ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3473/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 4 noiembrie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x din 13 octombrie 2015 emis de pârâtă prin care s-a reținut încălcarea art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, pentru că reclamantul, deputat în legislaturile 2008 - 2012 și 2012 - 2016, a încheiat Contractul civil nr. x din 5 ianuarie 2009 cu fiul său, B., prin care acesta a prestat servicii de realizare a evidenței audiențelor în cadrul biroului parlamentar.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 11 din 20 ianuarie 2016, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată, apreciind că reclamantul a încălcat regimul juridic al conflictului de interese în materie administrativă, prin prisma dispozițiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și admiterea acțiunii, cu consecința anulării raportului de evaluare, în considerarea următoarelor critici de nelegalitate:

Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., recurentul a susținut că prin hotărârea atacată instanța de fond a făcut o greșită interpretare a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv a dispozițiilor art. 70 - 79 din Legea nr. 161/2003, respectiv art. 38 din Legea nr. 96/2006;

În acest sens, recurentul susține că instanța de fond a dat o greșită interpretare noțiunii de conflict de interese, așa cum este acesta definit prin art. 70 al Legii nr. 161/2003, limitându-și raționamentul la o interpretare lacunară, textuală, fără efectuarea unei analize a conținutul întregului act normativ, a scopului și spiritului normei de reglementare, dar mai ales fără a ține cont de faptul că, prin raportare la data încheierii contractului, în cazul său, erau aplicabile, în completarea principiilor generale enunțate de dispozițiile art. 70 și 71, dispozițiile art. 38 ale Legii nr. 96/2006, în varianta în vigoare pentru perioada 2009-2012, care nu prevedeau nicio interdicție privind persoanele ce pot avea calitatea de angajat sau colaborator al birourilor parlamentare, și nicidecum prevederile art. 72 - 79 din Legea nr. 161/2003, cu în mod greșit a apreciat instanța de fond.

În opinia recurentului (i) dispozițiile art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003 au scopul de a determina și clarifica sfera și principiile care definesc conflictul de interese, iar dispozițiile art. 72 - 79 au caracter de explicitare și prevăd anumite categorii de funcții și demnități cărora li se aplică regimul conflictului de interese, limitările corelative, precum și remediile administrative sau judiciare, după caz, aplicabile, în mod distinct pentru fiecare categorie în parte; (ii) dacă legiuitorul ar fi dorit să subsumeze dispozițiilor Legii nr. 161/2003 situațiile de conflict de interese ale deputaților și senatorilor, cu siguranță ar fi existat prevederi distincte în acest sens, așa cum există pentru celelalte categorii de persoane, în conținutul art. 72 - 79, și așa cum există prevederi privind incompatibilitățile ce privesc senatorii și deputații în dispozițiile art. 81 - 83; (iii) principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, invocat de instanță în considerentele sale, nu este aplicabil, în condițiile în care Legea nr. 161/2003 distinge în mod concret categoriile de persoane cărora li se aplică regimul conflictului de interese.

Pornind de la această premisă recurentul consideră că nu se poate aplica, în situația deputaților și senatorilor, doar prin analogie o dispoziție legală reglementată explicit cu privire la la alte categorii de funcții și demnități publice, cu atât mai mult cu cât, în ce privește activitatea acestora există o lege specială, respectiv Legea nr. 94/2006, care are caracter de normă specială, în raport cu norma generală reprezentată de Legea nr. 161/2003.

În viziunea recurentului, mai există și o a doua rațiune pentru care legiuitorul a decis ca parlamentarilor să nu li se aplice niciuna din dispozițiile art. 72 - 79 și aceasta rezultă implicit din dispozițiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, cu referire la conflictul de interese în cazul membrilor Guvernului. În concret, având în vedere că atribuțiile parlamentarilor privesc activitatea de legiferare, este absolut anormal și dincolo de orice înțelegere cum aceștia ar putea favoriza o persoană apropiată să obțină foloase dintr-un act normativ cu caracter general aplicabil.

