ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1359/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1359/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

în judecată

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.C. SRL a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., Direcția Generală de Coordonare Inspecție

Fiscală și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, pronunțarea unei

hotărâri judecătorești prin care să dispună, în principal, anularea deciziei

din 20 iunie 2012 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor, constatarea nulității absolute a raportului de inspecție

fiscală din 10 mai 2011 emis de Direcția Generală de Coordonare Inspecție

Fiscală, constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 12 mai 2011

emisă de Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală, iar, în subsidiar,

anularea actelor administrative menționate și obligarea pârâtelor la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 93 din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată

de reclamanta SC S.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., Direcția Generală

de Coordonare Inspecție Fiscală și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin procesul-verbal de

control din 27 decembrie 2004 emis de A.N.A.F. și D.G.F.P. Ilfov a fost stabilită

în sarcina societății reclamante obligația de plată a unui impozit pe profit în

cuantum de 1.936.565 RON și TVA aferentă în cuantum de 1.471.789 RON, obligații

fiscale stabilite exclusiv ca urmare a tranzacției constând în vânzarea unui teren

în suprafață de 137.359 mp, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 18 februarie 2004.

În baza acestui

proces-verbal, a fost emisă decizia de impunere din 27 decembrie 2004, menținută

prin decizia de soluționare a contestației din 6 august 2007 emisă de Direcția Generală

de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F.

Reclamanta a contestat

această decizie, iar Curtea de Apel Ploiești a dispus, prin sentința nr. 59/2008,

admiterea contestației, anularea deciziei din 6 august 2007 și a procesului-verbal

din 27 decembrie 2004, anularea în parte a deciziei de impunere din 27

decembrie 2004, cu privire la impozitul pe profit în cuantum de 1.936.565 RON. Totodată,

a fost menținută obligația de plată a TVA în cuantum de 1.471.789 RON, hotărâre

ce a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1471/2009 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Ulterior emiterii celor

două acte administrative fiscale precizate, urmare a sesizării din 10 mai 2005 a

Gărzii Financiare, Comisariatul General, Direcția Antifraudă Fiscală din cadrul

A.N.A.F. a procedat, prin organele proprii de control, la verificarea aspectelor

sesizate, prin efectuarea unei inspecții fiscale generale la reclamantă, inspecție

începută efectiv în data de 15 februarie 2006 și finalizată prin raportul de inspecție

fiscală din 10 mai 2011.

În baza acestuia, s-a

emis decizia de impunere din 2011, prin care, în esență, s-a stabilit în sarcina

reclamantei obligația de plată a unui impozit pe profit suplimentar de 1.379.290

RON și 4.705 RON majorări de întârziere aferente, precum și TVA de 17.636 RON, cu

114.204 RON majorări de întârziere aferente.

Susținerile reclamantei

privind durata excesiv de mare a inspecției fiscale (peste 5 ani) sunt întemeiate,

însă această împrejurare poate fi explicată și de cercetările penale efectuate în

legătură cu situația de fapt constatată de organele fiscale. În plus, nu există

vreo dispoziție legală care să stabilească vreo sancțiune expresă în cazul nerespectării

termenului recomandat pentru efectuarea inspecției fiscale.

Referitor la puterea de

lucru judecat dedusă din sentința nr. 59/2008 a Curții de Apel Ploiești, rămasă

irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1471/2009, acest

aspect trebuie examinat concomitent cu prevederile art. 105 alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003, invocate de reclamantă, ca fiind nerespectate.

Legiuitorul a explicitat

în cadrul Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 (pct. 102.4), aprobate

prin H.G. nr. 1050/2004, noțiunea de „date suplimentare” cuprinsă în art. 105

alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, iar în cauză este incidentă situația ultimă prevăzută

de pct. 102.4 din Norme, respectiv „solicitări ale organelor de urmărire penală

sau ale altor organe ori instituții îndreptățite potrivit legii”.

