ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1925/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1925/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursurilor de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.
Circumstanțele cauzei.
1.
Obiectul acțiunii și procedura derulată de prima instanță
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ
și fiscal, reclamanta SC O.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Prahova
– A.F.P.C.M. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună
anularea deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P.
Prahova, suspendarea acesteia, precum și a tuturor actelor emise în baza ei, până
la soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal.
În
întâmpinarea formulată în cauză, pârâta D.G.F.P. Prahova a solicitat
respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
La
data de 17 februarie 2012, reclamanta a formulat cerere completatoare la
acțiunea introductivă de instanță prin care a solicitat și
anularea deciziei nr. 27 din 10 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.,
precum și obligarea acestei autorități fiscale să emită decizia prin
care să soluționeze pe fond contestația pe care a formulat-o
împotriva deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011. Totodată,
reclamanta a cerut introducerea în cauză în calitate de pârâtă a A.N.A.F.,
cerere ce a fost încuviințată de instanță.
În
întâmpinarea depusă la dosar, pârâta A.N.A.F. a invocat excepția lipsei
calității procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect anularea
deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Prahova.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca
neîntemeiată.
Prin
încheierea de ședință din data de 21 februarie 2012, Curtea de Apel
Ploiești a luat act de faptul că, prin decizia nr. 422 din 27 ianuarie 2012,
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3126 din 8
aprilie 2011 emisă de D.G.F.P. Prahova până la soluționarea în primă instanță a
acțiunii în anulare și, pe cale de consecință, a constatat că cererea de
suspendare formulată în cadrul acestui dosar a rămas fără obiect.
La
termenul de judecată din data de 06 martie 2012, Curtea de apel a încuviințat
părților probele cu expertiză contabilă și cu înscrisuri.
2.
Hotărârea Curții de Apel
Curtea
de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.
293 din 18 septembrie 2012, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC
O.I. SRL, astfel acum a fost completată, a anulat în parte decizia nr. 27 din 10
ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. și decizia de impunere nr. 3126 din 28
aprilie 2011, respectiv punctul 2 din dispozitivul deciziei emisă de A.N.A.F,
referitor la suma totală de 306.510 lei, a constatat faptul că reclamanta
datorează numai suma de 188.345,48 lei, compusă din: 61079,0 lei – TVA;
31891,08 lei - majorări TVA; 59920,0 lei - impozit pe profit și 35455 lei -
penalități la impozitul pe profit și a menținut restul dispozițiilor deciziilor
atacate.
Pentru
a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta
a formulat contestație administrativă împotriva deciziei de impunere nr. 3126
din 28 aprilie 2011, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 3126 din
28 aprilie 2011 încheiat de către organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P.
Prahova, în cadrul căreia a solicitat anularea acesteia și exonerarea sa
de la plata sumei totale de 3.875.188 lei, reprezentând: 1.387.072 lei - taxă
pe valoarea adăugată; 897.970 lei - majorări de întârziere aferente taxei pe
valoarea adăugată; 967.040 lei - impozit pe profit; 623.106 lei - majorări de
întârziere aferente impozitului pe profit.
Prin
Decizia nr. 27 din 10 ianuarie 2012, A.N.A.F. – D.G.S.C. a dispus:
1.
Suspendarea soluționării contestației formulată de reclamantă împotriva
deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 pentru suma totală de
3.568.678 lei, reprezentând: taxa pe valoarea adăugată în sumă de 1.289.031
iei; accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 804.881 lei;
impozit pe profit în sumă de 893.716 lei; accesorii aferente impozitului pe profit
în sumă de 581.050 lei.
-
Reluarea procedurii administrative la încetarea cu caracter definitiv a
motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii, conform celor
reținute în prezenta decizie.
-
Transmiterea dosarului cauzei organelor de inspecție fiscală, urmând ca la
încetarea motivului care a determinat suspendarea să fie înaintat organului
competent, conform legii, pentru soluționarea cauzei în funcție de soluția
adoptată pe latură penală.
2.
Respingerea, ca nemotivată, a contestației formulată de reclamantă împotriva
deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 referitoare la suma totală de
306.510 lei, reprezentând: taxa pe valoarea adăugată în sumă de 98.041 lei; accesorii
aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 93.089 lei; impozit pe profit în
sumă de 73.324 lei; accesorii aferente impozitului pe profit în sumă de 42.056
lei.
