ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1572/2016

Decizia nr. 1572/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. x/91/2013 ca urmare a strămutării cauzei înregistrate inițial sub nr. x/121/2013 pe rolul Tribunalului Galați, reclamanta A., în contradictoriu cu Baroul Galați și Uniunea Națională a Barourilor din România, a solicitat anularea deciziei Consiliului Baroului Galați din 17 decembrie 2012 prin care s-a dispus suspendarea dreptului de a exercita profesia de avocat până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, anularea deciziei din 28 martie 2013 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, urmare a anulării celor două decizii, înscrierea reclamantei în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei.

Prin sentința civilă nr. 128 din 27 mai 2014 Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, având ca obiect anulare act administrativ.

În motivarea soluției, în esență, s-a reținut că, după analiza proporționalității măsurii de suspendare din profesia de avocat cu scopul urmărit (protecția reputației profesiei de avocat), s-a constatat că măsura dispusă este proporțională și nici nu a fost nerespectată prezumția de nevinovăție, iar, în caz de achitare are dreptul la despăgubiri.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A., considerând-o nelegală și s-a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a sentinței atacate.

În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile art. 41 din Constituția României, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Pactul privitor la drepturile economice, sociale și culturale, precum și dreptul de proprietate ocrotit de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 14 din aceeași convenție.

În analiza proporționalității măsurii suspendării recurenta consideră că instanța de fond s-a erijat într-o instanță penală, făcând aprecieri asupra gravității faptelor, fără un alt element probator și fără a ține seama de faptul că nici Curtea de Apel Galați și nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu au admis propunerea de arestare preventivă a recurentei.

Mai mult, deși la 17 martie 2012 Curtea de Apel Galați a apreciat că se impune limitarea dreptului de exercitare a profesiei de avocat, ca o măsură în cadrul controlului judiciar impus la acea dată, Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat la 4 iulie 2012 această măsură, după analiza actelor din dosarul penal.

Instanța de fond a fost în eroare și cu privire la calculul perioadei scurse între momentul suspendării (17 decembrie 2012) și data pronunțării în cauză (27 mai 2014) care nu este de 6 luni, așa cum susține instanța de fond, ci de 1 an și 5 luni, iar trecerea acestei perioade a adus-o pe recurentă în imposibilitatea reală de a-și asigura cele necesare traiului de zi cu zi și nici nu există o precizare în legătură cu soluționarea litigiului penal având în vedere că după trecerea unei perioade de 2 ani nu s-a ajuns la faza audierii tuturor martorilor (peste 100) și la audierea inculpaților.

S-a reținut că, în mod greșit s-a considerat de către instanța de fond că suspendarea activității ar fi proporțională cu scopul urmărit în condițiile în care profesia de avocat este una liberală, iar clientela acestuia se constituie fără intervenția vreunei autorități publice, clientul are posibilitatea să-și aleagă avocatul și, dacă apreciază că nu ar fi demnă să-l reprezinte în calitate de avocat, va avea posibilitatea de a alege un altul.

În analiza proporționalității măsurii se reține că a fost depășită marja de apreciere lăsată la îndemâna autorităților pârâte și s-a rupt justul echilibru între cerințele de interes general al colectivității și protecției drepturilor fundamentale ale individului.

În ceea ce privește discriminarea invocată de reclamanți, în raport cu alți colegi avocați cercetați penal dar care nu au fost suspendați din profesie, față de susținerile instanței de fond că situațiile nu sunt identice, recurenta a arătat că, din probele depuse la dosar, rezultă că situațiile sunt analoge, cu infracțiuni asemănătoare, existând situații în care împotriva avocaților s-a luat de către instanță măsura arestului preventiv și chiar au fost condamnați.

Intimații Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Galați au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport ce a fost comunicat părților, iar prin Încheierea din 24 februarie 2016 recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen pentru judecata acestuia cu citarea părților, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a deciziei Consiliului Baroului Galați din 17 decembrie 2012 prin care s-a dispus suspendarea dreptului de a exercita profesia de avocat a reclamantei până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, anularea deciziei din 28 martie 2013 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România și înscrierea acesteia în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei.

Prin decizia din 17 decembrie 2012 emisă de Consiliul Baroului Galați s-a dispus suspendarea dreptului reclamantei A., de a exercita profesia de avocat, în temeiul art. 50 din Statutul profesiei de avocat, având în vedere că aceasta a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul întocmit de D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Galați, fapte care sunt de natură să aducă atingere profesiei de avocat, suspendarea fiind dispusă până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Contestația formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia din 28 martie 2013 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, apreciind că măsura suspendării este proporțională cu scopul urmărit.

În motivele de recurs s-a invocat încălcarea art. 41 din Constituția României, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Pactul privitor la drepturile economice, sociale și culturale, dar și dreptul de proprietate ocrotit de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Dreptul la muncă este un drept fundamental consacrat constituțional prin art. 41 din Constituția României, dar este înscris și în art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 6 din Pactul privitor la drepturile economice, sociale și culturale.

Prin corelarea prevederilor mai sus enunțate și în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea noțiunii de „bun” se poate considera că aceasta are o semnificație autonomă, dar nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci și alte drepturi și interese ce constituie active pot fi considerate „drept de proprietate”, deci „bun”.

Ca orice drept, exercițiul dreptului de proprietate poate fi restrâns în condițiile stabilite de art. 53 din Constituția României.

În jurisprudența C.E.D.O. au fost statuate condițiile în care poate fi limitată exercitarea acestui drept.