În acest context, recurentul consideră incorectă invocarea jurisprudenței Înaltei Curți, ori a aplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 81/2013, în considerarea faptului că respectiva decizie privește aspecte de nelegalitate ale unor dispoziții ale Legii nr. 219/2013 de modificare a Legii nr. 96/2006, iar modificările ulterioare aduse pentru conformarea acestora cu sus-citata decizie, s-au adus Legii nr. 96/2006 și nu Legii nr. 161/2003.

Cu privire la fondul contestației, recurentul susține că, la data încheierii contractului civil, nu a încălcat nicio dispoziție legală în vigoare, că a acționat cu bună credință și în deplină legalitate, iar la data la care Curtea Constituțională a declarat neconstituționale acele dispoziții legale, nu a mai continuat contractul în cauză.

În acest sens, recurentul susține că instanța de fond, a apreciat că sunt întrunite condițiile existenței conflictului de interese, făcând o interpretare distorsionată și total opusă spiritului normei de reglementare a definiției conflictului de interese, în condițiile în care, pe de o parte interesul angajarea fiului nu a avut un scop patrimonial, (așa numitul avantaj nu există), iar pe de altă parte prin considerentul în sensul că existența unui avantaj patrimonial reprezintă un interes suficient pentru existența suspiciunii de afectare a activității, instanța de fond a consacrat un nou principiu, respectiv principiul relei credințe, fără a fi nevoie de dovadă contrară.

Un al doilea motiv de recurs privește existența unor motive contradictorii reținute de instanța fondului, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, cu trimitere la incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 10 din noul C. civ.

În acest sens, recurentul susține că deși instanța de fond a considerat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din noul C. civ., raționae temporis, dată fiind încheierea contractului civil înainte de intrarea în vigoare a acestuia, a apreciat totuși asupra aplicabilității dispozițiilor art. 1 alin. (2) din respectivul act normativ, ceea ce ar conduce la înlăturarea aplicării, în cauză, a dispozițiilor art. 10 din noul C. civ.

Cât privește aplicabilitatea dispozițiilor noului C. civ. se arată că, deși contractul civil în cauză a fost încheiat sub imperiul vechiul C. civ., având în vedere interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (6), precum și a art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, în cazul de față suntem în situația unei facta pendentia, iar în situațiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi se subsumează prevederilor acesteia, nefiind în niciuna din situațiile exceptate de la acesta.

De asemenea, consideră recurentul că, pe lângă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, cu privire la chestiunea invocată, sunt aplicabile și cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8, context în care, se susține că în speță în mod nelegal, instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din noul C. civ., bazându-și întregul raționament pe aceste dispoziții, fără să dea eficiență dispozițiilor prevăzute la art. 10 C. civ. care sunt deplin aplicabile în cauza de față.

În acest sens recurentul arată că: (i) deși dispozițiile art. 1 alin. (2) privesc acele situații în care nu există reglementări exprese cu privire la situația juridică invocată, instanța de fond a trecut peste faptul că, în cauză, asemenea reglementări există fiind consacrate de dispozițiile art. 38 din Legea nr. 96/2006, ceea ce exclude aplicarea unor dispoziții legale similare, (ii) dispozițiile art. 10 din noul C. civ. interzic aplicarea prin analogie a unor texte legale atunci când este vorba de restrângerea exercițiului drepturilor civile, ori cele care prevăd sancțiuni civile, în cazul de față fiind întrunite ambele condiții, (restrângerea unui drept civil - acela de a intra în raporturi juridice cu orice persoană-, respectiv nerespectarea acestei interdicții este sancționată); (iii) atât motivarea instanței cât și cea a intimatei, se circumscriu strict aplicării grosiere a unor norme cu caracter general, ignorând cu bună știință existența unor reglementări cu caracter special, aplicabile în speță, și caracterul derogatoriu al acestora, consacrat ca principiu de drept.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată, Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu respectarea legii.

