ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4283/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x din 13 octombrie 2015, emis de pârâtă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 903 din 18 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 903 din 18 martie 2016 și a încheierii de ședință din data de 11 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea în tot a Sentinței recurate, iar în rejudecare, admiterea excepțiilor formulate și, pe fond, admiterea contestației, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din Noul C. proc. civ.

A. Prin Încheierea din 11 martie 2016 prima instanță a admis excepția invocată din oficiu, privind tardivitatea formulării cererii de completare a acțiunii introductive, în cuprinsul căreia reclamantul a invocat excepția prescripției dreptului ANI de a emite raportul de evaluare contestat.

Pentru admiterea excepției tardivității formulării acestei cereri, Curtea reține:"deși cererea a fost formulată la primul termen de judecată și respectă dispozițiile art. 204 C. proc. civ., prin aceasta se invocă motive noi de nulitate ale raportului de evaluare contestat în cauză față de cele formulate prin contestația inițială, iar conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare poate fi contestat în termen de 15 zile de la comunicare, situație în care toate motivele de nulitate ale acestui act, independent de faptul că sunt de ordine publică sau de ordine privată, trebuie invocate în termenul imperativ prevăzut de Legea nr. 176/2010, sancțiunea în caz contrar fiind decăderea părții din dreptul de a invoca orice fel de motive peste acest termen ".

Potrivit regulilor procedurale invocate, respectiv dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., formularea unei astfel de cereri adiționale poate fi efectuată de către reclamant numai până la primul termen la care acesta este legal citat.

Or, în cauză, reclamantul a formulat atare cererea adițională la primul termen acordat, respectiv la data de 9 februarie 2016, corespunzător exigențelor textului legal sus referit, cum de altfel în mod corect a reținut prima instanță în cuprinsul încheierii recurate.

Mai mult, prin încheierea de ședință pronunțată de către instanța de fond la aceeași dată, 9 februarie 2016, Curtea a dispus amânarea judecății pentru data de 11 martie 2016, în vederea comunicării cererii completatoare depuse, dând efectivitate astfel dispozițiilor art. 204 alin. (1) teza a II-a, în sensul acordării posibilității pârâtei ANI de a formula întâmpinare, drept exercitat în mod efectiv de către aceasta.

În consecință, concluzia instanței de fond este formulată cu nerespectarea regulilor procedurale instituite prin dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd sancțiunea decăderii exclusiv în cazul nerespectării termenului prevăzut de acest text, respectiv primul termen de judecată, situație inaplicabilă în speța de față.

De altfel, consideră că nici în ipoteza în care nu ar fi respectat acest termen, sancțiunea decăderii tot nu putea fi aplicată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., prin excepție, dacă există acordul expres al tuturor părților litigante, sancțiunea decăderii nu va interveni, iar instanța va trebui să procedeze la soluționarea cererii astfel cum a fost modificată.

Or, în cauză, se poate constata că însăși pârâta ANI, prin reprezentantul său legal, a solicitat respingerea excepției tardivității formulării cererii adiționale, excepție invocată din oficiu de către instanța de fond.

B. Greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor legale privind aplicarea principiului neretroactivității legii

În esență, prima instanță reține faptul că, în cauză, autoritatea pârâtă avea competența materială și funcțională de a emite raportul de evaluare contestat, verificările fiind începute de Agenție la data de 03 martie 2015, după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010. Prin urmare, evaluarea s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate și încadrate juridic în prevederile ar. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare la momentul săvârșirii acestora, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Față de cele reținute, recurentul susține că o atare interpretare a normelor procedurale și de drept material aplicabile este profund eronată și nelegală. Prevederile legale invocate drept temei al procedurii de inspecție care stabilesc competența A.N.I în acest sens au fost art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, act normativ intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010. De asemenea, arată că niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 176/2010, menite tocmai a reglementa situațiile tranzitorii și a corela prevederile celor două acte normative, nu este incidentă în cauză.

În concluzie, având în vedere că în ceea ce-l privește nu au existat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, nici un fel de alte proceduri de verificare sau evaluare, raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, apreciază că, procedând la evaluarea unei fapte din 13 ianuarie 2009 pe baza unui act normativ intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010, pârâta a realizat o interpretare eronată a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Așadar, validarea de către instanța de fond a legalității Raportului contestat este profund nelegală și netemeinică.

C. Greșita interpretare de către instanța de fond a aplicabilității dispozițiilor art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003.

În conformitate cu dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, "prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative."