Între aceste condiții, în cauză, se impune a fi analizată cea a proporționalității care trebuie să existe între scopul urmărit și mijloacele lui de realizare, respectiv al asigurării unui just echilibru între exigențele intereselor generale ale comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale persoanei.

În speță, instanța de fond a analizat aceste condiții, dar a considerat că măsura este proporțională cu scopul legitim urmărit, acela de a proteja prestigiul profesiei de avocat.

Criticile recurentei ce vizează proporționalitatea măsurii sunt fondate.

Mai întâi, în aprecierea proporționalității, instanța de fond a considerat, în mod greșit, că de la momentul emiterii deciziei din anul 2012 de către Consiliul Baroului Galați și până la data pronunțării ar fi trecut mai puțin de 6 luni, întrucât față de luna decembrie 2012 și de momentul soluționării cauzei de către instanța de fond (mai 2014) au trecut 17 luni, ceea ce poate reprezenta un prim indiciu că măsura dispusă nu este proporțională și nu se mai asigură un echilibru între interesul general și interesul personal al reclamantei.

Mai mult, față de momentul soluționării definitive a cauzei și de trecerea unui interval de timp de peste trei ani, se poate considera că există deja un dezechilibru între interesul general și interesul personal al asigurării dreptului la muncă, iar măsura dispusă a devenit chiar împovărătoare, reclamanta fiind absolventă a unei facultăți de drept, iar în condițiile în care s-ar menține măsura suspendării din profesia de avocat este greu de presupus că recurenta și-ar putea găsi un loc de muncă adecvat pregătirii sale deoarece, pentru a putea ocupa alte funcții juridice, cerințele sunt aproape identice cu cele necesare pentru profesia de avocat, problema prestigiului profesiei fiind reglementată oarecum similar și pentru celelalte profesii juridice.

La stabilirea proporționalității măsurii urmează a fi avut în vedere și faptul că, deși dosarul penal a fost înaintat instanței, după trecerea unui interval de timp de peste doi ani nu există perspectiva apropiată a soluționării cauzei în fond, cu atât mai mult a soluționării definitive a acesteia, iar suspendarea a fost dispusă până la acel moment.

În jurisprudența C.E.D.O. s-a admis că, în materie penală, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni dreptul de a obține, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se aduce.

Instanța de fond a făcut referire și la faptul că se impune menținerea măsurii deoarece atingerea adusă profesiei de avocat este gravă și faptele continuă să subziste în conștiința publică.

Însă, față de perioada de timp ce s-a scurs de la data săvârșirii faptelor, de la data sesizării instanței, se poate aprecia că ecoul pe care faptele respective le-au avut în plan social s-a mai estompat.

În această analiză se impunea a se avea în vedere că încă din luna iulie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a înlăturat limitarea dreptului de exercitare a profesiei de avocat, ca o măsură în cadrul controlului judiciar impus la acea dată, iar menținerea măsurii administrative a suspendării din profesia de avocat ar fi disproporționată.

Criticile recurentei ce vizează nelegalitatea sentinței atacate și din perspectiva discriminării sunt fondate.

Instanța de fond, față de acest aspect al discriminării reclamantei în raport cu alți avocați care au fost inculpați pentru săvârșirea unor infracțiuni, care nu au fost suspendați din profesie, a arătat că situațiile nu sunt identice pentru că faptele imputate sunt diferite, gravitatea abstractă și concretă a fiecărei infracțiuni diferă și de aceea nu poate fi incidentă discriminarea.

Potrivit art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Diferențele de tratament devin discriminatorii în sensul art. 14 din Convenție numai atunci când autoritățile introduc distincții între situații analoage și comparabile.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar rezultă că reclamanta s-a aflat în situații cel puțin analoage sau comparabile cu cele ale altor avocați din Baroul Galați care au fost trimiși în judecată pentru fapte tot în legătură cu profesia de avocat, dar, în acele cazuri, Baroul Galați nu a dispus măsura suspendării exercitării profesiei de avocat, ceea ce nu s-a întâmplat cu reclamanta.

De aceea, se poate considera că prin emiterea deciziei contestate în cauză reclamanta a fost discriminată în raport cu alte persoane aflate în situații comparabile, chiar dacă art. 50 din Statutul profesiei de avocat dă posibilitatea Baroului să dispună sau nu măsura.

Potrivit acestui text „Dreptul de a exercita profesia de avocat poate fi suspendat în cazul în care împotriva avocatului s-a pus în mișcare acțiunea penală sau s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive”.

Pentru că legea nu stabilește care este conținutul noțiunii de „prestigiul profesiei”, autoritățile competente să ia măsuri trebuie să o aplice fără discriminare între persoane aflate într-o situație comparabilă, astfel măsura dispusă este nelegală.

Astfel, pârâții nu au putut să justifice de ce nu s-a dispus măsura suspendării, întemeiată pe art. 50 din Statutul profesiei de avocat, în cazul în care un avocat din același barou a fost trimis în judecată pentru mai multe infracțiuni pentru că a falsificat și depus la instanță mai multe documente prin care ar fi înscenat unei persoane calitatea de debitor în două procese civile cu un creditor imaginar.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul și în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va casa sentința atacată și, rejudecând, va admite acțiunea reclamantei.

Va fi anulată decizia Consiliului Baroului Galați din anul 2012 și decizia din 28 martie 2013 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România și obligați pârâții să o înscrie pe aceasta în tabloul avocaților cu dreptul de exercitare a profesiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 128 din 27 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, admite acțiunea reclamantei A.

Dispune anularea deciziei Consiliului Baroului Galați din 17 decembrie 2012 și a deciziei din 28 martie 2013 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Obligă pârâții la înscrierea reclamantei în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2016.