1.5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii din data de 23 noiembrie 2017, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 22 martie 2018, Înalta Curte-Completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen pentru judecarea pe fond a acestuia, cu dezbateri în condiții de contradictorialitate.

Examinând cauza din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a probatoriului administrat, și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că atât prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța de fond cât și prin cererea de recurs, recurentul a susținut, prin raportare la dispozițiile art. 38 din Legea nr. 96/2006, respectiv a dispozițiilor art. 70 - 79 din Legea nr. 161/2003, nelegalitatea raportului de evaluare contestat, prin expunerea unui set de argumente, în susținerea tezei lipsei temeiului legal atât pentru reținerea stării de conflict de interese în general în cazul deputaților/senatorilor cât și pentru reținerea stării de conflict de interese în cazul concret al formulării unei propuneri de angajare a unei rude de gradul I la cabinetul parlamentar, pe care instanța de fond le-a înlăturat în mod justificat, pentru argumentele expuse pe larg prin considerentele hotărârii pronunțate și însușite de instanța de control judiciar.

Astfel, recurentul a invocat lipsa temeiului legal al stării de conflict de interese în cazul senatorilor și deputaților, susținând în dezacord cu instanța de fond că: (i) dispozițiile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, reprezintă doar norme cu caracter general care nu se aplică și parlamentarilor, în condițiile în care, respectivul act normativ, nu conțin vreo normă specială care să reglementeze în mod expres conflictul de interese în situația deputaților/senatorilor spre deosebire de situația altor funcții/demnități publice la care se face referire în cuprinsul aceluiași act normativ, și spre deosebire de modul de reglementare a incompatibilităților, cu referire concretă la faptul că pe lângă consacrarea incompatibilității în cuprinsul art. 80 legiuitorul prin art. 80 și art. 81 a înțeles să facă referire expresă la deputați și senatori; (ii) în cazul său erau aplicabile doar dispozițiile art. 38 ale Legii nr. 96/2006, în varianta în vigoare pentru perioada 2009 - 2012, care nu prevedeau nicio interdicție privind persoanele ce pot avea calitatea de angajat sau colaborator al birourilor parlamentare.

În acest context, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect situația de fapt, de altfel necontestată de recurent, și a realizat o încadrare juridică adecvată, prin prisma dispozițiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, și nu a dispozițiilor art. 72 - 79, cum în mod greșit susține recurentul, apreciind în mod justificat și temeinic motivat că actul administrativ dedus judecății este legal, pentru argumentele expuse în considerentele hotărârii pronunțate, și însușite parțial de instanța de control judiciar, care se va limita doar la analiza motivelor de recurs invocate de recurent, în acord cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 6874/2013, nr. 7487/2013, nr. 565/2014, nr. 2201/2014, nr. 2312/2015 și nr. 2314/2014, prin care s-a reținut că există conflict de interese în sensul art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 în ipoteza în care se constată că persoana care deține calitatea de deputat a formulat propunerea de angajare a soției/fiului/fiicei/fratelui la cabinetul de parlamentar și a avizat contractul de muncă.

Astfel, detaliind problemele de drept deduse judecății și răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând criticile referitoare la lipsa de temei legal pentru constatarea stării de conflict de interese în cazul deputaților/senatorilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 se aplică și deputaților și senatorilor neexistând nici un argument juridic care să justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii, și a principiilor prevăzute prin art. 71 din același act normativ, reținerea unui tratament diferit pentru persoanele care ocupă respectivele demnități publice.

Astfel, Înalta Curte constată că deși conflictul de interese nu este prevăzut expres în Constituție, care nu se referă la această situație, reglementându-se doar incompatibilitățile, dispozițiile din legi și regulamente referitoare la problema în discuție trebuie să respecte cadrul constituțional care configurează regimul juridic al mandatului parlamentar, inclusiv sub aspectul îndatoririlor, incompatibilităților și interdicțiilor în cazul deputaților și senatorilor.