Cum inspecția fiscală

generală a fost demarată ca urmare a solicitării Gărzii Financiare, Comisariatul

General din 10 mai 2005, înregistrată la A.N.A.F. din 2009, sub aspectul analizat

reverificarea a fost legal efectuată.

Sentința nr. 59/2008 a

Curții de Apel Ploiești poate avea autoritate de lucru judecată doar în condițiile

în care împrejurările de fapt și de drept avute în vedere cu ocazia reverificării,

deci cele cuprinse în cadrul raportului de inspecție fiscală contestat, sunt aceleași

cu cele constatate în cadrul primei inspecții fiscale, respectiv în cadrul raportului

de inspecție fiscală din 2004.

Altfel spus, puterea lucrului

judecat a sentinței nr. 59/2008 a Curții de Apel Ploiești se întinde exclusiv asupra

aspectelor de fapt și de drept care au făcut obiectul judecății și care au fost

analizate de către aceasta.

În acest sens, se constată

că în cadrul primei inspecții fiscale s-a reținut, în esență, faptul că reclamanta

nu a emis factură fiscală pentru vânzarea terenului de 137.359 mp către SC P.D.

SRL, astfel că organele fiscale au calculat impozit pe profit și TVA aferente valorii

încasate, obligații fiscale pentru care s-a emis decizia de impunere din 27

decembrie 2004.

Ca urmare, sentința

nr. 59/2008 a Curții de Apel Ploiești poate avea autoritate de lucru judecat doar

asupra obligațiilor fiscale precizate.

Or, prin raportul de inspecție

fiscală și decizia de impunere contestate în prezenta cauză, organele fiscale au

stabilit alte obligații fiscale, respectiv impozit pe profit rezultat din calificarea

unor cheltuieli efectuate de către reclamantă ca fiind nedeductibile (respectiv,

plăți externe pentru servicii de consultanță, precum și cheltuieli cu chiria, energia

electrică și apa), astfel că este evident că nu există identitate de cauză, ca situație

de fapt calificată juridic, între prezenta cerere și cea soluționată prin sentința

nr. 59/2008 și nici de obiect (actele administrativ-fiscale a căror anulare se solicită

fiind diferite), motiv pentru care nu se poate reține autoritatea de lucru judecat

invocată de reclamantă.

Din probele administrate

în cauză rezultă că sunt corecte susținerile pârâtei privind faptul că reclamanta

nu a dovedit niciun moment nelegalitatea constatărilor cu privire la nedeductibilitatea

cheltuielilor în baza cărora s-a stabilit impozitul pe profit și TVA reținute în

sarcina sa decizia de impunere din 2011.

Expertul desemnat în cauză

nu a făcut vreo analiză detaliată a acestor cheltuieli și nu a arătat în vreun fel

că ele ar fi deductibile și de ce anume, ci s-a mărginit să reia concluziile privind

sentința nr. 59/2008 și pierderea fiscală, amintite anterior, fără măcar să observe

că pierderea fiscală reținută este inferioară ca valoare cheltuielilor apreciate

ca fiind nedeductibile de către organele fiscale, astfel că ipoteza sa, privind

nedatorarea impozitului pe profit nu poate fi avută în vedere.

În concluzie, prima instanță

a apreciat că nu s-a făcut dovada contrară constatărilor organelor fiscale și a

dispus respingerea contestației reclamantei, ca neîntemeiată.

în cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 93 din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs,

în termen legal, reclamanta SC S.C. SRL, susținând că este nelegală și netemeinică,

pentru următoarele motive:

Hotărârea primei instanțe

nu cuprinde motivele pentru care anumite aspecte de nulitate ale actului administrativ

atacat invocate de reclamantă au fost înlăturate de instanță, impunându-se modificarea

hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deși reclamanta

a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. de

către organul administrativ fiscal, care era obligat să nu mai emită decizie de

impunere, instanța nu a analizat în niciun fel această apărare.