Este adevărat că art. 69 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 161/2003 stipulează că prevederile prezentului titlu (Titlul IV - Conflict de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice) se aplică persoanelor care exercită demnitățile publice de deputat și senator, însă cap. II - Conflictul de interese vizează doar categoriile de membru al Guvernului și alte funcții de autoritate din administrația publica centrală și locală (Secțiunea 2), aleșii locali (Secțiunea 3), respectiv funcționarii publici (Secțiunea 4).

Trebuie remarcat faptul că în cuprinsul art. cap. III - Incompatibilități, după secțiunea privitoare la dispozițiile generale, sunt explicitate distinct, pe categorii, incompatibilitățile specifice demnității sau funcției publice începând chiar cu parlamentarul (secțiunea 2).

Este evident că dispozițiile art. 69 alin. (1) lit. b) ca normă generală aveau în vedere situațiile speciale enumerate limitativ în cuprinsul capitolului III, secțiunea 2 din titlul IV și nicidecum nu și-a propus să extindă sfera de aplicare a conflictelor de interese dincolo de prevederile limitative din capitolul II, Secțiunile 2 - 4, iar pe de altă parte, atunci când a vrut să extindă sfera persoanelor cărora le sunt aplicabile prevederi legale față de conflictul de interese, legiuitorul a făcut acest lucru în mod expres și clar, în capitolul IV.

În concluzie, din lecturarea Legii nr. 161/2003 rezultă că în materia conflictului de interese nu există nici o dispoziție care să se refere la deputați sau senatori. Constituind restrângeri ale exercițiului unor drepturi civile, situațiile în care o persoană se află în conflict de interese nu se poate face numai în baza principiilor generale prevăzute în art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, fără ca dispozițiile legale să prevadă situațiile în care deputații și senatorii sunt în conflict de interese.

Consideră că reținerea instanței de fond în fundamentarea sentinței recurate, în sensul că:" (...) a mai constatat instanța constituțională, situația deputaților și senatorilor - prevăzută la pct. 3 din art. 1 alin. (1) din legea nr. 176/2010 - este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ", nu reprezintă un argument valid și legal pentru confirmarea actului contestat, întrucât nu conflictează în nici o măsură cu argumentele aduse în apărare. În mod concret, citarea instanței constituționale se face în mod eronat și printr-o extindere nepermisă către o situație ori calificare juridică diferită de cea la care se referă Curtea Constituțională. Paragraful invocat referă la termenul de contestare a Raportului emis de către ANI, și nu la similaritatea ori aplicabilitatea integrală a Legii nr. 176/2010. Dimpotrivă, în cuprinsul aceleiași Decizii CCR invocate, instanța constituțională reține în mod expres faptul că:

"Față de aceste dispoziții constituționale, Curtea reține, mai întâi, că problemă conflictului de interese nu este de rang constituțional, legiuitorul constituant stabilind în mod expres și limitativ doar cazurile în care calitatea de deputat sau de senator încetează, cazuri care nu se referă și la conflictul de interese. Reglementarea conflictului de interese prin legislația infraconstituțională trebuie să respecte însă cadrul constituțional care configurează - în ceea ce privește deputații și senatorii - regimul juridic al mandatului parlamentar".

Mai mult, interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003 și extinderea lor la alte categorii de demnitari decât cele la care legea se referă expres constituie și o încălcare a dispozițiilor art. 10 din Noul C. civ., cu aplicabilitate generală în materia drepturilor civile. Acest articol interzice analogia și dispune că:

"Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege".

Totodată, Curtea Constituțională precizează, în aceeași Decizie invocată de către instanța de fond, în mod expres faptul că:

"(...) în prezent, materia incompatibilităților și a conflictelor de interese, ce formează obiectul criticilor de neconstituționalitate formulate în cauză, este reglementată de cap. IV din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, art. 20 - 26 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, cartea I. titlul IV, cap. III din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, precum și de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.

În raport cu prevederile din Legea nr. 24/2000 menționate, este necesară reglementarea unitară a incompatibilităților și conflictelor de interese, în scopul realizării unei sistematizări a materiei, cu consecința creșterii accesibilității și predictibilității legii, de natură să determine eliminarea interpretărilor divergente. În reglementarea statutului deputaților și al senatorilor trebuie să se aibă în vedere particularitățile specifice acestui statut, precum și faptul că acesta este diferit de cel al funcționarilor publici".

Astfel, norma juridică generală prevăzută la art. 70 - 71 nu se poate invoca făcând abstracție de normele juridice speciale prevăzute la art. 72 - 79 din Titlul IV al Legii nr. 161/2003. De altfel, nici legea specială, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, nu reglementa (la momentul producerii faptelor ori pe întreaga perioadă de valabilitate a contractelor incriminate) pretinsul conflict de interese invocat de către ANI.

