ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1074/2019

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la 4 iulie 2013, pe rolul Tribunalului București, reclamanta Autoritatea Națională pentru Calificări a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând anularea Hotărârii nr. 320 din 22 mai 2013 pronunțată de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Prin Sentința civilă nr. 1015 din 12 februarie 2014, Tribunalul București a declinat competența soluționării cauzei la Curtea de Apel București. Prin Sentința civilă nr. 16 mai 2014, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei procedurii prealabile și a respins cererea ca inadmisibilă. Prin Decizia nr. 847 din 22 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul împotriva Sentinței civile nr. 16 mai 2014, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2477 din 2 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza, în fond, după casare, a respins cererea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâtele A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Calificări, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului recurenta susține că a reclamat la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării standardul ocupațional pentru ocupația maseur, prin care se susținea faptul că acest standard îngrădește dreptul fundamental la muncă al persoanelor cu dizabilități vizuale deoarece în cadrul acestuia se precizează că maseurul cu deficiențe vizuale nu poate dobândi competențele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen și/sau drenajul limfatic. În urma reclamației A., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a considerat că standardul ocupațional pentru ocupația maseur conform căruia maseurul cu deficiențe vizuale nu poate dobândi reprezintă discriminare. Recurenta consideră că, în cauză, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a respectat prevederile art. 20 alin. (7) din O.U.G. nr. 137/2000, deoarece așa cum rezultă din preambulul Hotărârii nr. 320 din 22 mai 2013 data la care a fost înregistrată petiția reclamantei este 29 ianuarie 2013. În această situație, analizând data momentului în care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a înregistrat petiția cu privire la eventuala discriminare din Standardul Ocupațional pentru ocupația maseur - 22 mai 2013 și data la care s-a pronunțat Hotărârea nr. 320, respectiv 29 ianuarie 2013, se constată că termenul de 90 de zile de la data sesizării, dată până la care Colegiul director ar fi trebuit să adopte o hotărâre este cu mult depășit. În opinia recurentei, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a respectat nici prevederile art. 20 alin. (4) potrivit cărora: "Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, cu citarea obligatorie a părților. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii." De asemenea, se susține că intimatul nu a respectat nici prevederile art. 20 alin. (6), aflându-se în situația de a nu putea propune probe în vederea susținerii apărării. Recurenta consideră că, în vederea respectării principiului contradictorialității, Hotărârea nr. 320 din 22 mai 2013 nu îi este opozabilă, ținând cont de faptul că a fost emisă cu încălcarea dreptului la apărare. Autoritatea Națională pentru Calificări a preluat atribuțiile Consiliului pentru Standarde Ocupaționale și Atestare și a Consiliului Național de Formare Profesională, prin reorganizarea acestor instituții în sarcina cărora intra avizarea și aprobarea standardelor ocupaționale Standardul ocupațional nu a fost elaborat de Autoritatea Națională pentru Calificări, ci de către C. S.R.L. și aprobat de către Consiliul pentru Standarde Ocupaționale și Atestare în anul 2000. Standardul ocupațional se elaborează pe baza unei cereri depuse de orice persoană interesată să inițieze și să autorizeze un standard ocupațional. Controlul de specialitate, în sensul avizării standardului ocupațional de către specialiștii din domeniul ocupației care se regăsește în Clasificarea Ocupațiilor din România se face de către Comitetele Sectoriale, special create în acest sens. După acest control de specialitate, în urma unui aviz favorabil din partea Comitetului Sectorial de profil, Autoritatea Națională pentru Calificări realizează un control asupra dosarului în ceea ce privește conținutul și conformitatea actelor din cuprinsul dosarului cu forma legală în vigoare prevăzută pentru acestea, urmând ca apoi să îl avizeze și înregistreze. Solicitarea de revizuire a unui standard ocupațional se poate face de către asociații profesionale, organizații patronale sau sindicale, societăți comerciale, furnizori de formare profesională sau orice altă persoană interesată, cu respectarea prevederilor metodologiei de elaborare a standardului ocupațional. Astfel, Autoritatea Națională pentru Calificări poate trece la analizarea și avizarea unei propuneri de modificare a standardului ocupațional pentru ocupația maseur în urma unei solicitări venite din partea celor menționați anterior. Până în prezent intimata nu a înaintat nicio adresă în vederea revizuirii Standardului Ocupațional pentru ocupația maseur întocmit în anul 2000 de către C. S.R.L. .

Apărările formulate de intimați Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Ulterior, excepția invocată a fost calificată ca reprezentând apărări de fond. De asemenea, intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Prin Hotărârea nr. 320 din 22 mai 2013, intimatul CNCD a decis că Standardul ocupațional pentru ocupația maseur conform căruia maseurul cu deficiențe vizuale nu poate dobândi competențele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen și/sau drenajul limfatic reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 5 din O.G. nr. 137/200. Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede la definiția discriminării că tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1): "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice") și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege. Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 criteriile de discriminare sunt: rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu. Conform definiției discriminării tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei. Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte. Recurenta susține că CNCD nu a respectat prevederile art. 20 alin. (4) și nici prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000. Potrivit art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000: "Colegiul director dispune măsurile specifice constatării existentei discriminării, cu citarea obligatorie a părților. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigura confirmarea primirii. Neprezentarea părților nu împiedica soluționarea sesizării." Din actele și lucrările dosarului rezultă că intimatul C.N.C.D. tocmai în baza art. 20 alin. (4) a citat, prin adresa nr. x din 13 februarie 2013 aflată la dosarul cauzei, recurentul prin reprezentant în calitate de reclamat la sediul Consiliul în data de 12 martie 2013 orele 09:30. În ceea ce privește nerespectarea art. 20 alin. (6), Înalta Curte are în vedere faptul că instanța europeană a statuat că numai dacă faptele care permit prezumția existenței unei discriminări sunt dovedite, sarcina de a dovedi că principiul egalității de tratament nu a fost încălcat, revine reclamatului de discriminare. În cauză, A. a dovedit la nivel prezumativ existența discriminării prin depunerea standardului ocupațional pentru ocupația de maseur conform căreia maseurul cu deficiențe vizuale nu poate dobândi competențele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen și/sau drenajul limfatic. Prin hotărârea contestată intimatul a analizat dacă standardele ocupaționale pentru ocupația de maseur au sau nu un caracter discriminatoriu, fără a se pronunța pe temeinicia și legalitatea actului administrativ. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că reclamanta tratează diferit persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit din cauza unui criteriu de discriminare, cel al deficienței vizuale. Standardul ocupațional pentru ocupația maseur consideră că maseurul cu deficiențe vizuale nu poate dobândi competențele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen și/sau drenajul limfatic, această fiind o diferențiere bazată pe criteriul deficienței vizuale care afectează dreptul la muncă. Înalta Curte are în vedere și faptul că opiniile specialiștilor în domeniu sunt unanime în a aprecia faptul că în ceea ce privește practicarea profesiei de maseur, lipsa vederii nu constituie nici un impediment ci dimpotrivă, în unele cazuri, aceasta constituie chiar un avantaj întrucât dezvoltă în compensare alte simțuri, care devin abilități suplimentare pentru practicarea profesiei de maseur. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.