În
motivarea deciziei, emitentul a reținut faptul că organul de soluționare a
contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci
când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept
cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei
constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată
în procedură administrativă.
În
opinia sa, hotărâtoare în emiterea unei decizii de soluționare a contestației
sunt cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condițiile
în care, în speță, există suspiciuni de evaziune fiscală.
O
soluție contrară ar putea conduce la contrarietate între hotărârea penală
și cea civilă, cu toate consecințele ce ar decurge dintr-o asemenea situație.
În
ceea ce privește suma totală de 306.510 lei, emitentul deciziei a arătat faptul
că nu se poate investi cu soluționarea pe fond a contestației, în condițiile în
care aceasta nu este motivată în fapt și drept și nici nu este
probată.
Prima
instanță a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 214 C. proc. fisc.,
în condițiile în care, între stabilirea obligațiilor bugetare prin decizia
de impunere și caracterul infracțional al faptelor săvârșite ce au
determinat stabilirea diferențelor de obligații bugetare contestate, există o
strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale
administrativă.
În
concret, este vorba despre faptul că organele de inspecție fiscală au
suspiciuni cu privire la realitatea tranzacțiilor efectuate de reclamantă,
în perioada 01 ianuarie 2008 - 30 iunie 2010, cu următoarele societăți: SC
B.C.D. SRL; SC R.I. SRL; SC M.B. SRL; SC C.D.S.T.O. SRL; SC M.B.T. SRL; SC S.B.C.
SRL; SC K.C. SRL; SC C.C. SRL; SC B.P.I. SRL; SC C.D.S.I.T. SRL; SC M. SRL; SC J.
SRL
Curtea
de apel a evidențiat faptul că organele fiscale nu au putut stabili
realitatea bunurilor/serviciilor consemnate în documentele emise de către
societățile mai sus menționate, acestea din urmă neîndeplinind calitatea de
document justificativ, în sensul art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991.
În consecință, cheltuielile aflate în discuție au fost considerate
nedeductibile fiscal, motiv pentru care nu s-a acordat nici dreptul de deducere
a TVA-ului.
Mai
mult, instanța a arătat că soluția dată de D.G.S.C. este în concordanță cu
practica judiciară a Secției de Contencios Administrativ si Fiscal a Înaltei
Curți de Casație si Justiție în această materie.
De
asemenea, prima instanță a făcut referire și la decizia nr. 449/2004
pronunțată de Curtea Constituțională.
Curtea
de apel a considerat că din suma de totală de 306.510 lei, nominalizată în
decizia de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Prahova
– A.F.P.C.M., reclamanta datorează doar suma de 18.345,48 lei, conform
concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză.
3.
Recursul declarat de reclamanta SC O.I. SRL
În
recursul său, reclamanta a solicitat:
-
în principal,
modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul anulării deciziei de
impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Prahova și
a deciziei nr. 27 din 10 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., în ceea ce
privește factura nr. 576 din 09 iunie 2008 emisă de SC D.M.T. SRL,
reprezentând c/val. prestări servicii, conform contractului încheiat, în sumă
de 174.592 lei; anulării deciziei nr. 27 din 10 ianuarie 2012 și în
privința măsurii de suspendare a soluționării contestației
administrative și obligării pârâtei A.N.A.F. – D.G.S.C. să analizeze pe
fond contestația;
-
în subsidiar, casarea
hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași
instanță pentru analizarea legalității debitului în cuantum de
3.586.676 lei
În
primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., recurenta a arătat faptul că prima instanță a încălcat prevederile art. 261
alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească atacată nu cuprinde
motivele pe care se sprijină.
În
concret, recurenta a susținut că judecătorul fondului a analizat doar
legalitatea sumei de 306.510 lei și a preluat în considerentele hotărârii
numai concluziile expertului contabil, fără a face referire la întregul
probatoriu administrat în cauză, dar și la susținerile părților.
În
cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ., partea a susținut faptul că sentința contestată dată cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În
dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă
următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească
atacată:
1.
Instanța
a aplicat greșit prevederilor art. 214 C. proc. fisc. și a apreciat eronat
probele existente la dosar
În
opinia recurentei, înainte de a considera ca fiind corectă măsura de suspendare
a soluționării contestației administrative dispusă de A.N.A.F.,
judecătorul fondului ar fi trebuit să analizeze, pe de o parte,
susținerile făcute de societate în cadrul recursului administrativ, iar pe
de altă parte, materialul probator prezentat.
