ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1066/2015

Decizie nr. 1066/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 565 din 7 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1523 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și a modificat sentința atacată în sensul că a respins contestația formulată de reclamantul B., ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că actele normative relevante pentru reglementarea în cazul parlamentarilor, a conflictului de interese pentru aspectele administrative sunt pe lângă Legea nr. 176/2010, Legea nr. 161/2003, Legea nr. 96/2006 și regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

Conflictul de interese este definit de art. 70 din Legea nr. 161/2003 ca fiind situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și a altor acte normative.

Aceeași definiție a fost preluată în dispozițiile art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului, în Secțiunea a II-a - Conflictul de interese, constatarea incompatibilităților și ale interdicții, cu mențiunea că noțiunea de conflict de interese nu este reglementată expres de Legea nr. 96/2006 în forma în vigoare la data emiterii raportului de evaluare contestat.

Deși statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de statutul funcționarilor publici, existând particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferența de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcție publică, pentru a se reține că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

In acest sens, prezintă relevanță considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicate în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013 prin care Curtea Constituțională a soluționat excepția de neconstitutionalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în vederea asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice", în considerarea căreia le revin obligații specifice.

Or, a mai constatat instanța constituțională, situația deputaților și a senatorilor - prevăzută la pct. 3 din art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/ 2010 - este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ.

Referitor la susținerea reclamantului privind inexistența conflictului de interese în privința angajării personalului birourilor parlamentare, situație stabilită prin hotărârea din 18 octombrie 2011 a comisiei comune speciale a celor două camere ale Parlamentului României, instanța de control judiciar a apreciat că acest document nu prezintă relevanță în cauză, întrucât la data adoptării actului, împrejurarea care determinase conflictul de interese nu mai exista, contractul de muncă al soției încetând la 1 ianuarie 2011.

Împotriva Deciziei nr. 565 din 7 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, B. a formulat contestație în anulare.

În motivarea contestației în anulare s-a arătat că instanța de control judiciar a admis recursul A., fără a se pronunța asupra excepției ridicate de intimatul - reclamant prin întâmpinare, de neretroactivitate a Legii nr. 176/2010, pronunțând o decizie având la bază o greșeală de aplicare constituțională a legii.

Contestatorul a mai arătat că într-un alt Dosar al instanței supreme, cu nr. x/57/2011, prin Decizia nr. 1350 din 18 martie 2011 a fost menținută hotărârea instanței de fond, cauză identică, temeiul juridic-excepția neretroactivității Legii nr. 176/2010 fiind admisă în acest caz. Această excepție a fost invocată și în prezenta cauză, dar instanța de recurs a omis să cerceteze și să se pronunțe, fapt cunoscut doar după comunicarea deciziei motivate. S-a mai arătat că în Dosarul nr. x/57/2011, C., contestatorul raportului de evaluare A., invocând excepția neretroactivității legii, a câștigat atât la fond cât și la recurs, motivele invocate fiind identice, respectiv neretroactivitatea Legii nr. 176/2010.

În drept, contestația de față a fost întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, va respinge prezenta contestație în anulare, pentru considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

În ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte.

Așadar, neexaminarea, în mod real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestație în anulare.

Având în vedere aceste împrejurări, motivele contestației în anulare invocate de contestatorul B. nu îndeplinesc condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate.

Independent de aspectele arătate, pentru a răspunde susținerilor contestatorului referitoare la jurisprudența contrară pe care o invocă (susțineri care, de altfel, nu se circumscriu motivelor de contestație în anulare), Înalta Curte menționează faptul că jurisprudența în privința neretroactivității Legii nr. 176/2010 a fost unificată ulterior hotărârii indicate de contestator, respectiv în luna iunie 2014, în sensul constatării neîncălcării principiului neretroactivității legii civile în situația în care A. efectuează procedura de evaluare, prin raportare la dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 161/2003, dar în baza și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 cu privire la raporturi juridice născute și epuizate anterior intrării în vigoare a ultimei legi, soluția de unificare a jurisprudenței fiind în sensul practicii judiciare reprezentate de alte decizii pronunțate de Înalta Curte.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de B. împotriva Deciziei nr. 565 din 7 februarie 2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2015.