Totodată, conform dispozițiilor art. 53 din legea fundamentală, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți este posibilă numai prin lege și numai dacă se impune pentru situațiile expres prevăzute în acest articol.

Fiind instituite cu titlu de excepție, dispozițiile prin care se reglementează conflictul de interese sunt de strictă interpretare și aplicare.

Extinderea interpretării legii și aplicarea ei la persoane care ocupă funcții de demnitate publică fără o prevedere expresă, constituie exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, adică o exercitare a dreptului de apreciere al Agenției Naționale de Integritate prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Așadar, în susținerea motivului de recurs invocat, arată că instanța de fond a procedat la încălcarea normelor de drept material prin aplicarea unor texte de lege străine situației de fapt, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică. În concluzie, s-ar fi impus ca, în soluționarea cauzei, instanța de fond să constate că faptele imputate nu au fost săvârșite cu încălcarea prevederilor legale aplicabile la data întocmirii lor. Prevederile incriminatoare, respectiv interdicția de angajare a rudelor/afinilor în cadrul birourilor parlamentare au fost adoptate abia prin Legea nr. 219/2013 de modificare a Legii nr. 96/2006, prin dispozițiile alin. (11) al art. 38 din Legea nr. 96/2006.

În acest sens, voința legiuitorului privitoare la interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 rezultă inclusiv din hotărârea Comisiei Permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 32/C din 30 octombrie 2015, partea a II-a.

În concret, potrivit hotărârii menționate, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului a stabilit interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 în raport de modificările și completările aduse prin Legea nr. 219/2013, în sensul că "dispozițiile alin. (11) al art. 38 din Legea nr. 96/2006 nu se aplică retroactiv și nu produc efecte juridice pentru situațiile apărute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 219/2013.

De asemenea, Comisia stabilește că interdicțiile introduse prin art. 38 alin. (11) au intrat în vigoare și produc efecte doar de la 21 august 2013. Anterior acestei date nu a existat nicio restricție cu privire la personalul angajat la birourile parlamentare, deputații sau senatorii putând dispune fără nicio constrângere legală asupra angajării lor"

Similar Comisiei Permanente a procedat și Consiliul Superior al Magistraturii care a stabilit prin Hotărârea nr. 1245 din 20 noiembrie 2014 (a se vedea Anexa nr. 1) asupra interpretării dispozițiilor legii nr. 176/2010 cu privire la magistrați.

Totodată, contractele incriminate au format obiectul verificărilor Camerei Deputaților sub aspectul legalității acestora. Contractele analizate (Contractul de muncă nr. x din 13 ianuarie 2009 și Contractul civil nr. x din 5 aprilie 2011) au fost încheiate atât de către Camera Deputaților, cât și, în mod direct, de către deputatul A., iar prevederile legale în materie, valabile la data încheierii lor, stabileau o procedură de verificare și aprobare, prealabile angajării, atât sub aspectul legalității cât și sub cel al conformității, efectuată de către departamentele interne ale Camera Deputaților și Senatului, la finalul căreia se proceda, în condițiile existenței tuturor avizelor necesare, la încheierea efectivă a contractului de muncă și/sau civile. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei chiar de către ANI, dosarul de personal al celor doi contractanți, întocmite în vederea încheierii contractului de muncă și civil incriminate, au format obiectul verificărilor direcțiilor de resurse umane și salarizare, și conțineau certificatele de naștere, de căsătorie, cât și cazierele judiciare, din care rezultă în mod expres legătura de rudenie/afinitate cu dl A..

Legalitatea contractelor incriminate a fost confirmată și la data de 18 octombrie 2011, data emiterii Hotărârii pronunțate de Comisia Permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale camerei Deputaților și Senatului, cu privire la interpretarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a, nr. 29 din 19 octombrie 2011 (denumita în cele ce urmează "Hotărârea CPCDS din 18 octombrie 2011"), care a stabilit că situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate.