În
mult decât atât, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere și
motivarea deciziei nr. 422 din 27 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, în dosarul nr. 639/42/2011, în care se arată că „există o
îndoială asupra legalității actului administrativ contestat a cărui
suspendare s-a solicitat, în condițiile în care o parte din firmele
furnizoare considerate ca inactive sau radiate, conform înregistrărilor de pe
site-ul M.F.P., apar ca fiind active sau că restul de 8 firme au devenit
inactive după derularea operațiunilor comerciale.”
Curtea
de apel ar fi trebuit să solicite de la autoritatea fiscală copie după actul de
sesizare a organului penal pentru a verifica conținutul susținerilor
făcute în cadrul acestuia și, implicit, îndeplinirea cerințelor
impuse de art. 214 C. proc. fisc.
Pe
aspectul analizat, recurenta concluzionează în sensul că măsura suspendării
soluționării contestației administrative este nelegal adoptată
și produce grave prejudicii.
2.
Curtea
de apel a interpretat eronat dispozițiile legale în materia
deductibilității cheltuielilor și a TVA-ului atunci când a acceptat
punctul de vedere exprimat de expertul contabil desemnat în cauză și a
menținut decizia organelor fiscale de a scoate din cheltuielile
deductibile pe cele ce decurgeau din factura fiscală nr. 576 din 09 iunie 2008
emisă de SC D.M.T. SRL, pentru suma de 174.592 lei, cu motivarea că nu s-a probat
prestarea efectivă a serviciilor de transport.
4.
Recursul
declarat de pârâta A.N.A.F.
În
recursul său, pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a
sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, astfel
cum a fost completată.
În
motivarea căii de atac, recurenta a formulat următoarele critici de
nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească, subsumate motivului de
recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Pentru
a anula pct. 2 din decizia nr. 27 din 10 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.,
judecătorul fondului a avut în vedere doar raportul de expertiză contabilă
depus la dosar și susținerile reclamantei.
Mai
mult decât atât, instanța nu a ținut seama de dispozițiile art. 206
alin. (1) lit. c) și d) C. proc. fisc. care obligă contestatorul să
prezinte motivele de fapt și de drept și dovezile pe care se
întemeiază.
În
speță, recurenta-reclamantă nu a arătat argumentele pentru care a
considerat că nu datorează suma totală de 306.510 lei și nici nu a administrat
probatorii prin care să combată concluzia organului fiscal exprimată în decizia
de impunere atacată.
Curtea
de apel nu se putea subroga organului de soluționare a contestației
administrative, prin pronunțarea unei hotărâri pe fondul cauzei, respectiv
al legalității sumei mai sus arătate.
5.
Recursul
declarat de pârâta D.G.F.P. Prahova
Recurenta
a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței
atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, astfel cum a fost
completată.
În
memoriul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304
1
C. proc. civ.,
partea a criticat nemotivarea sentinței atacate, precum exonerarea
reclamantei de plata sumei totale de 306.510 lei, în condițiile în care
și-a fundamentat soluția doar pe concluziile eronate ale expertului
contabil desemnat în cauză.
6.
Probatorii administrate în recurs
În
temeiul art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat
recurentei-reclamante administrarea probei cu înscrisuri, iar partea a depus la
dosar raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit din dispoziția I.J.P.
Prahova în dosarul penal nr. 179/P/2011.
II.
Considerentele
Înaltei Curți asupra recursurilor
Analizând
sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs prezentate de părți, dar
și din oficiu, în baza art. 304
1
C. proc. civ., sub toate aspectele,
Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate în limitele și pentru
considerentele care vor fi expuse în continuare.
1.
Argumentele
de fapt și de drept relevante
Recurenta-reclamantă
a investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect:
-
anularea deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P.
Prahova;
-
anularea deciziei nr. 27 din 10 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.,
precum și obligarea acestei autorități fiscale să emită decizia prin
care să soluționeze pe fond contestația pe care a formulat-o
împotriva deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011.
