ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1118/2015

Decizia nr. 1118/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6645 din 19 noiembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/100/2013 al Tribunalului Maramureș s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., personal și în calitate de reprezentant legal al minorei B., C. și D. și E., în contradictoriu cu pârâtele SC F. SA cu sediul în București și SC F. SA - sucursala Maramureș și în consecință:

A fost obligată pârâta SC F. SA să plătească reclamantei A., suma de 11.046 RON reprezentând despăgubiri și suma de 300.000 RON daune morale, la care se calculează penalități de 0,1% pe zi, începând cu data de 01 ianuarie 2013 și până la data plății debitului principal.

A fost obligată pârâta SC F. SA să plătească reclamanților C. și D., daune morale în cuantum de 150.000 RON pentru fiecare, la care se calculează penalități de 0,1% pe zi, începând cu data de 01 ianuarie 2013 și până la data plății debitului principal.

A fost obligată pârâta SC F. SA să plătească reclamantei A. în calitate de tutore al minorei B. daune morale în cuantum de 500.000 RON, la care se calculează penalități de 0,1% pe zi, începând cu data de 01 ianuarie 2013 și până la data plății debitului principal.

A fost obligată pârâta SC F. SA să plătească reclamantei E., suma de 13.901 RON despăgubiri și daune morale în cuantum de 100.000 RON, la care se calculează penalități de 0,1% pe zi, începând cu data de 01 ianuarie 2013 și până la data plății debitului principal.

S-a respins cererea privind acordarea indemnizației lunare pentru minora B.

Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 417/2014 din 02 octombrie 2014 a respins apelul declarat de către pârâta SC F. SA împotriva sentinței 6645 din 19 noiembrie 2013 a Tribunalului Maramureș, care a fost păstrată în întregime.

Împotriva acestei decizii SC F. SA a declarat recurs fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază.

În motivarea cererii de recurs, recurenta pârâtă critică soluția instanței de apel cu privire la cuantificarea prejudiciului moral și identificarea criteriilor de apreciere a cuantumului acestuia, susținând că între valoarea daunelor solicitate și cuantumul admis de instanță trebuie să existe un echilibru astfel încât valoarea daunelor acordate să nu ducă la o îmbogățire fără just temei, dar nici să fie derizorii.

Recurenta susține că acordarea unor despăgubiri pentru daune morale în dezacord cu nivelul suportabil al primelor de asigurare riscă să blocheze sistemul RCA care constituie un mecanism social - G.

Așadar, recurenta critică decizia în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților în sumă de 450.000 RON pentru fiecare.

Recurenta apreciază că obligarea la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere este nelegală făcând trimitere la dispozițiile art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 50/2010, susținând că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte nefiind astfel operantă nici aplicarea unei penalități de 0,1% pe zi de întârziere. În concluzie, se invocă de fapt lipsa de incidență a prevederilor art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 50/2010 în cadrul acordării daunelor morale.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost motivat și reaprecierea cuantumului daunelor morale acordat reclamanților.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimații reclamanți A. și ca reprezentant al minorei B., C., D. și E. au solicitat în principal: în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. - respingerea recursului ca inadmisibil întrucât motivele invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.; iar în subsidiar - respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 26 februarie 2015 a fost încuviințat, în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 04 martie 2015.

Intimații reclamanți A. și ca reprezentant al minorei B., C., D. și E. au depus punct de vedere asupra raportului prin care au susținut că recursul nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând excepția nulității recursului și decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge excepția nulității și recursul pârâtei, pentru următoarele considerente:

Din expunerea argumentelor prezentate, se constată că există critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi analizat din această perspectivă, motiv pentru care excepția nulității invocată de către intimații reclamanți, va fi respinsă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv recurenta a adus în discuție cuantumul daunelor morale și penalitățile la care a fost obligată cu referire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010, criticile fiind nefondate.

În prezent, la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se „ghidează" după criterii subiective, variabile de la caz la caz. Emblematică, din acest punct de vedere, este jurisprudența în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

La aceste considerente ar trebui adăugat și exigența unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simțul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare și nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea și importanța sa și fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese".

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială și o doza de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În speță, instanța de apel a ținut cont de importanța valorilor lezate, dar și de gravitatea și intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanți prin pierderea mamei, respectiv a fiicei, precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite.

Tot sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul CSA nr. 50/2010, referitoare la legislația și jurisprudența din România. Din perspectivă jurisprudențiaiă, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiale situației particulare cauzei, au fost expuse în raționamentul logico - juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurenta pârâtă face referire la exemple din jurisprudența internă solicitând diminuarea sumelor acordate cu acest titlu prin decizia din apel.

Or, practica judiciară invocată în motivarea recursului nu poate fi valorificată în prezenta speță, deoarece vizează situații diferite, suferințele de ordin psihic și moral fiind apreciate de la caz la caz, fără a se putea ajunge la o uniformizare.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Modalitatea în care instanța de apel a cuantificat daunele morale cuvenite reclamanților a condus la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensație pentru suferințele lor, nefiind de natură a conduce la îmbogățirea fără just temei a acestora.

În ceea ce privește plata penalităților în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere începând cu data de 01 ianuarie 2013, la care pârâta a fost obligată prin decizia recurata, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) și art. 37 din Ordinul nr. 50/2010 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, de aprobare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare pe parcursul derulării procedurii administrative de despăgubire. Ca atare, se constată că obligația de plată a penalităților de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziții legale a căror aplicabilitate nu este contestată cu argumente juridice în recurs, situație în care simpla susținere a recurentei pârâte, în sensul că nu ar datora aceste penalități, nu poate fi valorificată în cadrul căii de atac a recursului.

În raport cu aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate de părți nu sunt fondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC F. SA București împotriva deciziei civile nr. 417/2014 din 02 octombrie 2014, pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2015.