Potrivit dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 96/2006: "Comisia comună specială a Camerei Deputaților și Senatului pentru Statutul deputaților și senatorilor devine comisie permanentă însărcinată cu interpretarea unitară și aplicarea corectă a prevederilor legii, cu precădere a principiilor și regulilor de conduită parlamentară și cu rezolvarea oricăror probleme legate de aplicarea ei. Aceste prevederi legale se coroborează cu prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, care prevăd că: "Mandatul de deputat sau de senator se supune regimului juridic prevăzut de Constituție și de prezenta lege, completat cu dispozițiile regulamentelor Camerelor Parlamentului, precum și cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, care dispun expres faptul că: "Deputații și senatorii, în calitatea lor de reprezentanți aleși ai poporului român, își îndeplinesc îndatoririle și își exercită drepturile în conformitate cu Constituția, legile țării și regulamentele Camerei Deputaților și Senatului, pe toata durata mandatului pe care îl dețin."

De asemenea, consideră că voința legiuitorului privitoare la interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 rezultă inclusiv din Hotărârea Comisiei Permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 32/C/30 octombrie 2015, partea a II-a. În acest sens, potrivit hotărârii menționate, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului a stabilit interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 în raport de modificările și completările aduse prin Legea nr. 219/2013, în sensul că "dispozițiile alin. (11) al art. 38 din Legea nr. 96/2006 nu se aplică retroactiv și nu produc efecte juridice pentru situațiile apărute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 219/2013. De asemenea, Comisia stabilește că interdicțiile introduse prin art. 38 alin. (11) au intrat în vigoare și produc efecte doar de la 21 august 2013. Anterior acestei date nu a existat nicio restricție cu privire la personalul angajat la birourile parlamentare, deputații sau senatorii putând dispune fără nicio constrângere legală asupra angajării lor".

În raport cu argumentele invocate, solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate, iar în rejudecare, admiterea excepțiilor formulate și, pe fond, admiterea acțiunii ca întemeiată.

1.4. Apărările intimatei

Prin notele de ședință depuse, intimata pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Față de criticile ce vizează admiterea excepției tardivității formulării cererii completatoare, consideră că într-adevăr cererea respectă termenul impus de art. 204 C. proc. civ., însă, având în vedere că prin conținutul acesteia se invocă un nou motiv de nulitate absolută a raportului de evaluare, motiv ce nu fusese pus în discuție prin contestația inițială, în acord cu instanța fondului, consideră că sunt aplicabile dispozițiile speciale ale art. 22 din Legea nr. 176/2010. Consideră că toate susținerile ce urmăresc să înlăture actul administrativ prin constatarea nulității sale trebuiau inserate în cererea inițială prin care a fost contestat raportul de evaluare, cerere ce se supune, din punct de vedere procedural, termenului de 15 zile impus de legea specială.

B. Cu referire la criticile recurentului reclamant care vizează aplicarea principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 din Constituția României, reamintește că reglementarea conflictului de interese de natură administrativă a fost instituită prin prevederile Legii nr. 161/2003, asta fiind și temeiul de drept material în baza căruia a fost emis raportul de evaluare.

Astfel, așa cum a constatat și instanța de fond, ANI avea competența materială și funcțională de a emite raportul de evaluare contestat, întreaga perioadă de evaluare derulându-se sub imperiul normelor procedurale reglementate de Legea nr. 176/2010, iar faptele au fost analizate și încadrate juridic în prevederile art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, normele de drept material în vigoare la momentul săvârșirii acestora.

În acest sens, apreciază că a fost respectat de către ANI principiul tempus regit actum, neavând relevanță faptul că legea care reglementează procedura de evaluare din perspectiva conflictelor de interese a intrat în vigoare la data de 15 septembrie 2010, câtă vreme normele legale ce îl obligau pe recurentul - reclamant să se abțină de la acțiuni ce îl plasează în ipoteza incidentului de integritate reținut erau în vigoare la data săvârșirii faptelor imputate.

În plus, reamintește că activitatea ANI a fost reglementată inițial prin Legea nr. 144/2007, iar ulterior- drept consecință a deciziei CCR nr. 415/2010 - prin Legea nr. 176/2010, instituția urmând procedura de verificare față de recurent prevăzută de această din urmă lege, însă verificarea nu se rezumă la acțiuni ulterioare aplicării procedurii respective.

Curtea Constituțională e României, prin Decizia nr. 53/2011, referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraților aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 90 din 3 februarie 2011, Curtea Constituțională menționează următoarele:

"În concepția Curții Constituționale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

De asemenea, prin Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 mai 1993, Curtea a statuat că legea posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție și cerințelor legate de asigurarea stabilității raporturilor juridice. Noua lege modifica regimul juridic al dreptului anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce în fond este similar, îl poate înlocui cu un alt drept care astfel se naște."

