ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4611/2019

Ședința publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/18.12.2015.

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 134 din 27 februarie 2017, a respins ca nefondată excepția tardivității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, și, totodată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a reluat pe larg împrejurările de fapt expuse în primul ciclu procesual, susținând, în esență, că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul a arătat că deși s-a reținut definiția conflictului de interese, conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, ulterior, prima instanță se contrazice și face trimitere la faptul că noțiunea de conflict de interese nu este reglementată expres de Legea nr. 96/2006, în forma în vigoare la data încheierii contractului civil în discuție, și prezintă descrierea conflictului de interese pentru funcționarii publici inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europe.

În continuare, prima instanța a afirmat că statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de cel al funcționarilor publici, existând particularități cu privire la exercitarea unor drepturi, însă a reținut că acest statut nu poate justifica diferența de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate sau o funcție publică.

Recurentul a apreciat astfel că este vorba atât de motive contradictorii, cât și de încălcarea atribuțiilor judecătorești, dar și de o apreciere și o completare la lege în privința căreia prima instanță apelează la motivarea dată de Curtea Constituțională în Decizia 81/27.02.2013, decizie în care se face trimitere tot la Legea nr. 176/2010 care nu era în vigoare la data încheierii convenției în litigiu, considerând instanța că explicațiile Curții Constituționale sau chiar o eventuală interpretare a instanțelor judecătorești au puterea unor dispoziții legislative de interpretare sau de adăugare la legea din 2003.

Or, chiar dacă interpretarea instanței constituționale este în sensul aplicării aceluiași tratament juridic funcționarilor publici și demnitarilor, această soluție se impune a se aplica pentru viitor.

O altă critică adusă sentinței atacate vizează faptul că prima instanță, deosebit de faptul că se contrazice cu privire la Statutul deputaților și senatorilor, a apreciat încă de la apariția Legii nr. 161/2003, pe care o aplică în cauză, că exista drept substanțial pentru verificarea stării de incompatibilitate generată de încheierea contractului civil (folosind termenul de incompatibilitate deși speța privește conflictul de interese), apoi recunoaște că data încheierii contractului civil este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Judecătorul fondului a apreciat ca drept substanțial existent Legea nr. 161/2003, deși aceasta nu are nicio dispoziție expresă în sensul reținut de inspectorii ANI, ceea ce conduce la concluzia că face o greșită interpretare a legii și faptul că a avut în vedere prevederile art. 13 din Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei a cărei incidență, de asemenea, este criticabilă.

Potrivit recurentului, în cauză este aplicabilă Hotărârea din 18.10.2011 pronunțată de Comisia Permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, care a stabilit că situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil indiferent de calitatea persoanei angajate, invocând și prevederile art. 60 coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 96/2006.

În continuare, a susținut că aceste texte de lege sunt cuprinse în mod expres în acte normative sau în alte acte emise de puterea legislativă a statului, prin organe abilitate cu diferite atribuții de legiferare și interpretare a normelor legale, așa încât soluția atacată echivalează cu o depășire a atribuțiilor judecătorești, întrucât s-a procedat la o imixtiune în sfera de activitate a celorlalte autorități publice.

În opinia recurentului, situațiile în care o persoană se află în conflict de interese nu se pot reține numai în baza principiilor generale prevăzute în articolele 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, fără ca dispozițiile legale să prevadă situațiile în care deputații și senatorii sunt în conflict de interese, constituind restrângeri ale exercițiului unor drepturi civile.

Prin urmare, extinderea interpretării legii și aplicarea ei la persoane care ocupă funcții de demnitate publică fără o prevedere expresă reprezintă un exces de putere în sensul Legii nr. 554/2004, adică o exercitare a dreptului de apreciere al autorității prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Așadar, interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 70 și 71 din

Legea nr. 161/2003 și extinderea lor la alte categorii de demnitari decât cele la care legea se referă expres constituie și o încălcare a dispozițiilor art. 10 din noul C. civ.

Recurentul a mai arătat că interesul patrimonial cu privire la care se poate aprecia că 1-a avut încheind contractul civil cu fiica sa nu putea fi de natură a influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor sale de parlamentar, ce îi reveneau potrivit Constituției și altor acte normative.

Totodată, în raport cu momentul săvârșirii faptei imputate (02.11.2009) textul art. 38 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 96/2006 nu conținea nicio interdicție cu privire la angajarea personalului din propriul birou parlamentar din teritoriu, lăsând astfel la aprecierea parlamentarului alegerea persoanelor care să-1 sprijine în activitatea politică din teritoriu. De altfel, confirmarea existentei și legalității acestui drept a fost confirmată și prin Hotărârea nr. 1/2006, făcând trimitere și la Decizia Curții Constituționale nr. 19/1005 și afirmând că deputații se bucură de o deplină și reală independență.