Pentru
considerentele prezentate rezumativ la pct. I.2 din decizia de față, prima
instanță a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC O.I. SRL, astfel
acum a fost completată, a anulat în parte decizia nr. 27 din 10 ianuarie 2012
emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. și decizia de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011,
respectiv punctul 2 din dispozitivul deciziei emisă de A.N.A.F., referitor la
suma totală de 306.510 lei, a constatat faptul că reclamanta datorează numai
suma de 188.345,48 lei, compusă din: 61079,0 lei – TVA; 31891,08 lei - majorări
TVA; 59920,0 lei - impozit pe profit și 35455 lei - penalități la impozitul pe
profit și a menținut restul dispozițiilor deciziilor atacate.
Detaliind
problemele de drept deduse judecății și răspunzând la motivele de recurs
anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele:
1.1.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1.1.1.
Critica recurentei-reclamante în legătură cu aplicarea greșită a
prevederilor art. 214 C. proc. fisc., este fondată.
Recurenta-reclamantă
a formulat contestație administrativă împotriva deciziei de impunere nr. 3126
din 28 aprilie 2011, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 3126 din
28 aprilie 2011 încheiat de către organele de inspecție fiscală ale D.G.F.P. Prahova,
în cadrul căreia a solicitat anularea acesteia și exonerarea sa de la
plata sumei totale de 3.875.188 lei, reprezentând: 1.387.072 lei - taxă pe
valoarea adăugată; 897.970 lei - majorări de întârziere aferente taxei pe
valoarea adăugată; 967.040 lei - impozit pe profit; 623.106 lei - majorări de
întârziere aferente impozitului pe profit.
La
pct. 1 din decizia nr. 27 din 10 ianuarie 2012, A.N.A.F. – D.G.S.C. a dispus:
-
suspendarea soluționării contestației formulată de recurenta-reclamantă
împotriva deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 pentru suma totală
de 3.568.678 lei, reprezentând: taxa pe valoarea adăugată în sumă de 1.289.031
iei; accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 804.881 lei;
impozit pe profit în sumă de 893.716 lei; accesorii aferente impozitului pe
profit în sumă de 581.050 lei.
-
reluarea procedurii administrative la încetarea cu caracter definitiv a
motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii, conform celor
reținute în prezenta decizie.
-
Transmiterea dosarului cauzei organelor de inspecție fiscală, urmând ca la
încetarea motivului care a determinat suspendarea să fie înaintat organului
competent, conform legii, pentru soluționarea cauzei în funcție de soluția
adoptată pe latură penală.
Temeiul
legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. 214 alin.
(1) lit. a) C. proc. fisc., republicat, care statuează faptul că organul de
soluționare a contestației administrative poate suspenda, prin
decizie motivată, cauza atunci când organul care a efectuat activitatea de
control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor
săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire
hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
Din
lecturarea conținutului textului normativ anterior redat, Înalta Curte
reține faptul că legiuitorul a conferit organului de soluționare a
contestației administrative un drept de apreciere asupra
oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție,
desigur, cu obligația acestuia de a motiva decizia adoptată.
În
speța de față, D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F. a prezentat în cuprinsul
deciziei nr. 27 din 10 ianuarie 2012 motivele de fapt și de drept care au
justificat necesitatea suspendării soluționării contestației
administrative promovate de recurenta-reclamantă împotriva deciziei de impunere
privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 3126
din 28 aprilie 2011 emisă de D.G.F.P. Prahova pentru suma totală de 3.568.678
lei.
În
concret, s-a precizat că organele de inspecție fiscală au constatat faptul
că bugetul de stat a fost prejudiciat prin deducerea de către
recurenta-reclamantă a TVA în sumă de 1.289.031 lei și a unui impozit pe
profit în sumă de 893.716 lei aferent costurilor generate de înregistrarea
serviciilor și scăderea din gestiune a materiilor prime în sumă de
5.585.723 lei, înscrise în facturile emise de SC B.C.D. SRL, SC R.I. SRL, SC M.B.
SRL, SC C.D.S.T.O. SRL, SC M.B.T. SRL, SC S.B.C. SRL, SC K.C. SRL, SC C.C. SRL,
SC B.P.I. SRL, SC C.D.S.I.T. SRL, SC M. SRL și SC J. SRL
Totodată,
organele de inspecție fiscală au constatat faptul că furnizorii SC B.C.D. SRL,
SC M.B.T. SRL, SC C.D.S.I.T. SRL și SC J. SRL aveau întocmite sesizări
penale și au fost incluși în lista contribuabililor inactivi anterior
verificării societății recurente.