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat într-o serie de decizii de speță în sensul că este respectat principiul neretroactivității legii civile în ipoteza în care Agenția efectuează, în baza și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare cu privire la raporturi juridice născute și epuizate interior intrării în vigoare a acestei legi, dar în raport de dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 161/2003.

Este vorbă despre Deciziile nr. 3442/2013, 6358/2013, 2314/2014, precum și de soluția de unificare a jurisprudenței adoptată în ședința judecătorilor secției din 30.06.2014.

Din aceste decizii rezultă că retroactivitatea legii privește modificarea unei situații pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situații juridice pentru viitor.

Conflictul de interese din cazul dat a fost reținut în baza Legii nr. 161/2003, urmându-se procedura din Legea nr. 176/2010, lege în vigoare la momentul declanșării procedurii de evaluare.

Prin urmare, întreaga procedură s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din punctul de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate și încadrate juridic în prevederile Legii nr. 161/2003, în vigoare în întreaga perioadă supusă evaluării, cu respectarea principiului tempus regit actum.

C. În legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003 în raport cu funcția deținută de către recurent, reamintește că, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 3 din actul normativ menționat dispozițiile legii se aplică inclusiv cu privire la președinții Camerelor Parlamentului, deputații și senatorii;

Faptul că starea de conflict de interese administrativ nu este individualizată - în cadrul Legii nr. 161/2003 - pentru categoria parlamentarilor, nu lipsește de aplicabilitate textul general, instituit de art. 70 al legii, care este incident și pentru categoria de demnitari din care recurentul face parte, așa cum este incident și pentru toate categoriile de persoane prevăzute în Legea nr. 161/2003, persoane ce dețin funcții de demnitate sau de autoritate publică, funcții cu caracter public, într-un cuvânt - funcții publice, aspect reținut și de instanța de fond.

Legea nr. 161/2003 prevede în mod expres stări de incompatibilitate și de conflicte de interese pentru categorii de persoane ce ocupă funcții sau demnități publice, în sens generic, urmând ca pentru categoriile nereglementate expres, să se aplice textele cu caracter general inserate de legiuitor în cuprinsul acestui act normativ.

Dispozițiile art. 70 din lege rămân aplicabile față de toate categoriile de persoane prevăzute de acest act normativ, având în vedere calitatea persoanei evaluate, situația de fapt, manifestările personale în exercitarea calității deținute, dar și efectele pe care aceste manifestări le-au produs.

În acest context, subliniază că deputații și senatorii respectă cu prioritate Constituția României, legile speciale aplicabile statutului și legile cu caracter general care conțin prevederi ce le pot fi/sunt aplicabile, cum ar fi art. 16 Constituția României, care consacră principiul egalității în drepturi.

Recurentul - reclamant și-a exercitat atribuțiile funcției și a deținut și a manifestat funcția de demnitate publică, pe care o ocupă grație încrederii societății, printr-un evident subiectivism și prin prioritizare a unui interes personal, în detrimentul celui public, fapt inadmisibil, conform legii.

Interesul personal patrimonial a fost evident manifestat de către senatorul A., prin crearea unei situații favorabile pentru fiul și nora domniei sale, din care aceasta - și, implicit familia sa, a obținut foloase patrimoniale pentru o perioadă de timp.

De altfel, în art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului a fost preluată definiția incidentului de integritate reprezentat de conflictul de interese de natură administrativă reglementat în art. 70 din Legea nr. 161/2003.

Chiar dacă Constituția României nu cuprinde un text expres care să se refere la situația conflictelor de interese, fiind reglementate doar incompatibilitățile, dispozițiile din legi și regulamente referitoare la problema în discuție trebuie să respecte cadrul constituțional care configurează regimul juridic al mandatului de parlamentar, inclusiv sub aspectul îndatoririlor, incompatibilităților și interdicțiilor.

Într-adevăr, statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de cel al funcționarilor publici, acest statut nu poate justifica diferența de tratament juridic, în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcție publică de autoritate, pentru a se reține faptul că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, care reglementează conflictul de interese de natură administrativă.

În acest sens, a statuat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 81/2013:

"În înțelesul art. 71 alin. (2) din Legea fundamentală, funcțiile publice de autoritate sunt cele folosite în cadrul autorităților publice prevăzute de Constituție, funcții care pot fi elective sau neelective. Art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, determină înțelesul sintagmei consacrată de norma constituțională (…)"

"În exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, Curtea reține incidența în materie și a dispozițiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, care reglementează, în titlul II, proceduri de asigurare a integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, secțiunea a 3-a a respectivului titlu fiind dedicată procedurii de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților".