Recurentul a apreciat astfel că sancționarea acestuia pentru manifestarea unei posibile lipse de imparțialitate în procesul de selecție a personalului din cadrul cabinetului său, ca expresie a existenței conflictului dintre interesul public și privat, nu poate fi reținută, mai ales în lipsa oricărui text legal incident în materia procedurii de selecție a personalului aferent biroului parlamentar.

În concluzie, a arătat că interpretarea dată de prima instanță prevederilor art. 70 și 79 din Legea nr. 161/2003 este una forțată, faptele imputate prin raportul de evaluare nu se circumscriu nicidecum sferei conflictului de interese, astfel cum acesta este reglementat, susținând că a respectat prevederile art. 29, 35 și 37 din Legea nr. 96/2006.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare, cu precizarea prealabilă că dată fiind similitudinea unor critici formulate acestea vor fi analizate grupat și vor primi răspuns prin argumente comune.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Raportului de evaluare nr. x/18.12.2015, emis de intimata-pârâtă.

Autoritatea pârâtă a reținut, în raportul de evaluare atacat, că, în perioada exercitării mandatului de deputat 2008-2012, reclamantul nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese prevăzut de dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 întrucât, în calitate de deputat în Parlamentul României, a încheiat contractul civil nr. x/23.12.2008 cu fiica B., prin care aceasta a prestat servicii în funcția de consilier în cadrul Biroului Parlamentar al deputatului A., obținând venituri salariale în sumă de 35.093 RON.

Curtea de apel Craiova a respins ca nefondată excepția tardivității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, și, totodată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

În cauză, criticile formulate de recurent vizează soluția pe fondul cauzei.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., apreciat de parte ca fiind incident față de analiza primei instanțe și aplicarea textelor de lege ce reglementează conflictul de interese, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

În cauză, nu se poate reține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sintagmă prin care se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, și nicidecum aplicarea unor texte de lege la situația de fapt dedusă judecății care, în opinia părții, este greșită, considerentele privind modul de aplicare și de interpretare a normelor legale în justificarea soluției fiind apanajul judecătorului, dar și obligația acestuia de a arăta motivele care au condus la soluția pronunțată.

1.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a apreciat că hotărârea primei instanțe este contradictorie în raport cu modul de interpretare a textelor de lege privind conflictul de interese din legislația românească și descrierea acestuia prin trimiterea la normele europene, respectiv art. 13 din Recomandarea nr. 10/2013.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare, ceea ce nu se regăsește în cauză, nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu se poate încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de textul de lege invocat.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, respectiv modul de interpretare a normelor privind conflictul de interese și a evidențiat faptul că respectivul incident de integritate a fost explicat și în sfera dreptului european, neavând în vedere exclusiv prevederile Recomandării nr. 10/2013.

Altfel spus, a subliniat opinia de la nivel european cu privire la incidentul de integritate, în sensul că acesta reprezintă conduita necorespunzătoare a funcționarului public (lato sensu) care își exercită atribuțiile funcției cu influența interesului personal.

În plus, prin intermediul unei recomandări instituțiile europene își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a le impune vreo obligație legală destinatarilor recomandării.

Totodată, nu se poate susține că hotărârea atacată este contradictorie întrucât prima instanță a reținut că existența unor particularități cu privire la exercitarea unor drepturi nu justifică diferența de tratament juridic în privința incidentelor de integritate, împărtășind opinia Curții Constituționale.

Or, fiind știut faptul că deciziile Curții Constituționale se aplică numai pentru viitor, iar acestea trebuie avute în vedere sub aspectul modului de interpretare a normelor și a modului de înțelegere a intenției și scopului legiuitorului acolo unde există inadvertențe sau nelămuriri.

În fine, nu se poate susține că există contradictorialitate nici în privința aplicării normelor legale incidente.

Astfel, Legea nr. 176/2010 cuprinde norme de drept procedural în materia evaluării incompatibilităților și a conflictelor de interese de natură administrativă, iar Legea nr. 161/2003 reprezintă sediul materiei acestor incidente legale - dreptul substanțial în materie.

La momentul încheierii contractului civil dintre recurent și fiica sa era pe deplin aplicabilă Legea nr. 161/2003 care prevede și sancționează conflictul de interese de natură administrativă, lege care se aplică prioritar, în detrimentul Hotărârii din 18.10.2011 pronunțate de Comisia Permanentă a Camerei Deputaților, hotărâre care nu exista la data încheierii contractului civil (2008).