De asemenea, în analiza

autorității de lucru judecat, instanța pornește de la premise greșite care atrag

o motivare eronată.

Astfel, instanța susține

că nu exista autoritate de lucru judecat, întrucât nu exista identitate de obiect

și cauză între primul act administrativ și cel de-al doilea, însă autoritatea de

lucru judecat trebuie analizată prin raportare la obiectul și cauza Dosarului

nr. 1616/42/2007 și nu prin raportare exclusiv la procesul-verbal din 27

decembrie 2004.

Deși prin procesul-verbal

din 27 decembrie 2004 s-a stabilit un impozit pe profit aferent tranzacției imobiliare

realizate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004,

acest impozit a avut caracterul unui impozit pe profit suplimentar, astfel că, pentru

a stabili dacă societatea reclamantă datora un astfel de impozit suplimentar pentru

anul 2004, trebuia stabilit și analizat impozitul pe profit aferent perioadei fiscale

respective (2004).

Pentru acest motiv, instanța

investită cu judecarea cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. 1616/42/2007 a

analizat anul fiscal 2004 sub toate aspectele, impozitul pe profit fiind verificat

atât pentru tranzacția de teren, cât și prin prisma tuturor veniturilor realizate

și a cheltuielilor efectuate, analizându-se caracterul deductibil/nedeductibil al

acestora din urmă.

Dovada în acest sens este

făcută de expertizele efectuate în acea cauză, de motivarea soluțiilor pronunțate,

prin care se reține, raportându-se la toate documentele fiscale anului 2004, că

societatea nu datora impozit pe profit.

Invocând ca și temei al

reverificării o sesizare a Gărzii Financiare ce a stat la baza plângerii penale,

este evident că aceasta nu prezintă și nu reprezintă „elemente noi” față de documentele

avute în vedere cu ocazia judecării Dosarului nr. 1616/42/2007, astfel cum condiționează

legiuitorul posibilitatea verificării.

De altfel, nici organul

de control fiscal, nici organul de soluționare a contestației administrative și

nici instanța de fond nu indică, în concret, elementele noi ce impuneau reverificarea

anului 2004.

Pentru a decide asupra

autorității de lucru judecat, instanța de fond trebuia să verifice în ce măsură

constatările, obligațiile fiscale, documentele pentru cheltuielile considerate deductibile/nedeductibile

de organele fiscale în raportul de inspecție fiscală și decizia din 2011 au fost

verificate/analizate de instanță cu ocazia judecării Dosarului nr. 1616/42/2007.

Toate analizele, întregul

control judiciar s-au efectuat ulterior verificărilor efectuate de organul fiscal

în scopul emiterii deciziei din 2011, astfel că, prin sentința nr. 59/2008, irevocabilă

prin respingerea recursului, impozitul pe profit aferent anului 2004 a intrat în

puterea lucrului judecat.

Nici nu poate fi primită

o altă apărare, atâta vreme cât o altă soluție ar conduce la existența a două hotărâri

judecătorești contradictorii referitoare la aceleași obligații fiscale, impozitul

pe profit aferent anului 2004.

Nelegalitatea constatărilor

organelor fiscale cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor a fost, de asemenea,

criticată de reclamantă, pe de o parte, prin invocarea concluziilor expertizelor

din Dosarul nr. 1616/42/2007, iar pe de altă parte, arătând că toate aceste cheltuieli

sunt justificate cu documente contabile întocmite conform dispozițiilor legale în

materie și solicitând instanței efectuarea unei expertize contabile.

Expertul desemnat să efectueze

expertiza în prezenta cauză a reținut aceeași pierdere fiscală pentru anul 2004,

arătând că societatea reclamantă „a înregistrat o pierdere fiscală cumulată pe întreg

anul 2004 și pentru acest motiv ea nu datorează impozit pe profit la bugetul general

consolidat al statului la 31 decembrie 2004”.

Expertul a avut în vedere

la întocmirea raportului toate aspectele reținute în actele atacate și susținerile

părților, concluzionând în sensul deductibilității cheltuielilor aflate în divergență.