Analizând textul de lege din art. 70 și 71 Legea nr. 161/2003 prin coroborare cu Legea nr. 176/2010, și prin luarea în considerare și a interpretării ce emană de la instanța constituțională, ar rezulta faptul că aplicabilitatea normelor prevăzute de Legea nr. 161/2003 - printre care și art. 70 și 71 - are incidență față de toate categoriile de persoane ce dețin funcții publice sau de demnitate publică sau de autoritate publică prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010, având în vedere și faptul că, în materia incidentelor de integritate Legea nr. 161/2003 reprezintă "dreptul substanțial" în domeniu, în timp ce Legea nr. 176/2010 reprezintă "dreptul procedural".

Astfel, chiar dacă până la momentul 2013 Statutul deputaților și senatorilor nu cuprindea un text care să incrimineze conflictul de interese al parlamentarilor, chiar dacă Legea nr. 161/2003, de asemenea, nu cuprinde o secțiunea dedicată exclusiv parlamentarilor, așa cum se întâmplă cu alte categorii de funcții de demnitatea sau de autoritate publică, totuși art. 70 și 71 reprezintă cadrul general legal al conflictului de interese de natură administrativă, aplicabil tuturor categoriilor de funcții prevăzute de art. 1.

Conflictul de interese reglementat în Legea nr. 161/2003 are în vedere situația în care oricare dintre persoanele ce dețin o funcție publică dintre cele prevăzute de Legea nr. 176/2010 se află într-o situație care se circumscrie celor prevăzute de aceste texte legale, respectiv, exercitarea funcției deținute cu un grad scăzut de obiectivitate, generat de urmărirea unui interes personal de natură patrimonială.

De asemenea, incidența prevederilor art. 70 și 71 care reglementează cadrul general al conflictelor de interese și parlamentarilor a fost confirmată și de instanța supremă, care a confirmat în jurisprudența sa constantă, sub aspectul legalității și al oportunității, rapoartele de evaluare ale Agenției Naționale de Integritate privitoare la această situație juridică (Decizia ICCJ nr. 6874/2013, 565/2014 etc.).

În final, pe fondul cauzei, reiterează susținerile privind evidenta manifestare a unui interes personal din partea recurentului reclamant, în momentul angajării fiului său și nurorii sale în cadrul B. nr. 42 din Mun. București, Colegiul nr. 10, aceștia obținând și foloase patrimoniale în urma muncii prestate în aceste calități de 55.038 RON, respectiv de 37.399 RON, astfel încât legalitatea și temeinicia raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de integritate sunt neechivoce.

Fată de cele ce preced, solicită respingerea recursului formulat în prezenta cauză și menținerea, ca temeinică și legală, a Sentinței nr. 903/2016 a Curții de Apel București.

2.1Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal,precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 20 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 5 noiembrie 2018.

2.2 Aspectele de fapt și de drept relevante

2.2.1. Prin încheierea din data de 11 martie 2016, prima instanță a admis excepția tardivității formulării cererii privind completarea motivelor de nulitate invocate de reclamant prin cererea introductivă de instanță, reținând că:

"deși cererea a fost formulată la primul termen de judecată și respectă dispozițiile art. 204 C. proc. civ., prin aceasta se invocă motive noi de nulitate ale raportului de evaluare contestat în cauză față de cele formulate prin contestația inițială, iar conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare poate fi contestat în termen de 15 zile de la comunicare, situație în care toate motivele de nulitate ale acestui act, independent de faptul că, sunt de ordine publică sau de ordine privată, trebuie invocate în termenul imperativ prevăzut de Legea nr. 176/2010, sancțiunea în caz contrar fiind decăderea părții din dreptul de a invoca orice fel de motive peste acest termen".

2.2.2. Prin sentința recurată, prima instanță a respins acțiunea în anulare formulată de reclamantul A. împotriva raportului de evaluare nr. x/13 octombrie 2015 emis de Agenția Națională pentru Integritate, prin care au fost identificate elemente de încălcare a legislației privind regimul juridic al conflictului de interese privind persoana evaluată, reclamantul A..

S-a reținut, prin raportul atacat, că în perioada deținerii funcției de deputat în legislatura 2008 - 2012 în cadrul Camerei Deputaților, persoana evaluată a încălcat dispozițiile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, fiind în stare de conflict de interese pentru a semna documentele pentru Biroul Parlamentar A., respectiv de încadrare în muncă a fiului său și contractul civil având ca obiect angajarea nurorii sale, având un interes personal de natură patrimonială ce a influențat îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor ce îi reveneau - mărirea patrimoniului familiei fiului său.