Prin urmare hotărârea atacată respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

1.3. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, se reține că nu este întemeiat.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe faptul că, în opinia sa, raportul de evaluare contestat este nelegal prin raportare la dispozițiile Legii nr. 96/2006, respectiv a dispozițiilor art. 70-71 din Legea nr. 161/2003.

Contrar susținerilor recurentului, se reține că acesta este subiect activ al Legii nr. 161/2003, din prevederile căreia rezultă că în materia conflictului de interese există o reglementare cu caracter general, care trasează cadrul instituției juridice și o serie de reglementări pentru mai multe categorii de funcții publice.

În cauză se reține că în perioada mandatului de deputat al reclamantului, 2008-2012, erau în vigoare dispozițiile art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, dar și prevederile Legii nr. 96/2006.

Faptul că Legea nr. 96/2006 nu reglementa în mod expres instituția conflictului de interese în cazul deputaților nu reprezintă un argument viabil în susținerea tezei recurentului în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 70-71 din Legea nr. 161/2003, în situația deputaților, în contextul în care legiuitorul a definit, prin norma înscrisă în art. 70, noțiunea de conflict de interese, prin raportare la exercitarea unor funcții de demnitate publică, respectiv a unor funcții publice, fără raportare directă la toate funcțiile și demnitățile publice din spațiul juridic național.

Altfel spus, întrucât între respectivele categorii nu a fost inclusă în mod expres și categoria parlamentarilor nu înlătură de la aplicare normele cu caracter general, acesta fiind și unul dintre principiile de bază ale aplicării legilor - lipsa normei speciale atrage incidența normei generale.

Totodată, nu se poate susține că, dacă norma juridică nu conține alături de definiția instituției juridice (în speță, conflictul de interese) și enumerarea tuturor cazurilor de conflict de interese, nu se poate aplica unei situații care nu este stipulată în mod expres.

O interpretare în sensul că anterior anului 2013 nu exista o asemenea interdicție ar conduce la lipsirea de efecte a prevederilor art. 70 din lege ce privesc conflictul de interese pentru funcțiile de demnitate publică.

În cauză, recurentul-reclamant a exercitat în perioada vizată funcția de deputat, care reprezintă o demnitate publică, fiind supus astfel regulilor conflictului de interese prevăzut de art. 70 din lege.

Prin urmare, judecătorul fondului a reținut în mod corect că dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 se aplică și deputaților și senatorilor, neexistând niciun argument juridic care să justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a principiilor prevăzute prin art. 71 din lege, reținerea unui tratament diferit pentru persoanele care ocupă respectivele demnități publice.

Deși statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de statutul funcționarilor publici, existând particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferența de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcție publică, pentru a se reține că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

Aceste dispoziții se interpretează și se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conținutul Titlului IV - "Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice" al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităților și conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcții publice, în care se includ atât funcțiile publice administrative, cât și funcțiile de demnitate publică: Președintele României, deputații și senatorii, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din Administrația prezidențială, primul ministru, miniștrii, miniștrii delegați, secretarii și subsecretarii de stat, inclusiv funcțiilor asimilate acestora, prefecții și subprefecții, magistrații, aleșii locali, funcționarii publici.

Totodată, art. 70 din lege nu face distincție între categoriile de persoane care ocupă funcții/demnități publice, iar din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma funcții și demnități publice, în considerarea cărora le revin obligații specifice.

Această interpretare este confirmată și de considerentele Deciziei nr. 81/2013 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că situația senatorilor și deputaților este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiași regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcționarilor publici administrativi, cât și celorlalți titulari de funcții/demnități publice.

Contrar susținerilor recurentului, în cauză, prezintă relevanță considerentele Deciziei nr. 81/27 februarie 2013, la care în mod corect a făcut referire și judecătorul fondului, prin care Curtea Constituțională a soluționat obiecția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Or, invocarea statutului diferit al parlamentarilor, din perspectivă constituțională și legală, nu presupune instituirea față de aceștia a unor măsuri de protecție legislativă care să fie echivalate cu favorizarea intereselor personale ale acestora.

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, anterior modificării acesteia, prevedea o serie de incompatibilități, dar și procedura declarării incompatibilității.

De asemenea, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, s-a reglementat la Titlul IV - Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice.

Din această perspectivă, sunt relevante prevederile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora:

"Art. 70 - Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative".

Art. 71 Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public".

În cauză, sunt îndeplinite ipotezele prevăzute de textele de lege menționate, încheierea unei convenții civile cu fiica, prin care aceasta a fost angajată în calitate de expert la biroul parlamentar al recurentului a condus la existența conflictului de interese.

Totodată, interesul personal de natură patrimonială este evident, prin direcționarea unor venituri din bugetul de stat către familie, alte rude.