În
plus, furnizorii anterior arătați, în perioada în care au derulat
tranzacțiile comerciale cu recurenta, nu au funcționat la sediul
declarat, nu au depus declarații fiscale, bilanțuri contabile și
au fost declarați inactivi.
În
același timp, Înalta Curte reține că adoptarea măsurii analizate este
condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către
organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra
soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
În
acest sens, în cuprinsul deciziei nr. 27 din 10 ianuarie 2012 s-a
menționat faptul că, prin adresa nr. 3126 din 10 mai 2011, organele de
inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Prahova au înaintat Parchetului de
pe lângă Tribunalul Prahova procesul-verbal nr. 3126 din 28 aprilie 2011
încheiat în urma controlului efectuat la recurenta-reclamantă, în vederea
constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale
infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005
privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.
Într-adevăr,
aspectul prezentat anterior se confirmă prin probatoriul administrat în cauză
din care rezultă faptul că a fost întocmit dosarul penal nr. 179/P/2011.
Însă,
Înalta Curte apreciază că măsura suspendării soluționării
contestației administrative nu se mai impune.
În
primul rând, în argumentarea acestei concluzii, instanța va pleca de la
câteva considerații de ordin teoretic referitoare la principiul
celerității procedurii jurisdicționale ce vor fi redate în
continuare.
În
mod indiscutabil, celeritatea procedurii jurisdicționale este o
exigență a statului de drept.
Practicile
administrative și judiciare trebuie să evite durata nerezonabilă a
procedurilor.
Ca
atare, litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și
previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat. Astfel spus,
celeritatea participă la această efectivitate.
Este
rațiunea pentru care Înalta Curte consideră că „efectivitatea drepturilor”
este subordonată într-o mare măsură recursurilor puse la dispoziția celor
interesați pentru remedierea încălcării acestor drepturi.
În
România, principiul celerității este reglementat în art. 21 alin. (3) din
Constituție, care prevede că părțile au dreptul la un proces
echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Dreptul
la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului
asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică.
În
al doilea rând, în speța de față, instanța de control judiciar
apreciază ca fiind semnificativă împrejurarea că decizia de impunere nr. 3126 a
fost emisă de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Prahova la data de 28 aprilie 2011, că
debitele stabilite în sarcina recurentei-reclamante au vizat perioada martie
2008 – iunie 2010, iar suspendarea procedurii de soluționare a recursului
administrativ a fost dispusă prin decizia nr. 27 din 10 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F.
– D.G.S.C., dată de la care s-au scurs 2 ani și 3 luni, perioadă care nu
corespunde cerinței termenului rezonabil.
Mai
mult decât atât, este de observat faptul că, în toată perioada care s-a scurs
din anul 2012 și până în prezent, bănuiala existenței unor fapte de
natură penală, premisă a suspendării procedurii administrative, nu a fost
confirmată prin începerea urmării penale.
Pe
acest aspect, Înalta Curte apreciază că sunt relevante concluziile raportului
de expertiză contabilă judiciară, dispus prin ordonanța din data de 20
martie 2013 dată în dosarul penal nr. 179/P/2013 aflat la I.J.P. Prahova. În
concret, expertiza menționează următoarele:
-
documentele
prezentate de recurenta-reclamantă respectă cerințele realității
și legalității;
-
există elemente
suficiente din care rezultă că serviciile și bunurile au existat în
realitate și au fost comercializate către terți, cu declararea bazei
impozabile aferente;
-
neconformitățile
legate de obligațiile declarative ale celor 12 societăți furnizoare,
menționate de organul fiscal în raportul de inspecție fiscală și
procesul-verbal, în temeiul prevederilor Codului fiscal, nu sunt reglementate
ca aspecte ce duc la nedeductibilitatea cheltuielilor și TVA-ului;
societatea deține facturi emise de furnizori, îndeplinind cerința
impusă de art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc.; o parte din firme au fost
declarate inactive după efectuarea achizițiilor, iar o parte nu sunt
inactive;
-
responsabilitatea
privind calculul, declararea și plata impozitului pe profit și
TVA-ului la bugetul general consolidat al statului pentru societățile
furnizoare, respectiv a prejudicierii acestuia în cazul nerespectării acestor
obligații, revine societăților furnizoare respective.