Actele normative relevante pentru reglementarea în cazul parlamentarilor, a conflictului de interese pentru aspectele administrative sunt pe lângă Legea nr. 176/2010, Legea nr. 161/2003, Legea nr. 96/2006 și regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

Conflictul de interese este definit de art. 70 din Legea nr. 161/2003 ca fiind situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și a altor acte normative.

Aceeași definiție a fost preluată în dispozițiile art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului, în Secțiunea a 2-a - Conflictul de interese, constatarea incompatibilităților și ale interdicțiilor -, cu mențiunea că noțiunea de conflict de interese nu este reglementată expres de Legea nr. 96/2006 în forma în vigoare la data emiterii raportului de evaluare contestat.

O definiție a conflictului de interese pentru funcționarii publici este inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.

Astfel, se prevede:

"Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare că influențează îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus".

Deși statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de statutul funcționarilor publici, existând particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferența de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcție publică, pentru a se reține că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

Aceste dispoziții se interpretează și se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conținutul Titlului IV - "Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice" al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităților și conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcții publice, în care se includ atât funcțiile publice administrative, cât și funcțiile de demnitate publică: Președintele României, deputații și senatorii, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din Administrația prezidențială, primul ministru, miniștrii, miniștrii delegați, secretarii și subsecretarii de stat, inclusiv funcțiilor asimilate acestora, prefecții și subprefecții, magistrații, aleșii locali, funcționarii publici.

Totodată, chiar dacă este reală susținerea recurentului-reclamant, în sensul că în materia conflictului de interese există o reglementare neunitară, cu privire la diferitelor categorii de persoane care ocupă funcții/demnități publice, acest fapt nu reprezintă un argument care să justifice o diferență de tratament juridic pentru deputați în raport de celelalte categorii de persoane care ocupă funcții/demnități publice și cărora li se aplică dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 în condițiile în care nu există nici o normă de excepție pentru această categorie de persoane, art. 70 nu face nici un fel de distincție între categoriile de persoane care ocupă funcții/demnități publice, iar din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlu reglementării, prin sintagma funcții și demnități publice, în considerarea cărora le revin obligații specifice.

Această interpretare este confirmată și de considerentele Deciziei nr. 81/2013 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că situația senatorilor și deputaților este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiași regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcționarilor publici administrativi, cât și celorlalți titulari de funcții/demnități publice.

În acest sens, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurent, că prezintă relevanță, în cauză, considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicate în Monitorul Oficial nr. 136 din 14 martie 2013, la care în mod corect a făcut referire și instanța de fond, prin care Curtea Constituțională a soluționat obiecția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în vederea asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma "funcții și demnități publice", în considerarea căreia le revin obligații specifice.

Or, a mai constatat instanța constituțională, situația deputaților și a senatorilor - prevăzută la pct. 3 al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ.

Totodată, chiar dacă se poate reține o anumită necorelare, sub aspectul circumstanțierii funcțiilor/demnităților publice, a normelor care reglementează incompatibilitățile și conflictului de interese, criticabilă, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 24/2000, care impuneau o reglementarea unitară a celor două instituții, în scopul realizării unei sistematizări a materiei, cu consecința creșterii accesibilității și predictibilității legii, faptul că legiuitorul a înțeles să adopte o altă abordare cu privire la reglementarea incompatibilităților în cazul ocupării unor funcții/demnități publice, cu referire expresă la categoria senatorilor și deputaților, nu reprezintă un argument pertinent care să susțină în mod rezonabil teza expusă de recurent prin cererea de recurs, în condițiile în care nu a fost identificată nici o rațiune care să împiedice legiuitorul să abordeze în mod diferit instituția incompatibilității față de instituția conflictului de interese.

În raport de cele menționate, Curtea constată, că instanța de fond a interpretat în mod corect prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003, sub aspectul câmpului de aplicare, reținând că acestea sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnități sau funcții publice, respectiv deputaților și senatorilor, fiind corect aplicat în cauză principiul nec nos distinquerre debemus.

