ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 847/2016

Decizia nr. 847/2016

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 4 iulie 2013, pe rolul Tribunalului București, reclamanta Autoritatea Națională pentru Calificări a chemat în judecată pe pârâții Asociația Nevăzătorilor din România și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea hotărârii nr. 320 din 22 mai 2013 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

2.1. Prin sentința civilă nr. 1015 din 12 februarie 2014, Tribunalul București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1534 din 16 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția lipsei procedurii prealabile și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Calificări, în contradictoriu cu pârâții Asociația Nevăzătorilor din România și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

II. Motivele de casare invocate

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2.2. a declarat recurs reclamanta

Autoritatea Națională pentru Calificări

, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că sentința atacată este lipsită de temei legal, întrucât hotărârea C.N.C.D. poate fi atacată direct la instanța de contencios administrativ, conform art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, ca normă specială, derogatorie în raport cu prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă expune critici referitoare la fondul cauzei, argumentând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii adoptate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

și susținând, în esență, că precizarea conform căreia maseurul cu deficiențe vizuale nu poate dobândi competențe necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen și/sau drenajul limfatic nu este o măsură discriminatorie, ci o măsură normală și firească pentru motive imperative de interes general care urmăresc protecția consumatorilor și a sănătății publice, având o justificare rezonabilă și obiectivă în sensul practicii C.E.D.O. și prevederilor art. 2 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000.

III. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ. din 2010, iar, prin încheierea din 16 noiembrie 2015, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 22 martie 2016.

Analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă

Autoritatea Națională pentru Calificări a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ hotărârea nr. 320 din 22 mai 2013, prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a hotărât că:

„1. Standardul ocupațional pentru ocupația de maseur conform căreia maseurul cu deficiențe vizuale nu poate dobândi competențele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen și/sau drenajul limfatic reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 5 al O.G. nr. 137/2000.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în anularea hotărârii nr. 320 din 22 mai 2013 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, reținând că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile, obligatorie de urmat conform art. 7 și art. 12 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (8)-(10) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:

„Art. 20. - (…)

(8) Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării.

(9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.

(10) Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) și care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu”.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) și d), art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

„Art. 2. - (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații

c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;

d) act administrativ-jurisdicțional - actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială;

Art. 6. -

Actele administrativ-jurisdicționale

(1) Jurisdicțiile administrative speciale sunt facultative și gratuite.

(2) Actele administrative susceptibile, potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicții speciale administrative pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, cu respectarea dispozițiilor art. 7

alin. (1), dacă partea înțelege să nu exercite procedura administrativ-jurisdicțională.

(3) Actul administrativ-jurisdicțional pentru care, prin lege organică specială, se prevede o cale de atac în fața unei alte jurisdicții administrative speciale poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea înțelege să renunțe la calea administrativ-jurisdicțională de atac.

(4) Dacă partea care a optat pentru jurisdicția administrativă specială sau pentru calea de atac la un alt organ administrativ-jurisdicțional înțelege să renunțe la aceasta în timpul soluționării litigiului, este obligată să notifice decizia de renunțare organului administrativ-jurisdicțional în cauză. Partea sesizează instanța de contencios administrativ în termen de 15 zile de la notificare. În această situație, procedura administrativă prealabilă prevăzută de

art. 7 nu se mai efectuează.

Art. 7. - Procedura prealabilă

(1) Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

”

Din analiza prevederilor legale aplicabile în speță, se constată că hotărârea pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este un act administrativ-jurisdicțional, în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) și art. 6 din Legea nr. 554/2004, fiind emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială, așa cum rezultă din prevederile art. 16 și 17 din O.G. nr. 137/2000.

În același sens, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 20 alin. (2)-(10) din O.G. nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale și emite acte administrativ-jurisdicționale

(Decizia nr. 1096/2008,

D

ecizia nr. 1470 din 10 noiembrie 2009, Decizia nr. 997/2008).

Astfel fiind, având în vedere natura administrativ-jurisdicțională a hotărârii atacate, Înalta Curte reține că nu sunt incidente prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 referitoare la obligativitatea plângerii prealabile, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, împotriva hotărârii

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării putând fi introdusă acțiune în anulare la instanța de contencios administrativ, conform art. 20 alin. (9) și (10) din O.G. nr. 137/2000.

La pronunțarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 1921/2010, nr. 318/2011, nr. 359/2011, nr. 4495/2011.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor menționate din O.G. nr. 137/2000 și din Legea nr. 554/2004, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul cauzei, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Calificări, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare în fond, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Calificări împotriva sentinței nr. 1534 din 16 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2016.