De asemenea, situația analizată ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin persoanei ce exercită o demnitate publică (deputat).

De altfel, acest interes nu trebuie materializat, simpla existență a acestuia la nivel potențial fiind suficientă pentru a fi reținut conflictul de interese.

Or, angajarea fiicei în cadrul biroului parlamentar este de natură să creeze aparența că recurentul-reclamant nu își desfășoară activitatea cu imparțialitate, integritate, transparența deciziei și mai ales faptul că nu pune interesul public în centrul deciziilor sale, ci dimpotrivă, are în vedere propriile interese și ale familiei sale.

Principiile enumerate sunt principii cu caracter general în materia conflictului de interese de natură administrativă care trebuie respectate de toți titularii unor funcții publice (în sens larg), susținerea recurentului în sensul că a respectat îndatoririle prevăzute de art. 29, 35 și 37 din Legea nr. 96/2006 fiind astfel nefondată.

Așadar, aplicarea art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 nu reprezintă o extindere a cadrului legal de către judecător și nici o adăugare la lege, ci doar expresia unei aplicări unitare a normelor legale, după cum nu este vorba nici de o încălcare a dispozițiilor art. 10 din noul C. civ., cum afirmă recurentul.

În fine, cât privește invocarea de către recurent, prin concluziile scrise și în cadrul dezbaterilor, a incidenței legii noi și a excepției prescripției răspunderii, se reține, în privința prescripției, că această apărare nu a fost invocată în primă instanță, ci direct în recurs, așa încât nu poate fi analizată.

Referitor la legea nouă invocată, lege care a fost adoptată ulterior sentinței atacate, se constată că aceasta nu se aplică proceselor în curs. Se procedează la verificarea legalității în funcție de normele în vigoare la data emiterii actului contestat, în raport cu principiul neretroactivității legii civile noi, consacrat de art. 6 din C. civ.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 134 din 27 februarie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2019.

Opinie separată

În dezacord cu opinia majoritară, am considerat că soluția legală care se impunea a fi dată în cauză, era aceea de admitere a recursului reclamantului A., casarea hotărârii atacate, și rejudecând cauza să fie admisă acțiunea reclamantului cu consecința anulării raportului de evaluare nr. x/18.12.2015 emis de Agenția Națională de Integritate.

Divergența de opinie a plecat de la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 162/2003.

Este necontestată în cauză starea de fapt reținută de inspectorii intimatei, respectiv că reclamantul recurent în calitate de deputat în Parlamentul României, a încheiat contractul civil nr. x/23.12.2008, cu fiica, B., prin care aceasta a prestat servicii în funcția de consilier în cadrul Biroului Parlamentar al deputatului A., obținând venituri salariale în sumă de 35.093 RON.

Art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu poate fi considerat că reglementează un caz de conflict de interese, pentru că norma în discuție conține o definiție generală a acestei situații juridice, care alături de principiile reglementate de art. 71 din același act normativ, este menit să configureze cadrul general de implementare a acestei sancțiuni administrative.

Situațiile la care se referă această normă, se regăsesc în reglementările speciale ale conflictului de interese pentru diferite categorii de demnitari sau funcționari publici, funcție de specificul activității fiecăruia, identificate la art. 72, 76 și 79 din Legea nr. 161/2003, în care nu sunt menționați senatorii și deputații.

A considera că art. 70 din Legea nr. 161/2003 este într-adevăr un caz particular de conflict de interese, cum încearcă a acredita judecătorul fondului, ar duce la situații absurde, fiind suficientă stabilirea existenței unui interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin demnitarului sau funcționarului public potrivit Constituției și altor acte normative.

Astfel, situațiile juridice în care subiecții normei s-ar încadra în ipoteza normei ar fi extrem de variată și de largă, iar celelalte reglementări speciale ale diferitelor forme de conflict de interese ar deveni inutile. Pe de altă parte, s-ar ridica dificultăți importante în planul predictibilității acestei norme, destinatarul normei fiind în imposibilitatea de a identifica conduita de urmat în raport de prescripțiile legale impuse, pentru că sunt dificil de distins situațiile în care o persoană nu acționează dintr-un interes.

Prin comparație, această abordare interpretativă este similară cu cea în care o faptă nu întrunește condițiile de tipicitate a unei infracțiuni speciale, însă se reține că este totuși a infracțiune prin raportare la definiția generală a acesteia.

Prin urmare, am considerat, din perspectiva interpretării date, că reclamantul nu s-a aflat în conflict de interese prin anagajarea fiicei sale la biroul său parlamantar, întrucât o asemenea conduită nu era sancționată la epoca evenimentelor ca fiind conflict de interese.