Semnificativ
pe aspectul analizat este și faptul că recurenta-reclamantă se află în
prezent în procedură de reorganizare judiciară și au fost efectuate acte
de executare silită în temeiul deciziei de impunere contestată în cauză, până
la pronunțarea deciziei nr. 422 din 27 ianuarie 2012 de către Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în
dosarul nr. 639/42/2011.
În
al treilea rând, instanța de control judiciar apreciază că prevederile art.
214 alin. (3) C. proc. fisc., care stabilesc un moment obiectiv al reluării
procedurii administrative, nu constituie un impediment pentru admiterea
capătului de cerere având ca obiect anularea pct. 1 din decizia nr. 27 din 10
ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.
Chiar
în lipsa unei hotărâri definitive în cauza penală, instanța de contencios
administrativ este în măsură să verifice dacă mai subzistă argumentele care au
determinat adoptarea măsurii suspendării soluționării recursului
administrativ.
În
acest sens, Înalta Curte trebuie să aibă în vedere justul echilibru între
interesul public și drepturile ori interesele legitime private ale
destinatarului actului, în condițiile în care soluția adoptată de
autoritatea de soluționare a contestației administrative nu trebuie
să depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea scopului
propus, respectiv acela de a evita pierderile la bugetul de stat.
Pentru
toate argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că măsura suspendării
generează o întârziere judiciară nepermisă, motiv pentru care se impune
revenirea asupra acesteia.
1.1.2.
Criticile recurentelor-pârâte în legătură cu suma totală de 306.510 lei sunt
fondate, soluția primei instanțe fiind dată cu aplicarea greșită
a legii .
a)
La pct. 2 din decizia nr. 27 din 10 ianuarie 2012, A.N.A.F. – D.G.S.C. a dispus
respingerea ca nemotivată a contestației formulată de reclamantă împotriva
deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 cu privire la suma totală de
306.510 lei, reprezentând: taxa pe valoarea adăugată în sumă de 98.041 lei; accesorii
aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 93.089 lei; impozit pe profit în
sumă de 73.324 lei; accesorii aferente impozitului pe profit în sumă de 42.056
lei.
Prima
instanță a admis acțiunea reclamantei și a anulat pct. 2 din
decizia anterior arătată, soluție care nu este împărtășită de către
instanța de control judiciar pentru următoarele argumente.
Art.
206 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. fisc., republicat, prevede:
contestația se formulează în scris și trebuie să cuprindă motivele de
fapt și de drept, precum și dovezile pe care se întemeiază.
Art.
207 alin. (1) din același act normativ, prevede obligația depunerii
contestației administrative în termen de 30 de zile de la data comunicării
actului administrativ fiscal sub sancțiunea decăderii.
Din
coroborarea celor două texte se poate ajunge la concluzia că depunerea
motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază contestația se poate face
în termenul în care se poate formula aceasta, respectiv 30 de zile de la data
comunicării actului atacat.
Din
actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, în speță, însă, reclamanta,
deși a formulat contestația în termen de 30 zile de la comunicare, nu a depus
și motivele contestației în acest termen, și nici ulterior.
În
sprijinul acestei concluzii sunt și dispozițiile art. 213 alin. (1) C. proc.
fisc., care prevăd că „în soluționarea contestației, organul competent va
verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului
administrativ fiscal. Analiza contestației se poate face în raport de
susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de
documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea contestației se face în
limitele sesizării”, dar și ale alin. (5) ale aceluiași articol, care prevede
că „organul de soluționare competent se va pronunța mai întâi asupra
excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, iar când se constată că
acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei”.
De
altfel, chiar și în Ordinul nr. 519/2005 al Președintelui A.N.A.F. privind
aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea Titlului IX al O.G. nr. 92/2003, la pct.
12.1, lit. b) se prevede posibilitatea respingerii contestației ca nemotivată,
în situația în care contestatorul nu prezintă argumentele de fapt și de drept
în susținerea contestației sau argumentele aduse nu sunt incidente cauzei
supuse soluționării.
Pe
de altă parte, trebuie amintite prevederile art. 213 alin. (4) C. proc. fisc.,
care prevăd că în cursul soluționării procedurii administrative se pot depune
probe noi în susținerea cauzei, însă nu se face nici o referire la
posibilitatea depunerii de motive.
