursul promovat de pârâtă, și, s-a modificat sentința civilă nr. 669 din 21 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Neamț, în Dosarul nr. 1636/103/2013*, în sensul că s-a respins acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamant, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că prin admiterea acțiunii formulate de reclamant, tribunalul a pronunțat o hotărâre ce a fost argumentată exclusiv pe modul de determinare a salariului de bază pentru reclamant, considerând, în consecință, că se impune, acordarea diferenței de salarii compensatorii. Această analiză, chiar și în cazul în care ar fi corectă din punct de vedere juridic și susținută contractual, s-a apreciat ca fiind străină pretenției dedusă judecății, întrucât privește exclusiv modul de stabilire a salariului de bază, capăt de cerere cu care nu mai era investită instanța și care fusese respins irevocabil prin sentința civilă nr. 562 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Neamț; prin urmare, extinderea verificării la aceste aspecte nu mai putea fi efectuată decât cu încălcarea autorității de lucru judecat. La data de 21 noiembrie 2014 pe rolul Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a fost înregistrată cererea de revizuire formulată de reclamantul M.N. prin care a solicitat revizuirea Deciziei nr. 821 din 22 octombrie 2014, a Curții de Apel Bacău în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ. În raport de aceste dispoziții legale, s-a arătat că această decizie este contrară Deciziei nr. 1603 din 13 noiembrie 2013, pronunțată de aceeași instanță în primul ciclu procesual, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat. Prin cererea de revizuire, revizuentul a solicitat și suspendarea executării silite a deciziei revizuite, fără a motiva în fapt sau în drept acest capăt de cerere. Prin Decizia nr. 12 din 14 ianuarie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, s-a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a I a civilă. La termenul de judecată din data de 2 aprilie 2015, instanța a invocat și din oficiu inadmisibilitatea cererii de revizuire, în raport de faptul că se invocă, ca motiv de retractare, contrarietatea a două hotărâri judecătorești pronunțate în același litigiu, dar în cicluri procesuale diferite. Înalta Curte reține caracterul inadmisibil al cererii de revizuire având în vedere următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”. Această dispoziție legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează. Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Astfel, acest motiv de revizuire sancționează încălcarea principiului puterii lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, făcând astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri, întrucât fiecare dintre părți se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din această situație nu se poate realiza decât prin revizuirea și, concomitent, anularea ultimei hotărâri. Rezultă din aceeași dispoziție procesuală menționată mai sus, că una din condițiile esențiale, necesară pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este ca hotărârile așa-zis potrivnice să fie pronunțate în dosare diferite. În cauza dedusă judecății, se constată că hotărârile judecătorești care se afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunțate, însă, în dosare diferite, ci în cadrul aceluiași dosar, fiind vorba doar de cicluri procesuale diferite. În cadrul aceluiași proces, nu se poate ajunge la hotărâri potrivnice, întrucât, chiar dacă, în diferite faze sau cicluri procesuale, soluțiile pot fi diferite de cele anterioare, în final o singură hotărâre pune capăt judecății. În consecință, față de cele arătate, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de reclamantul M.N. Cererea de suspendare a executării silite a deciziei revizuite, va fi respinsă, ca rămasă fără obiect, întrucât, la acest termen de judecată, instanța a reținut în pronunțare cauza având ca obiect cererea de revizuire formulată de revizuentul M.N. împotriva Deciziei nr. 821 din 22 octombrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. În aceste condiții, nemaifiind întrunite condițiile generale de admisibilitate privind existența unei cereri principale de revizuire, pendinte pe rolul instanței și caracterul urgent al măsuri, Înalta Curte, constată ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite formulată de revizuent și în consecință o va respinge ca atare.