Analizând motivele de nulitate invocate de reclamant, prima instanță a apreciat că sunt nefondate.

În ceea ce privește susținerea că raportul de evaluare încalcă principiul neretroactivității legii, reglementat de disp. art. 15 alin. (2) din Constituție, prima instanță a reținut că verificările fiind începute de ANI la 3 martie 2015, după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010, întreaga perioadă de evaluare s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate de această lege, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate și încadrate juridic în prevederile art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare la momentul săvârșirii acestora, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Cu referire la încălcarea principiului neretroactivității legii, prin aceea că interdicția reținută ar fi fost stabilită abia în anul 2013, prin Hotărârea birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 5/2013 și prin Legea nr. 219/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, prima instanță a apreciat că nu poate fi primită, deoarece autoritatea pârâtă a reținut încălcarea de către persoana evaluată a art. 70 - 71 din Legea nr. 161/2003 în vigoare la momentul încheierii celor două contracte cu fiul și cu nora sa, fără însă a pune probleme de aplicare retroactivă a legii.

Analizând cel de-al doilea motiv de nulitate invocat, prima instanță a înlăturat apărările reclamantului, în sensul că prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu ar fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnități sau funcții publice, inclusiv deputaților sau senatorilor.

În acest context, prima instanță a reamintit definiția dată conflictului de interese de art. 70 din Legea nr. 161/2003, observând că aceeași definiție a fost preluată de dispozițiile art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului, în Secțiunea a II-a - Conflictul de interese, constatarea incompatibilităților și alte interdicții, constatând totodată că, într-adevăr, respectiva noțiune nu a fost reglementată expres de Legea nr. 96/2006, în forma în vigoare la data emiterii raportului de evaluare contestat.

În acest context, prima instanță a subliniat importanța definiției date conflictului de interese pentru funcționarii publici, inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, unde se prevede:

"Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare că influențează îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus".

În continuare, confirmând existența unor diferențe între statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor și statutul funcționarilor publici, prima instanță a statuat că aceste diferențe de statut nu poate justifica diferența de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcție publică, pentru a se reține că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

În fundamentarea acestui raționament prima instanță a citat și considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în M.Of. nr. 136 din 14 martie 2013, prin care Curtea Constituțională a soluționat obiecția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, considerente prin care s-a reținut că, în vederea asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma "funcții și demnități publice", în considerarea căreia le revin obligații specifice, constatând totodată că situația deputaților și a senatorilor - prevăzută la pct. 3 din art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de nulitate, întemeiată pe afirmația că faptele imputate nu au fost săvârșite în scopul urmăririi ori obținerii unui folos material, prima instanță a reținut netemeinicia acestuia, având în vedere faptul că fiul și nora reclamantului au obținut veniturile aferente funcțiilor deținute în sumă totală de 92.437 RON, plătită din bugetul Camerei deputaților, astfel că nu se poate susține că angajarea la biroul parlamentar al celor doi nu a avut în vedere obținerea unor sume de bani.

2.3. Analiza instanței de recurs

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin criticile formulate față de încheierea din data de 11 martie 2016, care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că admiterea excepției tardivității, invocată de instanța de fond din oficiu, privind formularea cererii completatoare prin care s-a invocat prescripția dreptului ANI de a emite raportul contestat, este dată cu greșita aplicare a dispozițiilor procedurale instituite prin dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Analizând această critică, Înalta Curte împărtășește concluzia exprimată de prima instanță, în sensul că respectarea termenului imperativ de 15 zile stabilit de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 impune ca atât momentul sesizării instanței cât și indicarea motivelor de nulitate/anulare să se încadreze în acest termen, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a invoca noi cauze de nulitate/anulare.

Fiind în prezența unui termen procedural special, derogatoriu față de cel reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu caracter peremptoriu și absolut, a cărui nerespectare afectează eficacitatea actului și atrage decăderea, exigențele respectării lui determină incompatibilitatea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 cu normele procedurale de drept comun stabilite de art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., respectiv art. 2513 C. civ.- privind momentul până la care se poate invoca prescripția, așa cum în mod corect a apreciat prima instanță în aplicarea corelată a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 176/2010 cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Fața de acest caracter de ordine publică a termenului stipulat de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care permitea instanței să invoce din oficiu sancțiunea decăderii reclamantului din dreptul de a mai invoca cauze noi de nulitate, apare ca fiind neconcludentă susținerea recurentului în sensul că, la soluționarea excepției tardivității cu privire la modificarea cererii, prima instanță trebuia să țină seama de poziția procesuală exprimată de partea pârâtă.

