ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 578/2015

HOTĂRÂRE

19.02.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 578/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 578/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 608/D din 19 aprilie 2010, Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2009 a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului prin sentința penală nr. 307 din 22 septembrie 1949, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantului într-o colonie de muncă pe durata a 24 luni și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma în lei, echivalentul sumei de 35.000 euro, au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantului și ca inadmisibilă cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 42 din 04 mai 2011, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze pentru minori, familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul A. și a admis apelurile declarate de apelanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.

Prin decizia nr. 3149 din 09 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 42 din 04 mai 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Prin decizia nr. 2 din 30 ianuarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/110/2009* în rejudecare, Curtea de Apel Bacău a admis apelurile promovate în cauză, de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva sentinței civile nr. 608 din 19 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău, a schimbat în parte sentința civilă nr. 608/2010 a Tribunalului Bacău, a respins ca neîntemeiată cererea privind acordarea daunelor morale ca neîntemeiată, a admis apelul declarat de A. și a desființat în parte sentința civilă menționată, cu privire la capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamant și a trimis cauza spre rejudecarea acestui capăt de cerere la Tribunalul Bacău.

Prin decizia nr. 463 din 11 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău, împotriva deciziei nr. 2 din 30 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 574/D din 05 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A.; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău să plătească reclamantului 500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Examinând apelurile prin prisma motivelor invocate, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Este adevărat că reclamantul prin apărător a solicitat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat, numai că, pentru a fi admis petitul referitor la cheltuielile de judecată nu este suficient ca acestea să fie solicitate, ci trebuie să fie însoțite de dovezi în acest sens.

În speța de față, chitanța privind plata onorariului de avocat a fost depusă după pronunțarea hotărârii de către prima instanță. Chitanța în cuantum de 1.000 RON a fost depusă doar în faza de judecată a apelului, deci ulterior pronunțării hotărârii în primă instanță de către Tribunalul Bacău la 19 aprilie 2010.

În ce privește celelalte două chitanțe, în cuantum de 1.050 RON și respectiv în cuantum de 50 RON, acestea au fost depuse și ele ulterior, fiind anexate cererii de apel.

Față de toate aceste susțineri apare întemeiat apelul pârâtei Statul Român, nefăcându-se dovada cheltuielilor de judecată în primă instanță.

Față de lipsa acestor dovezi este lipsită de relevanță juridică cea de-a doua susținere a apelantului-contestator conform căreia cheltuielile ar fi trebuit acordate în întregime. Atâta timp cât nu s-a făcut dovada unor cheltuieli de judecată, apare ca fiind superfluă analizarea condițiilor în care ar fi putut fi acestea reduse prin raportarea la alin. (3) al art. 274 C. proc. civ.

Pentru considerentele sus-arătate, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 258 din 06 octombrie 2014 a respins apelul promovat de A. împotriva sentinței civile nr. 574/D din 05 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Bacău a admis apelul promovat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice; a schimbat în tot sentința civilă nr. 574 din 05 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Bacău în sensul că a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei nr. 258 din 06 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, admiterea apelului reclamantului.

Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept, astfel cum prevăd dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a stabilit greșit situația de fapt în ce privește justificarea cheltuielilor de judecată solicitate în fața instanței de fond.

Cheltuielile în sumă de 1.000 RON au fost solicitate în apel. Separat de aceste cheltuieli, în fața instanței de fond, o dată cu depunerea cererii de chemare în judecată, au fost solicitate cheltuieli în sumă de 1.100 RON. Documentele justificative s-au aflat la dosarul cauzei, la momentul la care prima instanță s-a pronunțat în sensul că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurentul-reclamant reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, va examina în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - încadrare efectuată de către instanță - greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Astfel, dispozițiile textului legal sus menționat, reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual, textul stabilind că „Partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”.

Susținerile recurentului în sensul că, cheltuielile de judecată în cuantum de 1.100 RON au fost solicitate de acesta în apel nu poate fi însușită de Înalta Curte, având în vedere motivele cererii de apel prin care acesta critică faptul că aceste cheltuieli de judecată solicitate de către reclamant în cadrul judecății în fața primei instanțe, trebuiau acordate în întregime.

În ceea ce privește cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON, care au fost solicitat de reclamant în apel, Înalta Curte reține următoarele:

Critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. nu subzistă.

În speță, se constată că instanța de apel a respins cererea formulată de către reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere împrejurarea că acestea nu au fost dovedite prin documente justificative.

Considerentele instanței de apel din acest punct de vedere sunt corecte, instanța putând acorda cheltuielile pe care partea îndreptățită demonstrează că le-a făcut efectiv, prin prezentarea chitanțelor de încasare a onorariului de avocat. Admiterea acestui capăt de cerere se poate face numai în baza probelor existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării hotărârii și nu prin apreciere.

Înalta Curte reține că nu poate proceda la reanalizarea materialului probator existent la dosarul cauzei, deoarece recursul este o cale de atac care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul reclamantului A..