De altfel, acesta a arătat care sunt cheltuielile care, în opinia sa, sunt considerate

ca fiind nedeductibile.

Concluziile expertizei

sunt neechivoce, iar prima instanță a ales, în mod nejustificat, să ignore aceste

concluzii.

Judecătorul fondului,

dacă ar fi apreciat că expertul în cauză „nu a făcut o analiză detaliată a acestor

cheltuieli” avea posibilitatea, în temeiul dispozițiilor art. 212 C. proc. civ.,

să dispună refacerea sau completarea raportului. Judecătorul fondului înlătură însă

concluziile expertului, fără a-i cere lămuriri, chiar în condițiile în care nici

pârâta Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală nu formulase obiecțiuni

față de acest raport.

În concluzie, pentru motivele

arătate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot

a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată,

și anulării actelor administrative fiscale contestate.

de intimata A.N.A.F.

Intimata a formulat concluzii

scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței

recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată,

prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat,

în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Argumente de fapt și de

drept relevante

Litigiul dedus judecății

are ca obiect exercitarea controlului de legalitate cu privire la:

(i) Decizia din 20

iunie 2012 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

(ii) Decizia de impunere

din 12 mai 2011 emisă de Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală;

(iii) Raportul de inspecție

fiscală din 10 mai 2011 emis de Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală.

1.1. Asupra motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții

legale, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine

de natura pricinii”.

Ipoteza la care face referire

recurenta are în vedere motivarea insuficientă, în sensul că prima instanță nu a

analizat anumite aspecte de nulitate privind actul administrativ atacat, respectiv

cele ce vizează incidența în cauză a dispozițiilor art. 105 alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată.

Susținerile recurentei

nu se confirmă însă, întrucât analiza considerentelor hotărârii atacate evidențiază

faptul că prima instanță a examinat aspectele privitoare la aplicabilitatea

art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, odată cu cercetarea motivului de nelegalitate

ce vizează puterea de lucru judecat dedusă din sentința civilă nr. 59/2008 pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești.

Prin urmare, motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

1.2. Asupra motivului

de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții

legale, nelegalitatea hotărârii atacate poate consta, după caz, în lipsa de temei

legal, în încălcarea legii sau în aplicarea greșită a acesteia.

Susținerile recurentei

în această privință sunt întemeiate, întrucât soluția primei instanțe, în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, se bazează pe interpretarea

și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Astfel, reclamanta a invocat,

cu precădere, puterea de lucru judecat, raportat la procesul-verbal din 27

decembrie 2004 emis de A.N.A.F., D.G.F.P. Ilfov, sentința civilă nr. 59 din 28

februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 1616/42/2007,

rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1471 din 17 martie 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, precum și la inexistența unor date suplimentare care

să justifice legal măsura reverificării perioadei 1 ianuarie- 31 decembrie 2004,

sub aspectul impozitului pe profit.

Prin procesul-verbal

din 27 decembrie 2004 emis de A.N.A.F., D.G.F.P. Ilfov s-au stabilit în sarcina

societății reclamante obligații fiscale constând în: 14.717.894.628 ROL cu titlu

de TVA, 19.365.650.827 ROL cu titlu de impozit pe profit. Aceste obligații fiscale

au fost stabilite pe baza analizei operațiunii de vânzare-cumpărare a terenului

în suprafață de 137.359 mp situat în comuna A.R., județul Prahova, conform contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004, constatările organului

fiscal fiind în sensul că, la data emiterii actului de control, societatea reclamantă

nu emisese factură fiscală către SC P.D. SRL pentru încasarea prețului vânzării

terenului.

Procesul-verbal din

27 decembrie 2004, decizia de impunere din 27 decembrie 2004 emisă în baza acestuia

și decizia din 6 august 2007 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare

a Contestațiilor au fost supuse controlului de legalitate pe calea contenciosului

administrativ.

În acest sens, a fost

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. 1616/42/2007 sentința civilă

nr. 59 din 28 februarie 2008, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1471 din 17

martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă

nr. 59 din 28 februarie 2008, instanța a statuat, cu putere de lucru judecat, faptul

că: „Întrucât la sfârșitul anului 2004 SC S.C. SRL a înregistrat pierdere fiscală

cumulată pe întreg anul 2004, nu datorează impozit pe profit la bugetul consolidat

al statului la data de 31 decembrie 2004”.

Constatările instanței

s-au fundamentat pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expert

N.M. și au fost validate de instanța de control judiciar, prin decizia civilă

nr. 1471 din 17 martie 2009.

Procedura reverificării

perioadei 1 ianuarie-31 decembrie 2004, în cadrul inspecției fiscale ce a vizat

perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2005, a fost inițiată în baza dispozițiilor

art. 103 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și pct. 102.4 din

H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G.

nr. 92/2003, în forma aplicabilă la data începerii inspecției fiscale, avându-se

în vedere sesizarea din 10 mai 2005 emisă de Garda Financiară, Comisariatul General.

Dispozițiile legale invocate

drept temei al operațiunii de reverificare a perioadei 1 ianuarie-31 decembrie 2004

au fost interpretate eronat atât de organul fiscal, cât și de prima instanță, care

a validat în integralitate constatările și concluziile cuprinse în actele administrative

fiscale contestate în cauză.

Astfel, din interpretarea

normelor legale evidențiate rezultă fără echivoc necesitatea fundamentării deciziei

de reverificare a unei anumite perioade supuse impozitării pe existența unor date

suplimentare sau erori de calcul care pot rezulta, printre altele, din solicitări

ale organelor de urmărire penală sau ale altor organe ori instituții îndreptățite

potrivit legii.

Așadar, existența unei

solicitări/sesizări a unui organ ori instituții îndreptățite potrivit legii este

necesară, dar nu și suficientă pentru demararea procedurii de verificare, în lipsa

identificării unor date suplimentare sau a unor erori de calcul de natură să influențeze

rezultatele inspecției fiscale anterioare.

Or, în prezenta cauză,

nici autoritatea pârâtă și nici prima instanță nu au evidențiat care sunt aceste

date suplimentare sau erori de calcul, ci s-au limitat să invoce drept temei legal

pentru operațiunea de reverificare sesizarea din 10 mai 2005 a Gărzii Financiare,

Comisariatul General, dispozițiile art. 103 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 și

pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004, pe care însă le-au interpretat și aplicat eronat

în cauză.

În condițiile în care

elementele furnizate instanței de control judiciar nu evidențiază întrunirea cerințelor

legale pentru inițierea procedurii de reverificare a perioadei 1 ianuarie-31

decembrie 2004, este întemeiat motivul de nelegalitate invocat de recurentă privitor

la încălcarea principiului puterii de lucru judecat, în privința impozitului pe

profit aferent anului 2004, cu ocazia emiterii actelor administrative fiscale contestate

în cauză.

Dacă în manifestarea sa

de excepție procesuală (care corespunde unui efect extinctiv, de natură să oprească

o a doua judecată), autoritatea de lucru de judecat presupune tripla identitate

de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ. (obiect,părți, cauză), atunci când autoritatea

de lucru judecat acționează sub forma prezumției, mijloc de probă, demonstrând modalitatea

în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre

părți, ea se impune într-un al doilea proces, fără posibilitatea de a se statua

diferit.

Această reglementare a

autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de

ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor

judecătorești.

Este ceea ce, în mod corect,

susține recurenta-reclamantă atunci când afirmă că, prin emiterea unui nou raport

de inspecție fiscală și a unei noi decizii de impunere, prin care se stabilește

în sarcina acesteia obligația de plată a sumei de 1.446.559 RON cu titlu de impozit

pe profit suplimentar pentru anul 2004 și majorări de întârziere aferente, organul

fiscal tinde să lipsească de efectele lucrului judecat sentința civilă nr. 59

din 28 februarie 2008, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat că pe întreg anul

2004, societatea a înregistrat pierdere fiscală, astfel că nu datorează impozit

pe profit.