Motivele de casare invocate de recurentul reclamant împotriva sentinței recurate au fost încadrate la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., fără a fi dezvoltate în mod distinct criticile care se subscriu fiecăruia dintre aceste motive.

Într-o primă critică s-a susținut că prima instanță a aplicat greșit principiul neretroactivității, întrucât nu a observat, pe de o parte, că dispozițiile art. 8, 9, art. 10 lit. f), art. 11 și 21 din Legea nr. 176/2010, care constituie temeiul de drept al procedurii pentru evaluarea, au intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010, ulterior săvârșirii faptelor evaluate, iar pe de altă parte, că niciuna dintre ipotezele prevăzute de normele tranzitorii ale art. 34 din același act normativ nu este incidentă în cauză.

Pentru a răspunde la aceste critici, Înalta Curte reamintește că problema supusă controlului judiciar a suscitat interpretări diferite la nivelul instanței supreme, care însă au fost unificate în jurisprudență, opinia majoritară fiind consemnată în procesul-verbal de unificare a practicii din data de 30 iunie 2014, în sensul că "nu este încălcat principiul neretroactivității legii civile în situația în care ANI efectuează procedura de evaluare prin raportare la dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 161/2003, dar în baza și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 cu privire la raporturi juridice născute și epuizate anterior intrării în vigoare a ultimei legi".

În această ordine de idei, Înalta Curte apreciază că este util să citeze considerentele reținute de Curtea Constituțională a României la pct. 27 din Decizia nr. 449/2015, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, considerente prin care s-a arătat:

"Cu alte cuvinte, textul fixează un termen înlăuntrul căruia Agenția are dreptul de a efectua evaluarea. Astfel, aceasta are la dispoziție un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activitățile amintite. Așadar, textul menționat stabilește numai termenul maxim în interiorul căruia Agenția Națională de Integritate își poate exercita competența amintită, fără a conține vreo reglementare referitoare la prescripția răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea. Normele, regulile și termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii (…)".

Acest comentariu prezintă utilitate în cauză întrucât confirmă ceea ce rezultă din motivarea primei instanțe și este împărtășită și de instanța de control judiciar, și anume că dispozițiile art. 8, 9, art. 10 lit. f), art. 11 și 21 din Legea nr. 176/2010 nu constituie norme de drept substanțial ci de drept procedural, guvernate, în temeiul art. 24 C. proc. civ., de legea în vigoare la data declanșării procedurii, fie administrativă, fie jurisdicțională, și care nu se supun principiului tempus regit actum.

Având în vedere concluzia formulată în acest sens, și anume că dispozițiile invocate constituie norme de drept procedural, criticile invocate de recurent cu privire la încălcarea principiului neretroactivității legii, care omit orice distincție între normele de procedură și normele de drept material, sunt neîntemeiate, având în vedere că dispozițiile care reglementează acest principiu, cuprinse la art. 1 din C. civ. din 1864, cât și de art. 6 din Noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, sunt norme de drept substanțial care nu se aplică în materie procesuală.

Sub cel de-al doilea aspect în care recurentul reclamant invocă încălcarea normelor de drept material se referă la aplicarea dispozițiilor art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, sens în care susține, în esență, că acestea au natura unor principii generale care nu permite restrângeri în exercițiul unor drepturi în lipsa unor dispoziții legale speciale care să prevadă, în perioada supusă evaluării, situațiile concrete în care senatorii și deputații se aflau în conflict de interese.

Înalta Curte validează concluzia primei instanțe, care, confirmând existența unor diferențe între statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor, pe de o parte, și statutul funcționarilor publici, pe de altă parte, conchide că aceste diferențe de statut nu pot justifica inaplicabilitatea dispozițiilor art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003 pentru senatori și deputați.

În acest context, în completarea argumentelor reținute de prima instanță, Înalta Curte observă că parlamentarii fac parte din categoria de persoane cărora legea este aplicabilă (art. 1.pct. 3 din Legea nr. 176/2010), îndeplinesc o funcție demnitate publică care se supune principiilor care stau la baza prevenirii conflictului de interese, statuate prin art. 71 din Legea nr. 161/2003, aceste principii fiind pe deplin compatibile cu principiile și regulile de conduită parlamentară stabilite prin statutul deputaților și al senatorilor (art. 10 - 11 din Legea nr. 96/2006- principiile interesului național, principiul legalității și al bunei-credințe și principiul transparenței), prin urmare, se pot af