Din
interpretarea coroborată a acestor texte rezultă faptul că motivarea
contestației în procedura administrativă se poate face, sub sancțiunea
decăderii, în termenul de 30 de zile în care se poate și formula contestația
administrativă, iar nedepunerea motivelor în acest termen duce la respingerea
contestației ca nemotivată.
Verificând
conținutul contestației administrative[1],
Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile art. 206
alin. (1) C. proc. fisc., deoarece nu a indicat motivele de nelegalitate ale
deciziei de impunere pe aceste cheltuieli.
b)
În altă ordine de idei, instanța de primă jurisdicție nu se putea
pronunța asupra legalității sumei totale de 306.510 lei, în
condițiile în care A.N.A.F. – D.G.S.C. nu a dat o soluție pe fondul
contestației.
Temeiurile
legale care justifică această concluzie sunt:
-
art. 205 alin. (1) C. proc. fisc., republicat, care prevede că, împotriva
titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative
fiscale se poate formula contestație, potrivit legii; contestația
este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune
al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ
fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii;
-
art. 218 alin. (2) din același cod, care menționează că deciziile
emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către
contestator, în condițiile legii, la instanța de contencios
administrativ competentă.
Ca
atare, obiectul controlului judiciar îl poate constitui doar decizia de
soluționare a contestației administrative, alături de actele fiscale
privind stabilirea sau modificarea obligațiilor fiscale.
Cu
alte cuvinte, nu se poate cenzura legalitatea și temeinicia actelor fiscale,
în lipsa deciziei emise de organul de soluționare a contestației
administrative.
Recursul
administrativ împotriva deciziei de impunere este obligatoriu, iar parcurgerea
lui reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii în fața
instanței de contencios administrativ, după cum s-a pronunțat în mod
constant în jurisprudența sa și Curtea Constituțională.
1.2.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Înalta
Curte apreciază că prima instanță a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct.
5 C. proc. civ., întrucât a prezentat în mod detaliat argumentele pentru care a
reținut incidența art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.,
republicat, în speța de față, raportându-se la susținerile părților,
la conținutul actelor administrative atacate, la probatoriile administrate în
cauză, precum și la cadrul legal aplicabil în materia de față.
Modalitatea
în care instanța de fond a interpretat probatoriul administrat și a
motivat soluția în privința sumei totale de 306.510 lei (ce a format
obiectul pct. 2 din decizia nr. 27 din 10 octombrie 2012 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C.)
nu prezintă nicio relevanță juridică, în raport de argumentele arătate la pct.
1.1.2 b) din decizia de față.
2.
Temeiul
legal al soluției adoptate în recurs
Pe
cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc.
civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va
admite recursurile, va modifica sentința atacată, în sensul că va admite în
parte acțiunea, astfel cum a fost completată, va anula pct. 1 din decizia nr. 27
din 10 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., va respinge capătul de
cerere privind anularea pct. 2 din decizia nr. 27 din 10 ianuarie 2012, ca
neîntemeiat, va respinge capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de
impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de D.G.F.P. Prahova, ca prematur
formulat, va respinge capătul de cerere privind suspendarea deciziei de
impunere anterior nominalizată, ca rămas fără obiect și va obliga pârâta A.N.A.F.
– D.G.S.C. să analizeze pe fond contestația administrativă formulată de
reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011, astfel
cum a fost completată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile
declarate de reclamanta SC O.I. SRL – A.F.P., de pârâta D.G.F.P. Ploiești și de
pârâta A.N.A.F., împotriva sentinței nr. 293 din 18 septembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința
atacată, în sensul că:
Admite în parte
acțiunea, astfel cum a fost completată.
Anulează pct. 1 din
decizia nr. 27 din 10 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.
Respinge capătul de
cerere privind anularea pct. 2 din decizia nr. 27 din 10 ianuarie 2012, ca
neîntemeiat.
Respinge capătul de
cerere având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011
emisă de D.G.F.P. Prahova, ca prematur formulat.
Respinge capătul de
cerere privind suspendarea deciziei de impunere anterior nominalizată, ca rămas
fără obiect.
Obligă pârâta A.N.A.F.
– D.G.S.C. să analizeze pe fond contestația administrativă formulată de
reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011, astfel
cum a fost completată.
Ia act că nu se
solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 10 aprilie 2014.