Împrejurarea că în al

doilea proces sunt calificate de organul fiscal ca fiind nedeductibile anumite cheltuieli

efectuate de reclamantă pentru realizarea obiectivelor stabilite prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2004, tranzacție analizată și

în cadrul inspecției fiscale anterioare, nu deschide, contrar aprecierii primei

instanțe, calea unui nou proces.

În realitate, autoritățile

pârâte nu pretind o altă cauză juridică, ci formulează apărări noi, toate circumscrise

obligației fiscale reprezentând impozitul pe profit aferent anului 2004, ceea ce

nu este permis însă, după ce litigiul a fost tranșat irevocabil.

În privința obligației

fiscale suplimentare reprezentând TVA în valoare de 17.636 RON și majorări aferente

în valoare de 114.204 RON stabilite în sarcina reclamantei prin actele administrative

fiscale contestate în prezenta cauză, din conținutul acestora rezultă că această

obligație suplimentară derivă din constatările și concluziile referitoare la impozitul

pe profit aferent anului 2004. Cum în privința acestora s-a reținut nelegalitatea

pentru incidența principiului puterii lucrului judecat, nelegalitatea operează și

în ceea ce privește obligația subsecventă legată de TVA și accesoriile aferente.

Un argument suplimentar

în sensul nelegalității hotărârii primei instanțe este reprezentat de concluziile

raportului de expertiză efectuat în cauză de consultantul fiscal G.C.C., din care

rezultă cu claritate faptul că:

(i) în anii supuși inspecției

fiscale (2004, 2005) societatea reclamantă a înregistrat pierdere fiscală;

(ii) pentru perioada 1

ianuarie 2004-31 decembrie 2005 societatea nu are obligații fiscale către bugetul

general consolidat, respectiv impozit pe profit și TVA;

(iii) expertizele efectuate

în Dosarul nr. 1616/42/2007 al Curții de Apel Ploiești, în care a fost pronunțată

sentința civilă nr. 59 din 28 februarie 2008, au analizat inclusiv perioada 1

ianuarie 2004-31 decembrie 2004, din perspectiva impozitului pe profit și TVA.

Intimatele-pârâte nu au

formulat obiecțiuni la acest raport de expertiză, deși instanța a dispus comunicarea

acestuia și acordarea unui termen de judecată pentru a fi formulate eventuale obiecțiuni.

De asemenea, instanța

nu a recurs la prerogativa conferită de art. 212 alin. (1) C. proc. civ., de a dispune

întregirea expertizei sau o nouă expertiză, dacă lucrarea prezentată de expert nu

era concludentă pentru elucidarea aspectelor în litigiu.

În aceste circumstanțe,

Înalta Curte constată întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., astfel că hotărârea primei instanțe se impune a fi modificată

în tot, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și anulării actelor administrative

fiscale contestate.

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

art. 312 alin. (1)-alin. (3) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune

admiterea recursului declarat de reclamantă, modificarea sentinței civile nr.

93 din 28 martie 2013, în sensul admiterii acțiunii reclamantei, anulării deciziei

din 2012, raportului de inspecție fiscală din 2011, deciziei de impunere din 12

mai 2011 și exonerării reclamantei de plata sumelor stabilite prin aceste acte administrativ

fiscale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta SC S.C. SRL împotriva sentinței civile nr. 93 din 28 martie 2013 a

Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință, anulează

decizia din 20 iunie 2012 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor, raportul de inspecție fiscală din 10 mai 2011, precum și decizia

de impunere din 12 mai 2011.

Exonerează reclamanta

de plata sumelor stabilite în sarcina acesteia prin actele administrativ-fiscale

anulate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2014.