Faptul că până la adoptarea Legii nr. 213/2013, Legea nr. 96/2006 nu reglementa în mod expres instituția conflictului de interese în cazul deputaților nu reprezintă un argument viabil în susținerea tezei recurentului în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, în situația deputaților, în contextul în care legiuitorul a definit prin norma înscrisă în art. 70, noțiunea de conflict de interese, prin raportare la exercitarea unor funcții de demnitate publică, respectiv a unor funcții publice, fără raportare directă la toate funcțiile și demnitățile publice din spațiul juridic național.

Prin urmare, este nejustificată critica referitoare la lipsa de temei legal pentru constatarea conflictului de interese în cazul deputaților și senatorilor, aspect reținut în mod corect de instanța de fond prin interpretarea teleologică și logică a dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003.

În condițiile în care temeiul de drept pentru constatarea conflictului de interese, dedus judecății, îl reprezintă dispozițiile art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte nu va valida considerentele instanței de fond referitoare la aplicarea, în cauză, atât a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din noul C. civ. cât și a prevederilor art. 72 din Legea nr. 161/2003.

Analizând situația sancționării prin prisma constatării conflictului de interese a propunerii de angajare a unei rude de gr. 1 la cabinetul parlamentar, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut, și sub acest aspect, o corectă interpretare și aplicare a legii.

Astfel, referitor la susținerea reclamantului privind inexistența conflictului de interese în privința angajării personalului birourilor parlamentare, Înalta Curte, reține, în acord cu instanța de fond, că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în definiția cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003 interesul personal putând fi reprezentat și de un beneficiu patrimonial pe care o rudă sau o persoană apropiată îl obține ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică, de natură a influența exercitarea cu obiectivitate a atribuțiilor.

În privința condiției referitoare la interesul personal de natură patrimonială, în sensul prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte reține că aceasta este îndeplinită atâta timp cât acțiunile reclamantului au avut ca finalitate angajarea fiului la biroul parlamentar, care au încasat remunerația cuvenită, ceea ce a produs consecințe în patrimoniul familial, împrejurare care se circumscrie textului de lege menționat.

În fine, față de principiile consacrate prin dispozițiile art. 71 din Legea nr. 161/2003 nu pot fi reținute ca și argumente în justificarea legalității formulării unei propuneri de angajare a unei rude de gradul I la cabinetul parlamentar, aspectele legate de specificul activității parlamentare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este incidentă în cauză.

Față de împrejurarea că în cazul recurentului existența conflictului de interese de natură administrativă a fost reținută prin prisma dispozițiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, și nu a dispozițiilor art. 72, Înalta Curte va înlătura considerentele instanței de fond referitoare la aplicarea în cauză prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (2) din noul C. civ., a dispozițiilor art. 72 care conturează regimul juridic în cazul demnitarilor membrii ai Guvernului, fapt care însă nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii recurate, în sensul invocat de recurent, prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, referirea expresă a instanței de fond la dispozițiile art. 72 nu conduce la conturarea existenței unor considerente contradictorii așa cum susține recurentul în contextul în care judecătorul fondului a conchis, în urma analizei tuturor aspectelor cauzei, prin considerente lipsite de echivoc în sensul că în perioada relevantă în cauză conflictul de interese era expres reglementat pentru categoria parlamentarilor prin dispozițiile art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003.

Faptul că judecătorul fondului, folosind sintagma "în măsura în care s-ar accepta..." a făcut o scurtă referire la respectarea exigențelor art. 10 din noul C. civ. nu este de natură a pune la îndoială concluzia privind inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 10 din respectivul act normativ, așa cum în mod greșit susține recurentul.

Prin urmare, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs, invocate și analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, fiind legală și netemeinică hotărârea instanței de fond prin care a fost respinsă cererea de anulare a Raportului de evaluare nr. x/13 octombrie 2015 emis de Agenția Națională de Integritate.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței instanței de fond potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 11 din 20 ianuarie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM