ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 389/2014

Decizia nr. 389/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. Ialomița, solicitând anularea Deciziei nr. 266 din 09 iulie 2012 a B. Ialomița; anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. F/IL/1144 din 06 septembrie 2011 a B. Ialomița - C. Slobozia, a Raportului de inspecție fiscala nr. F/IL/700 din 06 septembrie 2011, a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/IL/1145 din 06 septembrie 2011 și a procesului verbal din 05 septembrie 2011; precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că a deținut calitatea de asociat unic și administrator al SC D. SRL înregistrata la Oficiul Registrului Comerțului din 2004, iar prin contestația formulata și înregistrata la B. Ialomița a solicitat anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. F/IL/1144 din 06 septembrie 2011 a B. Ialomița - C. Slobozia, a Raportului de inspecție fiscala nr. F/IL/700 din 06 septembrie 2011, a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/IL/1145 din 06 septembrie 2011 și a procesului-verbal din 05 septembrie 2011, acte administrative fiscale încheiate urmare a controlului efectuat cu privire la această societate.

Prin sentința civilă nr. 2091 din 20 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta B. Ialomița ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Ialomița, a anulat în parte Decizia nr. 266 din 09 iulie 2012, în ceea ce privește contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. F/IL/1144 din 06 septembrie 2011 emisă în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. F/IL/1145 din 06 septembrie 2011, și a obligat pârâtul să soluționeze contestația. Totodată a menținut Decizia nr. 266 din 09 iulie 2012 în ceea ce privește contestația formulată împotriva procesului-verbal din 05 septembrie 2012 și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, pârâta B. Ialomița, în prezent E. Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, verificând data la care a fost formulat recursul, constată că acesta a fost declarat peste termenul prevăzut de art. 301 C, proc. civ. și de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Potrivit art. 301 C. proc. civ. „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii” iar conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „hotărârea prin care s-a soluționat acțiunea în contencios poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă fără putință de tăgadă că sentința atacată a fost comunicată la data de 19 iulie 2013, iar recursul a fost înregistrat la data de 14 august 2013, depășindu-se, așadar, termenul legal de 15 zile prevăzut de textele legale sus citate.

Conform dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.: „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai sus de voința ei”.

Cum în cauză, recurenta nu a pretins și nu a dovedit că a fost împiedicată în exercitarea în termen a căii de atac printr-o împrejurare mei presus de voința ei, se va constata că recursul este tardiv formulat și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca atare.

În ceea ce privește cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-reclamant A., Înalta Curte, în raport de munca depusă de avocat cu ocazia reprezentării părții și formulării apărărilor în fața instanței de recurs, va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducând onorariul de avocat și obligând recurenta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 lei, către intimatul-reclamant A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B. Ialomița, în prezent E. Ploiești, împotriva sentinței civile nr. 2091 din 20 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei către intimatul-reclamant A., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2014.